Adama Sultan iulie 2020
update 6 Aug 2020

Aşa cum se făcea odată transhumanţă fără frontiere

Şase tineri ciobani refac chiar în acest moment vechiul traseu al păstorilor valahi

de-a lungul Arcului Carpatic. Prin iniţiativa lor reînvie transhumanţa nu doar ca noţiune, ci mai ales ca mod de a trăi, după reguli strămoşeşti, în comuniune cu natura şi cu animalele alături de care convieţuiesc mai bine de trei luni. Descoperind trecutul străbunilor, tinerii au avut revelaţia iniţierii unui proiect care îşi propune să transforme mutarea oilor de la şes la munte sau de la sud la nord într-un eveniment, în felul acesta păstrând şi promovând cultura pastorală.

O întâlnire care a răscolit amintiri

Ideea pornirii proiectului care astăzi poartă numele de Transhumanţa 2013 a venit absolut întâmplător, în urma unei întâlniri între câţiva oieri români şi polonezi aflaţi la un târg de produse tradiţionale sub egida slow food, organizat la Torino, în Italia. „Bazele proiectului au fost puse în 2010, când ne-am întâlnit cu partenerii noştri de acum din Polonia. Primul schimb de replici între noi a fost: «Cioban?», «Cioban!» şi apoi ne-am dat seama că există foarte multe asemănări între noi. Timp de 2-3 ani, actualul preşedinte al Fundaţiei Transhumanţa Pastorală din Polonia şi unul dintre cei 6 păstori plecaţi în transhumanţă din România în Polonia şi-a studiat arborele genealogic şi a descoperit că în secolul al XVIII-lea strămoşii lui, care se trag din zona Haţeg – Hunedoara s-au stabilit în sudul Poloniei, satul Koniakow. Iată suficiente motive pentru a porni un proiect care nu va ţine cont de graniţe, ci va uni câteva state prin tradiţia unei meserii, pe care s-a bazat întreaga civilizaţie aflată de-a lungul lanţului carpatic. Regulile strămoşeşti, respiraţia pământului, ritmul aproape liturgic al vieţii omului aflat în comuniune cu natura pot părea unui „simplu spectator“ urban anacronice, după cum spun reprezentanţii Asociaţiei Transhumanţa România. Totuşi, trezirea acestor amintiri face să vibreze coarda cea mai profundă a fiinţei, pentru că ating vrând-nevrând copilăria pierdută a omenirii.

Ritualul plecării

Sâmbătă, 11 mai, ne-am deplasat şi noi în satul Rotbav, judeţul Braşov, pentru a asista la momentul plecării celor 2 ciobani români, Silviu Căţean şi Cristian Suciu, alături de alţi 2 ciobani din Polonia, însoţiţi de 300 de mioare, 3 măgari şi 6 câini. De la ei am aflat că vor parcurge 1.400 km trecând prin România, Ucraina, Slovacia, Republica Cehă şi Polonia. Călătoria va dura aproximativ 100 de zile, din mai până în septembrie. Convoiul va străbate judeţele Braşov, Cluj, Mureş, Sălaj, Maramureş, Satu Mare, apoi va ieşi din ţară pe la Halmeu, în Ucraina. Acolo ciobanii noştri vor dona comunităţii de huţuli cele 300 de oi, care vor fi înlocuite de o altă turmă cu 300 de oi transportate din România în Ucraina cu un camion. Va fi momentul în care se vor alătura turmei alţi 2 ciobani ucraineni. Astfel, cei 6 vor continua drumul spre Polonia, până la finalul proiectului.

Asociaţia Transhumanţa România şi Fundaţia Transhumanţa Pastorală din Polonia, alături de partenerii Slow Food Braşov, DSVSA Braşov, Primăria Comunei Feldioara, Asociaţia Roadele Pământului şi Ambasada Republicii Polone la Bucureşti ne-au făcut părtaşi la obiceiurile şi ritualurile dinaintea plecării în transhumanţă, dar şi a pregătirii bagajelor pentru drum. Totul s-a desfăşurat aşa cum cere tradiţia. Oile au fost mulse, alese şi numărate la răscol, pentru ca apoi atât oile cât şi ciobanii, măgarii şi câinii să primească binecuvântarea preotului. Vizibil emoţionaţi de prezenţa unui număr mare de oameni dornici să-i petreacă, dar şi de gândul la drumul care îi aştepta, cei 4 ciobani (români şi polonezi) şi-au făcut bagajele în prezenţa asistenţei, atenţi şi preocupaţi să nu uite nimic din ce le va fi vital în lunga călătorie. „Am luat în desagă tot ce luau şi strămoşii noştri: cojoace, ţoale, bituşcă, cizme, ceaun, mălai, brânză, slănină. Măgarii vor fi şi bucătărie şi dormitor pentru noi“, spunea Silviu Căţean, amintind că tot greul îl vor duce aceste animale în spinare. Şi-au făcut semnul crucii şi au plecat.

