reclama youtube lumeasatuluitv
update 12 Nov 2019

„Haszmann Pál“ din Cernat, un muzeu etnografic fascinant

Sunteți nostalgici după vremurile de altădată și doriți să aflați mai multe amănunte despre viața satului de odininioară? Dacă da, ce spuneți de o scurtă vizită prin muzeul secuiesc Haszmann Pál? Ansamblul etnografic din Cernat este amenajat în conacul Damokos, construit în stil neoclasicist. Pe cele două hectare din preajma conacului sunt amplasate exponate din patrimoniul construit al secuimii: case și porți secuiești, moară de apă, precum şi monumente funerare cioplite din lemn și piatră. De asemenea, un alt obiectiv care captează atenția vizitatorilor este expoziţia de unelte şi maşini agricole în aer liber.

Povestea locului începe în iarna anului 1973, când profesorul Pál Haszmann a decis să inaugureze un muzeu etnografic în Covasna. Interesul acestuia pentru arta populară datează încă din copilărie, când, la bunica sa din Tamaşfalău, strângea obiecte de artă populară decorate, realizând astfel o mică colecţie. Așa s-a înfiripat şi ideea organizării unui muzeu. Oamenii locului i-au donat cu multă bunăvoinţă piese valoroase, prin care Pál Haszmann şi-a îmbogăţit continuu colecţia. Datorită orizontului larg al colecţionarului, în colecție se găseau în egală măsură vestigii cu caracter istoric, obiecte legate de ocupaţiile tradiţionale, port popular, mobilier pictat, ţesături şi broderii tradiţionale, ceramică de factură populară și obiecte de sticlărie. În paralel cu munca de colectare, piesele aflate în colecţie au fost valorificate cu exigenţă ştiinţifică. Pentru a răspunde acestor exigenţe, Pál Haszmann şi-a adâncit în permanenţă cunoştinţele, luând legătura şi colaborând cu specialişti etnografi, muzeografi, care îl puteau ajuta în acest sens. Rezultatul? Un splendid univers al vieții satului de altădată.

Exponate ale vieții de altădată

Colecţia Haszmann numără peste 8.000 de piese şi, pentru că autorul şi-a dorit ca aceasta să devină accesibilă publicului larg, el a oferit-o Muzeului Naţional Secuiesc. Exponatele prezintă istoria spirituală şi culturală a localităţii şi a regiunilor învecinate, cu accent asupra materialelor referitoare la viaţa şi activitatea celor mai importanţi fii ai locului. Printre exponate se găsesc numeroase lăzi de zestre şi piese de mobilier secuiesc cu decor pictat din secolele XVII-XIX, obiecte ornamentale sculptate, piese vestimentare tradiţionale, ţesături şi broderii din Cernat, respectiv ustensile pentru tors şi ţesut. Tot aici este expusă şi o valoroasă colecţie de cahle care prezintă produsele celor mai importante centre de olărit din regiune: Albiş, Breţcu, Târgu Secuiesc, Zăbala şi Pava.

Porțile, cel mai vechi exemplar 

Cel mai vechi exemplar al porţilor secuieşti din curtea muzeului este cel al familiei Miskolczy de la Pava, din anul 1761, un exponat specific pentru porţile cu porumbar din regiune. Bogata colecţie de grinzi sculptate, expusă tot aici, provine în mare parte din salvarea elementelor de construcţie ale clădirilor din secolele XVII-XIX, din Cernat şi împrejurimi, clădiri care au fost demolate cu timpul. O parte a curţii Muzeului este rezervată prezentării apiculturii locale, prin expoziţia de coşniţe şi stupi, respectiv ustensile specifice acestei ramuri de ocupaţie.

Utilaje agricole de tradiție

Colecţia de unelte şi maşini agricole este extrem de bogată şi beneficiază de un spaţiu expoziţional propriu. O parte este reprezentată de numeroasele motoare stative cu un singur cilindru, vertical

sau orizontal, care funcţionează cu motorină, benzină sau petrol lampant. Tractoarele sunt și ele numeroase şi variate, printre acestea regăsindu-se şi exemplare rare, cum ar fi tractoarele americane Fordson sau International ori tractorul HSCS fabricat în Ungaria. În curtea muzeului mai poți observa și toată gama de unelte utilizate de gospodarii secui: de la pluguri, grape, role, semănătoare, utilaje de prăşit şi cultivatoare până la utilaje de recoltat cartofi, toate arată impecabil și pot fi puse în funcționare.

Colecția de sobe

Amplasate în general în regiuni cu zăcăminte bogate în minereu, furnalele şi turnătoriile realizau sute de variante ale diverselor tipuri de sobe de fontă, care se diferențiau doar prin decorul de pe ele, prin stilurile decorative putându-se urmări evoluția modei în diferite perioade. În colecție, compusă în marea sa majoritate din produsele furnalelor din Ținutul Secuiesc, se găsesc sobe din fontă, obiecte de uz casnic şi obiecte decorative precum ornamente, tăvi, lumânări și lămpi.

Trecutul radiofonic

Și, cum radioul ocupa un loc special în ograda oricărui gospodar, muzeul mai găzduiește și un sector dedicat trecutului radiofonic care conține aproximativ 150 de radioreceptoare. Colectarea şi restaurarea pieselor de acest tip continuă şi în prezent, motiv pentru care aparatele expuse reprezintă doar o mică parte din ea. Cele mai vechi piese sunt radiourile cu detectoare de cristal și căști audio. Aproape 80% din radiouri sunt în stare de funcțiune, astfel încât vizitatorii care doresc se pot delecta cu programele de radiodifuziune. 

