reclama youtube lumeasatuluitv
update 20 Sep 2019

A fost lansată propunerea legislativă pentru legea meșteșugarilor

Asociația Centrul Romano de Studii și Dezvoltare Socială și partenerii săi, Ministerul Culturii și Identității Naționale și Secretariatul General al Guvernului, lansează în consultare publică propunerea legislativă intitulată „Legea meșteșugarilor tradiționali din România”, elaborată în cadrul proiectului „Politică publică pentru meșteșugul tradițional”. Consultarea publică se desfășoară în intervalul 05 septembrie - 23 septembrie 2019.

Persoanele interesate să participe la procesul de reglementare a domeniului de activitate specific meșteșugarilor tradiționali sunt invitate să ia parte la consultarea publică online prin completarea formularului de propuneri și observații care poate fi găsit aici, alături de textul propunerii legislative și expunerea de motive.

Acest proces de consultare se desfășoară cu scopul de a colecta de la persoanele, organizațiile și instituțiile interesate de domeniul meșteșugurilor tradiționale propuneri și recomandări cu privire la propunerea legislativă menționată mai sus în vederea îmbunătățirii acesteia. Pornind de la opiniile exprimate în cadrul procesului de consultare, experții implicați în proiect vor definitiva propunerea legislativă „Legea meșteșugarilor tradiționali din România” urmând ca ulterior să fie înaintată către Parlamentul României.

Proiectul „Politică publică pentru meșteșugul tradițional” este cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Capacitate Administrativă 2014 – 2020 și se derulează în perioada 3 septembrie 2018 – 2 noiembrie 2019. Valoarea totală a proiectului este de 934.105,58 lei iar valoarea cofinanțării UE este de 770.988,47 lei.

Detalii despre proiect sunt disponibile pe website-ul www.crsds.ro, unde se regăsește și propunerea de politică publică alternativă privind meșteșugurile tradiționale rezultată în cadrul proiectului  de la care a pornit procesul de elaborare a propunerii legislative supusă consultării, dar și pe pagina de facebook dedicată proiectului (www.facebook.com/mesteshukar.traditional/).

Târgul de „Cămeşi“ din Sf. Ilie - sărbătoarea satului din sufletul nostru

Târgul de „Cămeşi“ de la Sfântu Ilie, organizat de Asociaţia Culturală „Vatra Satului“, Parohia Sf. Ilie şi Primăria Şcheia, este un bun prilej de promovare a tradiţiilor păstrate încă de multe gospodine din sat, care au ocazia de a expune, a vinde şi a purta cu mândrie cămăşile tradiţionale, dar şi alte elemente ale portului popular românesc. Timp de o zi, pe lângă prezentarea de costume populare, manifestarea, organizată în Duminica Floriilor, include şi un spectacol artistic cu muzică tradiţională, susţinut de grupuri folclorice din zonă şi de reprezentanţii cei mai importanţi ai vetrelor folclorice din Bucovina.

Satul unde se fac costume populare de secole

Costumul popular tradiţional se poartă cu mândrie în Bucovina, cu precădere, în comunităţile tradiţionale, unde, duminica şi în zilele de sărbătoare, oamenii îl îmbracă pentru a merge la biserică. Lucrat manual şi alcătuit din ie, bundiţă, poale, catrinţă, bârneaţă, opinci pentru femei şi cămaşă, bundiţă, iţari, brâu, opinci pentru bărbaţi, costumul popular face parte din tezaurul culturii populare româneşti. Sfântul Ilie este satul din cea mai bogată comună a judeţului Suceava – Şcheia unde se fac costume populare de secole, tainele meşteşugului fiind transmise din generaţie în generaţie, de la mamă la fiică. Pe pânză albă sau crem, ţesută în casă, iile sunt cusute manual cu fire de mătase, lână toarsă foarte subţire sau bumbac, uneori fiind înnobilate cu mărgele.

Primele ii româneşti le întâlnim pe Columna lui Traian şi pe monumentul de la Adamclisi. Cea mai veche şi autentică reprezentare a costumului popular românesc se regăseşte în Cronica pictată de la Viena, din 1330. Deşi voci importante susţin promovarea iei peste hotare, cea mai importantă fiind Comunitatea La Blouse Roumaine, acest brand de ţară neoficial nu a fost inclus în patrimoniul UNESCO, însă de Sânziene, pe 24 iunie, se sărbătoreşte Ziua Universală a Iei. 