O zi din viaţa unui cioban

Modernismul a născut proprietari şi a ridicat hotare care astăzi pot fi încălcate doar în cadrul unui astfel de proiect. Chiar protagoniştii lui recunosc că „transhumanţa aşa cum se făcea odată nu se mai poate face, pentru că sunt proprietăţi. Ceea ce facem noi este o nebunie, dar mergem cu puţine oi şi sper să nu avem mari probleme“, a declarat Silviu Căţean. În plus, lucrurile au evoluat atât de mult, încât pasiunea pentru ciobănit se face astăzi cu 4 x 4 şi fiind bine ancoraţi şi conectaţi cu lumea modernă prin telefoane mobile sau chiar tablete. „Eu sunt de meserie medic veterinar, iar pasiunea pentru ciobănit mi-a rămas de la bunici. E adevărat că acum suntem moderni, stăm mai mult acasă, avem maşini puternice cu care urcăm la stână. Am minţi dacă am spune că trăim pe măgari, o viaţă de nomazi“, a spus Silviu Căţean.

Totuşi, cât sunt cu oile la munte, programul este foarte exact şi riguros, desfăşurat doar după ceasul biologic al animalelor. „Dormim cam 4 ore pe noapte, ştiţi, e o vorbă: la stână şi la mănăstire nu se schimbă ceasul niciodată. Aşa că la 4.00 e deşteptarea. De la 4.00 la 6.00 mulgem oile, de la 6.00 la 6.30 mâncăm şi apoi mergem cu oile pe păşune, până la 12.00. Atunci băgăm oile la muls, operaţiune care durează o oră şi jumătate. După muls mănâncă şi ciobanii, iar oile sunt lăsate la umbră 2 ore să se odihnească. Apoi se pleacă iar pe păşune, până la ora 18.00, când se face al treilea muls. De la ora 19.30 până la miezul nopţii stăm cu oile pe păşune să mănânce“, ne-a mărturisit oierul.

Acest ritm este păstrat de veacuri şi încă dăinuie pentru că „are la bază dragostea pentru natură şi pentru fiinţa umană“, a precizat George Căţean, reprezentantul Asociaţiei Transhumanţa România, care intenţionează ca anul viitor să extindă proiectul către Ungaria, Austria şi Serbia, axându-l totodată pe produsele tradiţionale.

Patricia Alexandra POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Oierul cu cele mai multe ţurcane din Europa

I s-a dus vestea că este oierul cu cele mai multe oi de reproducţie din această parte de lume. A avut ambiţia să pornească o afacere în domeniul creşterii oilor când vremurile erau tulburi în zootehnie şi când toată lumea îi prevestea eşecul. A început cu 80 de mioare, cu scopul de a-şi întreţine familia. Astăzi, când turmele sale depăşesc 20.000 de capete, oamenii îşi ridică pălăria în faţa acestei performanţe obţinute de domnul Dumitru Andreşoi, cel care în prezent are un cuvânt important de spus în breasla sa. Când vorbeşte de viitor, spune doar atât: „Am resurse şi nu mă opresc aici.“

Îi cresc turmele într-un an cât altele-n zece!

– De când creşteţi oi?

– Pe la vârsta de 9 ani mergeam vara câte 3 luni la munte, la oi, în timp ce alţi copii mergeau la scăldat. Asta pentru că mi-a fost drag de ele, de mic. Dar am început să le cresc din 2001, când aveam 8 capete, apoi am mai cumpărat alte 80 dintr-un târg organizat în comuna Pui, judeţul Hunedoara. Toate erau din rasa Ţurcană Bucălaie cu cap negru. Anul următor am mai cumpărat 100 şi de atunci tot cumpăr în fiecare an, iar anul acesta am mai achiziţionat 3.000 de capete.

– Doar prin achiziţie aţi ajuns la un efectiv de 20.000 de oi?

– În fiecare an am cumpărat oi, iar banii obţinuţi din oierit i-am investit în alte şi alte achiziţii. Sigur că am oprit şi mieluţele în fiecare an şi astfel am ajuns la acest efectiv. Până în 2007 a fost mai greu, pentru că nu aveam subvenţii şi preţurile fluctuau mult de la un an la altul. Dar când au venit subvenţiile mi-au fost de mare ajutor, pentru că am putut să mă dezvolt.

– A fost o întâmplare că aţi ajuns la un număr atât de mare de oi sau a fost o strategie?