Ruxandra HĂBEANU

GALERIE FOTO

  • Publicat în Traditii

La Buzău,expoziție temporară “Podoabe străvechi”

La Muzeul județean Buzău prinde viață un proiect inițiat de această instituție muzeală din localitate, anume o expoziție istorică de renume, care reunește tradiții ale colaborării științifice și valorificatoare, obiecte de podoabă specifice perioadei cuprinse între neoliticul timpuriu și începutul epocii bronzului, podoabe selectate din cele mai importante descoperiri arheologice realizate de către Institutul de Arheologie VASILE PÂRVAN București, Muzeul județean de Istorie și Arheologie Prahova, Institutul de cercetări eco-muzeale Tulcea, Muzeul județean de Istorie Teleorman, Muzeul  Civilizației  Gumelnița Oltenița, Muzeul Brăilei – Carol I, Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni Sfântu Gheorghe.

Printre obiectele etalate sunt brățări și coliere din scoică, pandantive din lut, colți din mistreți, placă de centură, inele din buclă de argint și brățare din cupru, obiecte descoperite în tumuli, cercetați la Ploiești Triaj și Ariceștii Rahtivani  Prahova.

Muzeul din Casa Sturdza

Dacă ar fi cu putinţă să vizităm fiecare sat din ţara noastră, cu siguranţă am păşi pragul multor mici muzee etnografice care să ne facă cunoscute obiceiurile, tradiţiile şi, mai cu seamă, elementele de identificare a vieţii localnicilor. Cele mai multe dintre aceste muzee sunt înfiinţate la iniţiativa primăriilor, în locaţii modeste, însă există şi sate, poate acolo unde ne aşteptăm mai puţin, unde putem găsi adevărate muzee ce deţin colecţii de obiecte etnografice impresionante. Un astfel de exemplu este Muzeul Etnografic al Agriculturii Moldovei, situat nu departe de Târgu’ Ieşilor, în comuna Miroslava.

De la orfelinat la şcoală şi apoi muzeu

De-a lungul celor 13 sate ale comunei Miroslava nu puţine sunt obiectivele turistice care atrag turişti, însă cel mai vizitat monument istoric este Palatul Sturdza – gazda de astăzi a peste 5.000 de exponate de patrimoniu din zona Moldovei. Clădirea monument istoric a fost construită la începutul secolului al XIX-lea de boierul moldovean Vasile Beldiman, iar în anul 1831 a funcţionat sub denumirea de Institutul de Educaţie pentru Fiii de Nobili. La începutul secolului al XX-lea, palatul a intrat în proprietatea principesei Olga Sturdza, care a înfiinţat un orfelinat pentru copiii celor căzuţi pe front în timpul Primului Război Mondial. Mai apoi, locaţia devine gazda Şcolii Superioare de Agricultură şi intră în proprietatea statului.

Şcoală, orfelinat, iar astăzi muzeu, unul realizat din iniţiativa profesorului Dumitru C. Bunea, cel care ştie povestea fiecărui obiect şi o transmite celor interesaţi de etnografia moldavă. „Obiectele din muzeu le-am adunat împreună cu actualii şi foştii elevi ai Liceului Agricol „Mihail Kogălniceanu“ – Miroslava; astfel am realizat o colecţie care se vrea a fi una reprezentativă pentru zona centrală a Moldovei, în special pentru zona Iaşiului“, ne menţionează acesta încă din uşa muzeului.

La început muzeul a funcţionat mai mulţi ani în doar trei săli ale Palatului Sturdza. Astăzi acesta dispune de o suprafaţă extinsă de 12 camere, unde poate fi admirată colecţia etnografică care este împărţită în şase secţii: Unelte agricole pentru cultura mare; Zootehnia în Moldova; Industrie casnică în Moldova; Portul popular din Zona Iaşi; Centre ceramice tradiţionale din Zona Iaşi; Istoria şcolii şi a învăţământului agricol românesc din Moldova.

5.000 de obiecte de patrimoniu

De cele mai multe ori identificăm o zonă după portul popular, mai bine zis după elementele definitorii, după cum ne menţionează şi profesorul Bunea.

„Până la jumătatea secolului XX fiecare comună, poate chiar fiecare sat, avea elemente decorative distincte în piesele de port popular“, iar incursiunea în muzeu începe tocmai cu încăperea în care sunt prezentate iile, cojoacele, catrinţele sau ştergarele specifice locului păstrate cu sfinţenie de iubitorii etnografiei locale. Dintre toate se remarcă un costum tradiţional bărbătesc ce datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar şi costumele de borangic. Despre cele din urmă dl profesor vorbeşte cu mândrie pentru că în anul 1867 a fost introdusă cultura dudului în Moldova centrală tocmai la Miroslava, iar până la Primul Război Mondial Casa Regală îşi asigura de acolo borangicul pentru realizarea veşmintelor.

Un loc important în cadrul muzeului îl ocupă expoziţia obiectelor pentru uzul casnic al ţăranilor din zona Moldovei – obiecte din lemn: instrumente muzicale ori de ţesut; obiecte din lut: cele legate de gospodăria ţărănească şi de activităţile culinare cum ar fi obiecte pentru păstrat alimentele sau băuturi dintre care se remarcă oalele legate cu sârmă pentru fiert sarmalele realizate din ceramică roşie din zona Iaşiului.

În salonul vechiului palat, sala de festivităţi a muzeului de astăzi, poate fi admirată piesa de rezistenţă – o ie din auriu de China, „cea mai fină mătase naturală la acea vreme, foarte rară şi, bineînţeles, scumpă“, după cum menţionează prof. Bunea.