Educaţie prin tradiţii

buculei IMG 1146

„Ne-am întâlnit pentru că fiecare dintre noi avem o datorie pentru locul din care am plecat. Eu am plecat de aici, de la Sfântu Ilie, oamenii din acest sat m-au crescut, m-au educat să fiu aşa cum sunt, drept pentru care, împreună cu cei de vârsta mea, am hotărât să adunăm mamele, mătuşile, familiile noastre într-un demers pentru educaţie prin tradiţie. Cântăm, vorbim, povestim, vedete fiind gospodinele cu produsele create de ele. Dacă înainte se cosea şi se ţesea la fiecare casă, acum mai sunt câteva gospodării care se pot mândri că au păstrat aceste meşteşuguri. Este adevărat că vremurile s-au schimbat, dar asta nu înseamnă că noi trebuie să ne rupem de ceea ce a fost bun în viaţa noastră. Noi credem în tradiţii pentru că tradiţiile înseamnă familie, credinţă, înseamnă până la urmă AND-ul nostru de români. Este o manifestare spontană, organizată în funcţie de ceea ce s-a dorit în sat. Pe mine mă bucură foarte mult pentru că am observat o deschidere şi o preocupare a oamenilor spre tradiţii şi spre educaţia noastră prin tradiţii. Suntem în prag de primăvară, suntem în prag de viaţă şi este nevoie de acest moment al cămăşilor cu flori, organizat într-o primăvara cu flori, de oamenii care fac flori pe ii. Atmosfera este de adevărată sărbătoare, indiferent dacă ne gândim la o sărbătoare religioasă sau la sărbătoarea tradiţiilor româneşti. Este sărbătoarea satului din sufletul nostru“, consideră solistul de muzică populară Călin Brăteanu, director al Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava, cel care s-a ocupat de organizarea Târgului de „Cămeşi“ împreună cu un grup de prieteni cu care a copilărit şi alături de care trăieşte în Sf. Ilie.

Păstrarea şi recondiţionarea costumelor populare

Târgul de „Cămeşi“ este şi un bun prilej de a afla cum se păstrează costumele populare şi cum se recondiţionează. De la cei care le realizează am aflat că în elementele costumului popular trebuie pusă în fiecare an levănţică uscată pentru a ţine dăunătorii departe, în special moliile. La trei-patru ani costumele populare nefolosite trebuie spălate, dar numai manual şi cu săpun de casă, altfel firele de bumbac, in, lână îşi pierd luciul, fibrele încep să se descompună, rezultând o pierdere a bogăţiei de culori şi o strălucire nedorită. În dulap elementele costumului popular sunt păstrate numai pe dos pentru a protejate cusăturile şi mărgelele. De asemenea, un fier de călcat vertical cu abur este foarte bine de folosit pentru a curăţa un costum popular, dar înainte trebuie testată pe dos rezistenţa firelor colorate la acţiunea aburului.

Recondiţionarea costumelor populare trebuie analizată de la element la element şi de la cauza care a provocat deteriorarea. Sunt şi costume care nu mai pot fi recondiţionate, pentru că sunt grav afectate de trecerea timpului, dar de la care se poate recupera modelul. După decupare, bucata de costum se spală, se apretează, apoi se studiază modelul şi se aşază pe hârtie milimetrică, respectând strict şi cromatica sau se realizează costume populare în miniatură.

Haine pentru păpuşi...

Brânduşa Gâză realizează costume populare pentru păpuşi făcute din bucăţele din costumul popular, din cămăşi şi catrinţe vechi, care sunt deteriorate şi nu se mai pot recondiţiona.

„Pasiunea mea pentru artizanat a început la Atena. Am fost plecată 20 de ani, mi-a lipsit România, mi-a lipsit  tot ce este tradiţional. Am făcut acolo o asociaţie de români, un ansamblu folcloric şi un mic bazar. Am făcut voluntariat pentru a face câţiva bani pentru asociaţie şi pentru a ne trece emoţiile şi dorul de ţară realizând păpuşele în costume populare, trăistuţe, fel de fel de lucruri mărunte. Am venit de doi ani acasă şi cos de dimineaţă până seara. Nu mă mai interesează banii, copiii sunt mari, o fac pentru sufletul meu, pentru liniştea mea. Fac holiţe pentru bundiţe (holiţa sau meşina este o fâşie îngustă de piele de oaie, bine curăţată şi de pe care a fost îndepărtată lâna, decorată cu flori şi motive populare), pe care le dau la cojocar pentru a le aplica pe cojocele sau bundiţe. Cos motive florale şi geometrice, modelele le creez eu, fiind inspirate din cele autentice“, ne-a spus Brânduşa Gâză.