– Am avut o strategie. În 2004-2005 am vrut să dezvolt afacerea ca să îmi pot întreţine familia. E adevărat că atunci nu mă gândeam că voi ajunge la un număr atât de mare de oi. Totuşi, prin 2007-2008 mi-am propus să ajung la 10.000 de capete, deşi era un obiectiv destul de greu de atins. Toată lumea spunea că nu se poate aşa ceva, dar după ce am atins acest număr am văzut că se poate şi am mers mai departe, am înmulţit 12.000-15.000 de oi, iar acum am 20.000 de oi mame. La 43 de ani simt că mai am resurse şi nu mă opresc aici.

– Ca-n poveste, turma creşte într-un an cât altele-n zece! Nu-i uşor să „duci“ o astfel de fermă. Cum reuşiţi?

– Păi nu-i uşor. Am luat mai întâi oi, apoi teren. Dacă mă întrebaţi cât teren, nici nu ştiu exact, pentru că achiziţionăm continuu, luăm teren în arendă, cumpărăm, închiriem de la persoane fizice. În proprietate avem 3.000 ha distribuite în mai multe judeţe: Mehedinţi, Gorj, Caraş-Severin, Hunedoara, Arad, Satu-Mare, Alba, Cluj.

– Să înţeleg că şi oile sunt dispersate în toate aceste judeţe?

– Da. Acum suntem în perioada de fătări, turmele sunt mai mici, pentru că la începutul fătărilor nu putem face turmele mari. În toamnă aveam 16 turme cu până la 1.500 de oi. Cea mai mare turmă este la Satu-Mare.

În acest an, 19.000 de miei

– Pe câţi miei contaţi anul acesta?

– Dacă Dumnezeu ne ajută, sper să obţin 19.000-19.500 de miei. Anul trecut, de pildă, s-au vândut cu 6-6,5 lei/kg, un preţ foarte mic, ţinând cont de secetă şi de preţul furajelor. Dacă ne gândim că porumbul a fost 1 leu – 1,5 lei/kg, preţul la un miel de 6 lei/kg nu avea cum să acopere costurile. Eu am avut noroc, pentru că i-am dat în toamnă, când am venit de la munte, la 10 lei/kg în viu. Având un număr mai mare de animale, am putut negocia şi am obţinut preţul maxim.

– Anul acesta cu cât se va vinde mielul de Paşti?

– Nu am idee cât va ajunge în pieţe, dar dacă fermierii nu vor vinde carcasa la 22 lei/kg minim şi în viu cu 11-12 lei/kg, atunci vor avea o problemă cu achiziţia de furaje în vară şi toamnă.

Ţurcana Bucălaie ajunge în Orient

– Aveţi un efectiv impresionant. Unde valorificaţi, de regulă, mieii?

– Pe piaţa liberă. Sunt firme de carantină care vin, îi iau şi de aici Dumnezeu ştie unde ajung. Ei spun că ajung în Iordania, Turcia, Libia, Siria, dar exact nu ştiu unde ajung, pentru că eu nu vând direct.

– Anul trecut câte animale aţi trimis la export?

– În jur de 7.500 de miei de 4-5 luni. Mi-am oprit totuşi 3.500 de mieluţe şi 400 de berbecuţi pentru reproducţie. De obicei dau animalele care nu întrunesc condiţiile pe care eu le doresc.

– Ce condiţii trebuie să îndeplinească animalele pentru a rămâne în turmă?

– E important să se dezvolte bine, talia să fie mare, să aibă botul negru, lâna să aibă firul mai gros. Aşa trebuie să arate animalele pe care le opresc eu. La export merge orice. În zona noastră fiecare cioban ştie cum vrea să arate turma lui şi, în funcţie de asta, selectează animalele.

– După carne ar trebui valorificată şi lâna. Reuşiţi această performanţă?

– Lâna se vinde şi ea, însă la un preţ care nu acoperă nici măcar costul tunsului. Din păcate, niciuna dintre fabricile cu tradiţie în prelucrarea lânii nu mai există în România. De aceea toată lâna pleacă la export, spre Turcia sau alte ţări, la un preţ de nimic pentru noi.

– Laptele, brânza le valorificaţi?

– Eu nu, pentru că nu mulg animalele. Las mieii să sugă până toamna, să se îngraşe. Deci merg doar pe valorificarea cărnii. Dar colegii mei care mulg oile au primit anul trecut un preţ corect, între 15-20 lei/kg de telemea.

Asocierea – mai mult decât necesitate

– Sunteţi şi preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de oi „Dacia“ din Hunedoara. Câţi membri numără?