Istoria şcolii şi a învăţământului agricol românesc din Moldova este şi ea prezentată într-una dintre încăperile muzeului. Aici, jumătate dintre obiectele expuse ţin de istoria locului – este vorba în special de obiecte care fac cunoscută istoria şcolii începând încă din anul 1831, atunci când a funcţionat Institutul de Educaţie pentru Fiii de Nobili, instituţie în care a studiat şi Mihail Kogălniceanu – şi cealaltă jumătate ţine să prezinte obiecte care descriu crâmpeie din istoria naţională.

Muzeul de mâine

Muzeul reprezintă un motiv de mândrie pentru fiecare locuitor al comunei Miroslava, mai ales că este vizitat adesea nu doar de conaţionali, ci şi de străini din diferite ţări ale Europei, din SUA, Africa sau Asia.

Tot de la profesorul Bunea am aflat că aproximativ 1.500 de piese au fost donate de muzeul Miroslava unora dintre cele mai reprezentative muzee etnografice: Muzeului ASTRA – Sibiu, Muzeului Etnografic – Iaşi, Muzeului Etnografic al Banatului – Timişoara, precum şi Muzeului Etnografic Chişinău.

Începând cu anul 2004, Palatul Sturdza a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi sub denumirea Casa Sturdza, însă are nevoie de lucrări de reabilitare pentru a nu-şi pierde elementele de unicitate.

Aşa cum poate era de aşteptat, la Miroslava lucrurile nu stau în loc, viitorul Casei Sturdza fiind în atenţia autorităţilor nu doar pentru includerea în cadrul programelor de reabilitare, ci şi de dezvoltare. „Din iniţiativa primarului Dan Niţă, muzeul a fost inclus într-un proiect european de reabilitare. Pe lângă partea etnografică deja prezentată în cadrul muzeului, urmează a se realiza şi spaţii speciale destinate învăţământului agricol din prima jumătate a sec. al XIX-lea şi până în prezent, dar şi un muzeu în aer liber“, concluzionează optimist Dumitru D. Bunea.

Loredana Larissa SOFRON

Sticlăria - Iaşi. Muzeul meşterului popular Constantin Curechiu

În mijlocul satului Sticlăria, nu departe de Cotnari, atrage atenţia o casă deasupra căreia flutură drapelul tricolor. Este, spun oamenii cu respect şi admiraţie, „muzeul“ lui nea Costache, care în ultimii ani, prin mulţimea celor care-i trec pragul, a devenit o adevărată instituţie.

Chiar atunci când am ajuns aici, Constantin Curechiu, stăpânul casei, îşi lua rămas bun de la un grup de tineri din Vaslui care-i vizitaseră muzeul.

Are 67 de ani şi a fost mecanizator. „Am avut o viaţă nu tocmai uşoară. Cu opt copii nu prea aveam timp să mă ocup de pasiunea de a prelucra lemnul şi de a strânge, mai degrabă de a pune la adăpost, obiectele de o mare frumuseţe pe care femeile noastre le lucrau la războiul de ţesut sau cu mâna în serile lungi de iarnă“, îşi aminteşte gospodarul.

Dar visul i s-a împlinit odată cu ieşirea la pensie. Dacă o parte din exponatele pe care le prezintă vizitatorilor sunt create de el, altele – cele mai multe – sunt adunate de pe la familiile din sat. „Femeile mai în vârstă îmi dădeau voie să le cotrobăi prin lada de zestre, bărbaţii îmi ofereau râşniţe, meliţe şi altele moştenite din bătrâni. Ele reprezintă de fapt părticele din viaţa de fiecare zi a înaintaşilor noştri, multe dintre ele îmbinând utilul cu frumosul. Astfel, încetul cu încetul, am adunat tot ce vedeţi aici.“

Admirăm zeci de cămăşi lucrate „cu pui“, un costum de mire de la începutul secolului trecut cu o cămaşă brodată, pe care viitoarea mireasă o lucrase astfel încât să nu mai semene cu alta, iar pe perete un covor lucrat cu motive specifice zonei în culori vegetale, cu o vechime ce depăşeşte, spune stăpânul casei, 150 de ani. O colecţie de batiste pe care fetele le lucrau pentru vornicei. Niciuna nu seamănă prin broderie cu cealaltă. „Frunză verde stejărel,/ Poftiţi, domnu vornicel/ V-o dau ca suvenire/ Să aveţi ca amintire.“

Zăbovim în faţa costumelor pentru bărbaţi care, deşi sobre, sunt de o mare frumuseţe. Nu lipsesc broderiile de pe gulerul cămăşii şi mâneci de culoare albastră, iar cojocelul este „pichistrat“ cu motive de culoare roşie.

Un loc aparte îl ocupă măştile şi costumele pentru obiceiurile de Anul Nou pe care Constantin Curechiu le creează cu dragoste şi migală pentru tinerii care vor interpreta capra, ursul, cerbul ş.a. Admirăm costumul caprei de la Sticlăria, cerbul de la Pârcovaci şi chiar un alt cerb dintr-un sat sucevean, fiecare dintre acestea respectând cu stricteţe obiceiurile locului, ce se remarcă prin originalitate şi frumuseţe. De altfel, măiestria meşterului Constantin Curechiu este vestită, cum se spune „peste şapte sate“.

Meşterul din Sticlăria face şi fluiere folosite nu numai de ciobani, ci şi de membrii unor formaţii artistice din Moldova. Constantin Curechiu a lucrat în întregime, ca în vechime, două care cu roţile şi spiţele din lemn „ca să vadă şi cei tineri cum se trăia şi cum se lucra altădată“. Ne arată apoi coarnele unui cerb, lucrate cu migală. Exponatul va împodobi sala unui nou cămin cultural.

Preocupările şi eforturile meşterului din Sticlăria au fost apreciate şi recunoscute ca atare. Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a înmânat o Diplomă prin care „Se acordă titlul de Tezaur Uman Viu domnului Constantin Curechiu, meşter popular şi creator de măşti populare din satul Sticlăria, comuna Scobinţi, judeţul Iaşi.“

Dar meşterul, cum spune soţia sa, „nu se mai astâmpără“. În vară, când unul dintre feciori va veni acasă din străinătate, va etaja casa, astfel încât muzeul să se extindă. „Am mai multe exponate de mare frumuseţe. Vreau să arăt oamenilor care ne vizitează, în special celor tineri, că înaintaşii noştri au iubit munca şi tot ce au făcut a fost nu numai util, ci şi măiestrit. Trăiesc cu credinţa că trebuie să păstrăm ceea ce ne-au lăsat înaintaşii noştri şi să ducem mai departe această moştenire.“

Stelian CIOCOIU

La Valea Doftanei, muzee în casele gospodarilor

În pitoreasca localitate Valea Doftanei din Prahova, alături de numeroase puncte de atracţie cum ar fi Lacul Paltinu, Muzeul de etnografie şi folclor, Biserica „Sfinţii Voievozi“ sau Rezervaţia Glodeasa, recent au apărut şi alte două insolite puncte de atracţie. Este vorba de case – muzeu săteşti a doi gospodari, iubitori de artă şi de tradiţii populare.

Despre acestea ţine să ne vorbească bibliotecara Căminului cultural din satul Teşila, doamna Ramona Ţintea, nimeni alta decât fiica unuia dintre aceşti gospodari, săteanul Constantin Clinci.

„Constantin Clinci, explică interlocutoarea noastră, este un iubitor al obiceiurilor şi al tradiţiilor populare din Valea Doftanei. El este şi un mare iubitor de artă şi de frumos, motiv pentru care a decis să-şi deschidă un muzeu în propria casă. Muzeul cuprinde obiecte vechi folosite în gospodărie, mobilier, costume naţionale, ştergare, vase din lut, o bogată colecţie de monede şi bancnote vechi, dar şi multe piese lucrate de el. El este cunoscut drept şi un iscusit meşter popular. Pe lângă opincile pe care şi le croieşte şi le coase cu multă migală, el îşi mai făureşte, cu dalta şi cuţitul, din diferite rădăcini, pe care le descoperă în pădure, dar şi din oase sau din bucăţi de lemn, o serie de diferite personaje, dar şi animale şi icoane“, povesteşte Ramona Ţintea.

Cel de-al doilea muzeu sătesc din aşezarea Teşila aparţine gospodarului Ţuţuianu Ion-Benone. Nea Benone, cum este cunoscut în sat, este un original meşter popular şi, în aceeaşi măsură, şi un iubitor de artă din comuna Valea Doftanei. El a decis, recent, să-şi deschidă un muzeu sătesc în propria casă.

Muzeul său cuprinde o serie de obiecte vechi, mobilier, războaie de ţesut, vârtelniţă, furcă de tors cu fus, vase din lemn şi din lut, dar şi obiecte lucrate manual de el, atât din lemn, cât şi din piatră. Tot aici găsim expuse diferite animale sălbatice din zonă: veveriţă, căpriţă, arici, dar şi o broască ţestoasă. Tot el a mai realizat diferite sculpturi înfăţişând zeităţi dacice, dar şi steagul dacilor. Nea Benone, pe lângă faptul că este un bun păstrător al tradiţiilor populare, este cunoscut şi ca un iscusit meşter local. El îşi coase singur bundiţe şi căciuli din piele ori din blană de oaie.

Cristea BOCIOACĂ

Casa Muzeu „Leontina Ţăran“

Comuna Ciocăneşti, atestată documentar în anul 1400 într-un hristov prin care se consemnează primirea muntelui Suhard de către domnitorul Alexandru cel Bun, a devenit celebră în lume după 1950, când au apărut primele case decorate cu modele populare cunoscute sub denumirea de case „încondeiate“, modele care se regăsesc şi pe ouăle încondeiate din această localitate. Denumirea de Ciocăneşti vine de la meşterii fierari care, ciocănind metalul, fabricau arme, legendele spunând că „ciocănarii de arme“ din atelierele lui Ştefan cel Mare din această zonă l-au ajutat pe domnitor să apere Moldova şi să câştige numeroase bătălii.

Prima casă încondeiată a fost a Leontinei Ţăran. În 1950 femeia s-a hotărât să-şi renoveze casa în care locuia, casă primită moştenire de la soacră, aşa că l-a tocmit pe Dumitru Tomoioagă, meşter cioplitor în lemn şi zugrav cunoscut în sat. La 92 de ani, Leontina Ţăran îşi aduce aminte cu plăcere cum i-a cerut meşterului Tomoioagă să îi facă pereţii cum nu îi are nicio casă din sat.