– Asociaţia are în acest moment circa 800 de membri şi un efectiv de 170.000 de oi, ceea ce ne situează în partea superioară în topul asociaţiilor din ţară. Nu suntem printre primii, pentru că sunt înaintea noastră cei de la Arad, Timiş, Sibiu, care au peste 400.000 de oi.

– Cum îşi ajută asociaţia membrii?

– Asociaţia s-a dovedit a fi nu doar o necesitate. I-am ajutat pe fermieri în achiziţionarea de crotalii, pentru că le-am luat prin asociaţie la un preţ mai bun, apoi controlul oficial la producţie l-am luat prin asociaţie şi, în plus, îi reprezentăm din 2004, de la înfiinţare, atât în relaţia cu ministerul, cât şi cu primăriile.

În 2001, când am început cu creşterea oilor, erau puţini tineri dornici să se ocupe de această meserie. Chiar eu eram privit cu multă neîncredere, pentru că nu era un moment prielnic în zootehnie, nu era o piaţă stabilă, preţurile erau foarte mici, faţă de ultimii 2 ani, când au fost cât de cât constante. Nu spun că sunt un model, dar sunt un exemplu bun de urmat pentru tinerii care vor să crească oi şi chiar pot spune că de câţiva ani mulţi tineri din judeţ au ales să continue tradiţia din familie sau pur şi simplu au început să înveţe meseria.

– Ce le-aţi spune celor care vor să intre în această breaslă şi să crească oi?

– Am o vorbă: „Dacă te apuci de oi trebuie să fugi de somn.“ E o meserie grea, dar frumoasă. Şi mai spun că o fermă, pentru a fi rentabilă, trebuie să aibă cel puţin 250 de oi mame şi terenul aferent.

Patricia Alexandra POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2013

Oieritul dictează ritmul de viaţă al sibienilor

Pentru a-şi putea însoţi părinţii, bunicii şi fraţii mai mari, porniţi de timpuriu cu turmele de oi în „lunga şi pitoreasca transhumanţă a păşunatului“, precum şi la stânele şi saivanele aşezate nu departe de satele lor natale, elevii din şcolile unor localităţi din Mărginimea Sibiului încheie anul de învăţământ mult mai devreme decât colegii lor din restul ţării.

Ca urmare, în acest an, după zece zile de la sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena (21 Mai). Respectiv vineri, 31 mai, va fi ultima zi de şcoală atât pentru elevi, cât şi pentru profesorii, învăţătorii şi educatorii lor. Lunga şi mult aşteptata vacanţă de vară va începe cu trei săptămâni mai devreme. Este cazul copiilor-şcolari şi de grădiniţă din satele Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şi Jina. Adică cei ai căror părinţi, fraţi, bunici, unchi şi mătuşi, în majoritatea lor, îşi au turmele cu sutele şi miile de oi, miei şi berbeci împrăştiate pe păşunile transilvane, bănăţene, ialomiţene şi dobrogene.

Profesorul de istorie Radu Fântână, directorul-coordonator al şcolilor şi grădiniţelor din mult însorita Poiană a Sibiului, ne spunea că această „comprimare“ a anului şcolar, într-o perioadă calendaristică redusă în timp cu trei săptămâni, reprezintă o tradiţie seculară în aşezările sibiene mărginene şi că măsura este aprobată şi agreată de autorităţile centrale, judeţene şi locale de învăţământ şi administraţie. Aflăm, de asemenea, că acestor copii-elevi, viitori păstori şi strungari estivali la stâne şi saivane, li se predă întreaga programă şcolară. Că pe toată durata anului şcolar elevii, învăţătorii, profesorii şi educatoarele intră în clase şi în zilele de sâmbătă ale săptămânilor. Apoi că minivacanţa de Paşti este redusă doar la o singură zi liberă.

Cea din a doua zi a sfintelor sărbători. Deci luni, 6 mai, atunci când băieţii-şcolari şi feciorii satelor merg, din casă-n casă, cu „stropitul“ fetelor şi nevestelor cu parfum, recitând versurile: „Am auzit că aveţi o floare domnească/Şi-am venit s-o udăm să nu se veştejească./E voie!?“ Vom mai aminti că, în rest, întregul an şcolar este identic cu cel din celelalte localităţi ale ţării, rezultând tot cam 170 de zile de şcoală, efectiv frecventate de copiii-elevi din cele patru aşezări rurale ale Mărginimii Sibiului. Ciobanii din cele patru aşezări rurale din Mărginimea Sibiului deţin, la un loc, un efectiv de peste 150.000 de oi ţurcane!

Ioan Vulcan-Agniţeanu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2013

Abonează-te la acest feed RSS