Aproape toate casele din Ciocăneşti sunt „încondeiate“

„Am lucrat mult cămăşi populare, ştergare, covoare. Împreună cu meşterul zidar Tomoioagă ne-am gândit să le facem şi pe casă, aşa că am ales şi am creat împreună modelul, apoi am făcut primul «pui» pe peretele casei. A fost mai greu până când Dumitru Tomoioagă a reuşit să găsească modul de a modela tencuiala care era moale. Am văzut cum a ieşit, apoi l-am multiplicat până a ieşit brâul. Acum este casă muzeu pentru că a fost prima casă încondeiată; se opresc turiştii să o vadă, mai ales după ce nişte domni de la Bucureşti mi-au pus la poartă un indicator. După ce am terminat de încondeiat casa s-au apucat şi alţii să facă la fel, fiecare punând pe casă modelul pe care îl ţeseau la stative. Aşa s-a ajuns ca de la un capăt la altul în Ciocăneşti aproape toate casele să aibă motive populare pe ele. Şcoala, grădiniţa, muzeul, magazinele, chiar şi primăria sunt decorate cu motive specifice“, ne-a spus Leontina Ţăran.

Femeia ne-a spus că greul decorării pereţilor începea după ce se usca motivul geometric sau floral făcut în relief pentru că acesta trebuia pictat. Culorile erau cele specifice oului încondeiat de Ciocăneşti, galben, roşu şi negru, la care se mai adaugă verdele.

„Am pictat amândoi motivul popular pe care eu îl făceam cel mai des pe cămăşile ţărăneşti şi pe ouăle încondeiate. Când au văzut cum arată casa oamenii s-au mirat, stăteau aici în drum şi se uitau cum am făcut casa. Ce am făcut noi a devenit foarte repede tradiţie, meşterul Tomoioagă abia mai reuşea să facă faţă, aşa că şi-a luat ucenici pe care i-a învăţat, iar aceştia duc tradiţia mai departe pentru că i-au învăţat la rândul lor şi pe alţii şi tot aşa“, ne-a mărturisit tanti Leontina.

„Toată lumea este frumoasă în costum popular“

Pe lângă exteriorul casei, Leontina Ţăran se mândreşte şi cu comoara din interior. Catrinţe, ii, ştergare, cuverturi, batiste, covoare, lăicere, perne, plapume, perdele, aproape toate sunt făcute de mâna ei, iar restul sunt moştenite de la mama sa sau de la soacră. Ca un adevărat ghid, bătrâna ne povesteşte cum s-a măritat în 1942, la vârsta de 17 ani, şi, cu toate că era vreme de război, lada de zestre a fost plină. Şi-a urmat soţul şi aşa a ajuns în casa soacrei, unde şi-a pus în valoare talentul de a ţese şi a coase cămăşi populare. După ce treci pragul casei îţi prezintă două camere „cu zestre“ lucrată de mâinile ei. Cămăşile populare, aşezate cu grijă în dulap, sunt scoase rând pe rând, fiecare fiind însoţită de o frumoasă poveste despre modul cum a fost lucrată sau despre amintirile de la baluri sau alte evenimente la care a fost purtat acel costum popular.

„Toată lumea este frumoasă în portul popular. Am o garderobă bogată cu costume populare, mi-a plăcut să fiu elegantă. Totul este lucrat de mâna mea, mi-a plăcut să lucrez, am lucrat foarte mult, toate sunt cusute cu fir, nu am nimic pictat. Am ţesut la război, aş mai ţese şi acum dar acum nu mai am putere să apăs la pedale. Ciocăneştiul şi Maramureşul mi-au fost dragi pentru că aici s-au păstrat tradiţiile nealterate“, ne-a spus Leontina Ţăran în timp ce ne arăta costumele populare mirosind a levănţică.

Camera de zestre plină de poveşti

Camera de zestre este plină de dulăpioare, lăzi de zestre, un pat cu saltea din paie de ovăz, un cuier şi multe, multe poze, ştergare şi o icoană. Şi zecile de fotografii, multe dintre ele păstrate în rame vechi, sunt tot atâtea poveşti din viaţa Leontinei Ţăran. Prima poveste este cea despre însemnătatea familiei, respectul şi preţuirea pe care trebuie să le aibă soţii, iar fotografiile alături de soţ aduc lacrimi pe obrajii bătrânei. Îşi prezintă cu plăcere familia şi se bucură când ne spune, cu fotografiile în mână trimise de la mii de kilometri, despre întâlnirile cu turiştii străini.

Gheorghe Tomoioagă, fostul primar al comunei până în 2012, nimeni altul decât fiul meşterului care în urmă cu mai bine de 60 de ani a realizat prima casă încondeiată, a decis ca primăria să le dea oamenilor, pe gratis, tot ce au nevoie pentru a picta casele.

„Comuna Ciocăneşti a fost reînfiinţată în anul 1992 din iniţiativa fostului primar Gheorghe Tomoioagă. Toţi localnicii care au dorit să îşi facă motive tradiţionale pe case au fost sprijiniţi de Consiliul Local cu materialele necesare. Ei primeau vopsele, materiale de construcţii, ciment. Foarte multe persoane au vrut să renunţe la aceste motive tradiţionale de pe case la renovarea acestora. Chiar dacă ei doreau să aibă o casă mai modernă, Consiliul Local a intervenit şi i-a sprijinit pe localnici cu materialele necesare. Chiar s-a dat o Hotărâre de Consiliu Local prin care cine îşi face o casă nouă să respecte arhitectura locală şi să facă motive tradiţionale pe aceasta. Noi le spunem «puii» de pe case. Acum posibilităţile bugetului local nu mai permit acest sprijin, dar tradiţia împodobirii caselor cu pui se menţine, este un brand al Ciocăneştilor, satul este un muzeu în aer liber şi oricine vine vorbeşte în primul rând despre case aici“, ne-a declarat Marilena Niculiţă, muzeograf la Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocăneşti.

Silviu BUCULEI

Fortificaţiile de apărare ale boierilor Măldărescu

Complexul Muzeal Măldăreşti, din localitatea cu acelaşi nume din judeţul Vâlcea, este martorul unei saga româneşti de familie de aproape 500 de ani. Prima culă a fost construită în anul 1517, de Nan Paharnicul, şi reconstruită 270 de ani mai târziu de boierul Gheorghe Măldărescu, pe care a dat-o apoi ca zestre ramurii descendente Greceanu. A doua este ridicată în anul 1812 de Gheorghiţă Măldărescu, 100 de ani mai târziu aceasta fiind cumpărată de I.G. Duca. Istoricul construieşte alături, în 1912, o casă de vacanţă, devenită azi Casa Memorială I.G. Duca.

Construcţiile denumite cule sunt tipice spaţiului balcanic, dar stilul arhitectural medieval s-a extins şi în Franţa, Spania şi Italia. Termenul vine din turcă, termenul „kule“ însemnând turn. Pe teritoriul României ele au fost specifice zonelor deluroase din Oltenia şi, mai rar, din Muntenia. Astăzi se mai găsesc în patrimoniul cultural 19 astfel de construcţii, declarate monument istoric. Puţine dintre ele au fost întreţinute şi reconsolidate, iar câteva sunt în stare avansată de degradare.

Într-o descriere scurtă, culele erau un fel de fortificaţii individuale ale boierilor, construite din ziduri masive, sub formă de turn, pe trei sau patru niveluri. La subsol fiecare clădire avea o fântână şi provizii pentru cazul în care asediul dura mai multe zile, iar ultimul cat din turn şi casa scărilor erau prevăzute cu metereze, locul de unde se trăgea cu arma. Funcţiunea de bază a culelor de tip locuinţă, refugiu sau de veghe, era cea de apărare a familiei şi avutului împotriva cetelor de jefuitori otomani care făceau dese incursiuni la nord de Dunăre, sau a răzmeriţelor supuşilor de pe moşie.

Cula Greceanu

Unele surse spun că prima construcţie, cula mare, ar fi fost iniţial înfăptuită de Nan Paharnicul în 1517. Ulterior ar fi fost extinsă de nepotul său, Tudor Maldăr, căpetenie în oastea lui Mihail Viteazul, despre care legenda spune că ar fi fost capturat de tătari, dar a scăpat cu viaţă pentru că fata hanului s-a îndrăgostit de el şi amândoi au fugit şi s-au adăpostit la cula din Măldăreşti.

Argumentele istorice datează construcţia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când fortificaţia ar fi fost reclădită din temelii de jupân Gheorghe Măldărescu şi soţia sa, ego Eva, odată cu ctitorirea, în anul 1790, a Bisericii cu dublu hram „Sf. Nicolae şi Sf. Voievozi“. Nevoia unor astfel de construcţii a venit pe fondul slăbirii autorităţii statului şi agravării dominaţiei turceşti, boierii încercând de unii singuri să-şi salveze bunurile şi familiile în faţa năvălitorilor otomani.

În anul 1853, cula a fost dată ca zestre Mariţei Măldărescu, la căsătoria acesteia cu pitarul (dregător din Ţara Românească, al cărui rol era să aprovizioneze cu pâine curtea domnească) Costache Greceanu, fost ispravnic de Vâlcea.

Ca stil arhitectonic, Cula Greceanu este o combinaţie dintre trăsăturile caselor boiereşti şi a celor ţărăneşti, cu ziduri groase, străpunse de metereze. La primul nivel se află camera de primire şi o odaie, al doilea etaj dispune de un cerdac deschis, accesul efectuându-se prin nişte scări din stejar, cu trepte groase. La capătul scării se ajunge în logie şi, de aici, în turnul cu metereze. Clădirea a fost restaurată în anii 1966 şi 1967, iar la Complexul Muzeal Măldăreşti au fost turnate câteva pelicule: Drumul oaselor, Neînfricaţii, Trandafirul galben şi Iancu Jianu haiducul. În camerele de la primul etaj se află frescele realizate de pictoriţa Olga Greceanu, care recompun istoria familiei Măldărescu. Clădirea a fost revendicată de fiica adoptivă a Olgăi care, după nişte înţelegeri cu autorităţile vâlcene, au scos monumentul istoric la vânzare.

Cula Duca (Măldărescu)

Fortificaţia mai mică a fost construită în anul 1812 de către Gheorghiţă Măldărescu. Construcţia – parter şi două etaje, ultimul cu metereze de apărare – este dreptunghiulară, cu ziduri groase şi uşi masive din gorun. Primul etaj are o sală, un iatac şi o încăpere mai mare, iar la nivelul superior sunt trei odăi şi un cerdac. Clădirea este înconjurată de un zid din piatră, iar obiceiul vremii era ca, pe o anumită distanţă, să nu existe arbori, ca să nu obtureze vizibilitatea celor care apărau casa de atacul agresorilor.

În anul 1910 cula este cumpărată de viitorul prim-ministru liberal I.G. Duca. Acesta fusese numit în 1902, când avea 23 de ani, ajutor de judecător la Ocolul Vâlcea, Plasa Horezu. El este cel care stă la baza inspiraţiei de mai târziu de a amenaja muzeul în interior, tapetând pereţii cu tot felul de obiecte ţărăneşti din zonă. Să nu uităm că localitatea Măldăreşti se află în apropiere de Horezu, deci arta populară este la ea acasă. Astăzi clădirea serveşte ca muzeu, la cele două etaje putând fi admirate câteva rare exemplare de covoare ţesute din păr de capră.

Casa memorială I.G. Duca

Alături poate fi vizitată fosta casă de vacanţă, edificată în anul 1912, transformată în Casa memorială I.G. Duca. A fost construită într-un stil simplu, nepreţios şi nepretenţios, alături de care este ataşată o grădină cu mai multe exponate, sculpturi în lemn şi piatră. Interiorul conţine obiecte personale şi documente care vorbesc despre gloria ilustrului om politic român din perioada interbelică: mobilier, tablouri, fotografii, cărţi şi documente despre originile familiei, etapele din viaţa sa, personalităţi politice importante ale vremii, activitatea din magistratură, Parlament şi ministere. Remarcabilul liberal a devenit parlamentar la 26 de ani, apoi a deţinut, rând pe rând, portofoliile ministerelor Instrucţiunilor Publice şi Culte, Agriculturii - Domenii, Externe şi Interne. La 14 noiembrie 1933 a fost numit şef al guvernului, iar la 29 decembrie a fost asasinat de legionari în gara din Sinaia.

Listă cule din România

– Cula Barbu Poenaru, Almăj-Dolj (1750)

– Cula Izvoranu, Brabova-Dolj (sec.XVIII)

– Cula Cernătescu, Cerănăteşti-Dolj (sec.XVIII)

– Cula Crăsnaru, Groşerea, Aninoasa-Gorj (1808)

– Cula Cornoiu, Curtişoara-Gorj (sec.XVIII)

– Cula Cartianu, Cartiu, Gorj

– Cula Grecescu, Şiacu-Gorj (1818)

– Cula Cuţui, Broşteni, Mehedinţi (1815)

– Cula lui Tudor Vladimirescu, Cerneţi, Mehedinţi (1800)

– Cula Nistor, Cerneţi, Mehedinţi (1812)

– Cula Galiţ, Câmpu Mare, Olt (1790)

– Cula Bujoreni, Bujoreni, Vâlcea

– Cula Greceanu, Măldăreşti, Vâlcea (sec. XVIII)

– Cula Duca, Măldăreşti, Vâlcea (1812)

– Cula din Zătreni, Vâlcea (1754)

– Cula Racoviţă, Mioveni, Argeş

– Cula Drugănescu, Retevoieşti, Argeş

– Cula lui Costea, Frăsinet, Teleorman

– Cula de la Parcul Ioanid, Bucureşti

Maria BOGDAN

Muzeul Naţional al Ouălor Încondeiate

Comuna Ciocăneşti din judeţul Suceava, declarată „Satul Cultural din România în 2014“ în urma concursului organizat de Asociaţia „Cele mai Frumoase Sate din România“, deschide de la 1 martie seria manifestărilor ce vor avea în prim-plan încondeierea ouălor.

În judeţul Suceava sunt trei muzee ale ouălor încondeiate. Două sunt colecţii particulare, în care se regăsesc ouă din zonele etnografice Vama şi Moldoviţa şi ouă înnobilate din întreaga lume obţinute în urma schimburilor dintre cele două artiste, prof. Letiţia Orşivschi, respectiv artista Lucia Condrea cu alţi artişti participanţi la expoziţii internaţionale.

Muzeul Naţional al Ouălor Încondeiate de la Ciocăneşti este unica colecţie din ţară în care sunt prezente ouă încondeiate şi închistrite din toată ţara, majoritatea fiind premiate la Concursul de încondeiat organizat în cadrul Festivalului Naţional al Ouălor Încondeiate de la Ciocăneşti. Sunt ouă încondeiate în Bucovina din zonele etnografice Ciocăneşti, Câmpulung Moldovenesc, Dorna Candrenilor, Poiana Stampei, Moldoviţa, Fundu Moldovei, Paltinu, Ciumârna, Rădăuţi, Brodina, Ulma, dar şi ouă încondeiate cu motive populare specifice zonelor Bihor, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Braşov, Brăila, Cluj, Covasna, Harghita, Ţara Lăpuşului – Maramureş, Neamţ, Olt realizate de participanţii la festival din judeţele respective, precum şi o impresionantă colecţie de ouă vechi.

Acest muzeu, deschis în anul 2007, este foarte cunoscut în ţară dar şi peste hotare, fiind vizitat de foarte mulţi străini care au participat la Festivalul Ouălor Încondeiate, la Festivalul Păstrăvului sau care au poposit pentru câteva ore sau câteva zile în comuna-muzeu Ciocăneşti. Muzeul Naţional al Ouălor Încondeiate a fost realizat în două săptămâni, primele exponate fiind adunate de prima­rul de atunci, Gheorghe Tomoiagă, şi angajaţii Primăriei, care au adunat din sat ouăle încondeiate pe care cei din Ciocăneşti le-au păstrat generaţii la rând. Radu Ciocan, actualul primar al comunei, a pregătit pentru acest muzeu un nou spaţiu, mult mai generos şi care corespunde din toate punctele de vedere normelor de conservare şi protecţie a exponatelor.

Colecţia de ouă Novac Norbert Ioan

Din anul 2013 Muzeul Naţional al Ouălor Încondeiate de la Ciocăneşti are şi o colecţie de ouă încondeiate cu o vechime cuprinsă între 50 şi 100 de ani, o colecţie foarte valoroasă cu 1.800 de ouă din toată Bucovina şi care a fost donată de regretatul profesor Novac Norbert Ioan, fiu al Ciocăneştiului. Profesorul Novac a iniţiat şi s-a ocupat de organizarea primelor ediţii ale celor două mari festivaluri de la Ciocăneşti, al păstrăvului şi al ouălor încondeiate, şi de înfiinţarea Muzeului ouălor încondeiate. În memoria lui, expoziţia de ouă premiate la Festivalul Ouălor Încondeiate îi poartă numele.

„Cel mai vechi ou din expoziţie are peste 100 de ani. Este un ou încondeiat la Coicăneşti cu ceară naturală de albine, scufundat în baia de culoare şi face parte din colecţia donată de Novac Norbert Ioan. Pe acest ou se regăsesc diverse simboluri, ceea ce demonstrează că nu a fost încondeiat la voia întâmplării. Atât pe acest ou cât şi pe multe alte ouă din expoziţie întâlnim linia verticală şi linia orizontală, care reprezintă viaţa, respectiv moartea, spicul de grâu semnifică bogăţia, linia dreaptă simbolizează destinul, linia în dinţi de ferăstrău reprezintă binele şi răul, linia dublă simbolizează eternitatea, pătratul reprezintă inteligenţa, rombul – înţelepciunea, spirala – timpul, crucea – cele patru anotimpuri, simbolul soarelui, steaua în 8 colţuri, cârja ciobanului. Foarte multe simboluri care se regăsesc pe ouăle încondeiate au legătură cu îndeletnicirea oamenilor din această zonă, creşterea animalelor“, ne-a spus muzeografa Marilena Niculiţă.

Unul dintre cei mai vechi încondeietori era un bărbat

Tot de la Marilena Niculiţă am aflat că cele mai vechi ouă sunt din comuna Ciocăneşti, aici fiind încondeietoare care erau renumite nu numai în Bazinul Dornelor, dar şi în ţară. Unul dintre cei mai vechi încondeietori ai comunei era un bărbat, Dumitru Giosan, care era şi secretarul comunei. El era cunoscut şi în afara ţării, participând la numeroase expoziţii. Ouăle de Ciocăneşti se disting de restul prin culoarea predominantă, negrul reprezentând eternitatea.

La Festivalul ouălor încondeiate una dintre secţiuni este pictarea ouălor cu motive religioase. La Ciocăneşti doar o singură încondeietoare pictează ouă cu motive religioase, dar în Bucovina sunt mai mulţi artişti plastici care au această îndeletnicire. O parte din scenele religioase, cele mai numeroase fiind „Cina cea de taină“ şi „Sfânta Treime“ sau icoanele cu chipuri de sfinţi pictate pe ou, pot fi admirate în acest muzeu.

Ouăle încondeiate la Ciocăneşti se regăsesc în aproape toate ţările lumii

În anii ’80 încondeierea ouălor la Ciocăneşti a intrat în declin, dar a fost reluată în anul 1995 de două încondeietoare, Cristina Timu şi Mărioara Timu, la iniţiativa preotului paroh Ilie Rusu şi pornind de la o coşarcă cu ouă încondeiate adusă de acesta de la Moldoviţa. Astăzi ouăle încondeiate la Ciocăneşti se regăsesc în aproape toate ţările lumii.

„Acest meşteşug al încondeierii ouălor poate constitui şi o sursă de venit pentru multe dintre familiile din satele din zona de munte. Spunem familii pentru că în Bucovina nu încondeiază numai femeile, încondeiază atât bărbaţii, cât şi copiii. Deşi pare absurd, la noi copiii învaţă să încondeieze de la vârsta de patru ani. Ei sunt iniţiaţi de la o vârstă atât de fragedă pentru că le place ce văd că fac părinţii lor. Festivalul Ouălor încondeiate a fost locul de unde atât localnici cât şi încondeietori din alte zone s-au lansat, s-au promovat ori şi-au vândut o parte dintre ouăle decorate cu migală în lungile nopţi de iarnă. Pornind de la acest festival, mulţi încondeietori şi-au promovat munca în alte concursuri şi festivaluri naţionale, la Muzeul Ţăranului Român şi la Muzeul Satului din Bucureşti, la muzee etnografice de renume din ţară. De la aceste manifestări drumul ouălor spre străinătate a fost unul foarte scurt“, ne-a spus Marilena Niculiţă.

Tehnica încondeierii, transmisă mai departe

În muzeul de la Ciocăneşti sunt expuse şi câteva ouă aflate în diverse faze de lucru. Sunt ouă la faza de ceară, ouă scufundate în baie de o anumită culoare. Culorile specifice zonei Ciocăneşti sunt galben, roşu şi negru. Despre tehnica încondeierii am aflat detalii tot de la Marilena Niculiţă, cea care în timpul liber încondeiază ouă alături de cele două fiice ale sale.

„Mai întâi oul este golit, este spălat cu o seringă, este uscat. Ceara de albine este înfierbântată, apoi este aşezată pe ou cu un instrument numit chişiţă. În prima fază trasăm liniile principale, se face modelul cu ceară pe fundal alb. După ce terminăm modelul îl scufundăm în culoare, mergând de la culori deschise la culori închise. Prima oară îl scufundăm în culoare galbenă, după aceea facem modelul cu ceară pe fondul galben, scufundăm oul în culoare roşie, apoi facem modelul pe fond roşu, iar la final îl scufundăm în culoare neagră. După ce l-am scos din culoarea neagră îl ţinem deasupra unei surse de căldură, topim ceara aplicată în toate etapele şi rămâne oul încondeiat aşa cum se găseşte şi în expoziţia noastră“, a precizat Marilena Niculiţă.

Pentru a fi sigure că tradiţia va fi dusă mai departe autorităţile locale au înfiinţat în cadrul muzeului o şcoală de încondeiat ouă şi un atelier de ţesut. La atelierul de încondeiat ouă pot veni inclusiv turiştii care doresc să înveţe acest meşteşug, vara fiind organizată şi o tabără pentru copii.

Silviu Buculei

Abonează-te la acest feed RSS