Iile vechi „păstrate pentru suflet“

buculei IMG 1160

Magdalena Vasilavschi a adus mai multe cămăşi populare la care motivele alese sunt cele naţionale care se poartă acum. Are şi ii lucrate la lampă, în urmă cu 50 de ani, cu mărgele cusute pe pânză de casă, dar şi cămeşi de damă şi bărbăteşti noi, realizate din pânză de casă şi cusute cu motive vechi.

„Când eram copil, mama cosea şi îmi spunea să mă uit la ceea ce face, să învăţ. Atunci spuneam că niciodată nu am să cos ii, este prea migălos, dar am ajuns la pensie, iar cusutul îmi ocupă timpul liber, este o pasiune. La Sfântu Ilie vin doritorii de costume populare acasă şi ne dau de cusut, nu mergem în târguri“, ne-a spus Magdalena Vasilavschi.

În funcţie de complexitatea modelului, de materialele folosite, preţul unei ii realizată manual poate varia între 500 şi 2.000 lei, cele mai frumoase, mai scumpe şi mai căutate de cunoscători fiind cele mai vechi de 50-60 de ani.

Ileana Caşovschi este renumită pentru frumuseţea lucrurilor care ies din mâinile sale, unele cusături depăşind imaginaţia. De mică coase ii de sărbătoare, dar şi din acelea pe care femeile le purtau la muncile câmpului. Cele vechi „păstrate pentru suflet“ şi care au o „istorie“ legată de membrii familiei sunt făcute cu mărgele şi molinea. Doamna Ileana ne spune cu regret că molinea nu se mai găseşte, iar iile cusute cu aceasta nici acum nu s-au decolorat.

„Ceea ce este acum în comerţ, deşi permite o lucrătură mult mai fină, nu mai are rezistenţă aşa cum aveau aţele pe vremuri. O cămaşă, la care lucrezi şi noaptea, cu un model mediu ca şi complexitate se face  într-o lună jumătate. Am şi o fotă, cu un model cu paiete, la care am lucrat jumătate de an“, ne-a spus Ileana Caşovschi.

Silviu BUCULEI

Din înțelepciunea populară: cum se vede viața din Munții Apuseni

Și iată că timpul s-a oprit în loc într-o colibă călduroasă din munți. Prin ferestruica mică prin care privesc, munții își desfășoară spectacolul. Un univers întreg văzut doar prin câțiva centimetri de sticlă. Aripi de lumină căzute printre nori dezmiardă pădurile. Câțiva cai, probabil descendenți pierduți ai lui Pegas, și-au oprit pasul aproape de cătunul din Poiana Călineasa. Uneori își întorc privirea spre colibe. Ca și cum ar intui venirea stăpânilor. Nu vine nimeni însă.

20180812 134453

Scâncetul lemnelor contorsionate în foc mă aduce înapoi în colibă. Alături de Ana. Ana Dobra, o munteancă autentică născută și crescută în Gârda Seacă la umbra unora dintre cei mai frumoși munți ai României, Apuseni. O cunosc doar de câteva ore pe această femeie, dar nu ai ști asta dacă ne-ai vedea împreună. Felul ei atât de deschis și jovial a creat un confort pe care cu puțini dintre oamenii pe care îi întâlnești ai șansa să îl experimentezi. Este duminică și Ana și-a păstrat hainele alese pentru slujba de la biserică până după-amiază. Cred că acest manifest al respectului pentru omul invitat în casa ta, fie ea și doar o colibă de bârne împodobită cu macrameuri cusute în tinerețe, nu este niciunde mai evident decât la oamenii de la țară. Portul său este simplu. O cămașă albă și o fustă turcoaz închis. Părul, aproape fără fire albe, este prins într-o băsmăluță maro cu flori crem mari. Dinainte și-a prins un șorț. Ca orice gazdă care vrea să-și facă invitații să se simtă bine-veniți, Ana a hotărât că trebuie să mă servească cu ceva. 

20180812 140840

În timp ce schimbăm păreri despre viețile noastre, derulate în dimensiuni atât de diferite, oraș și rural, femeia stârnește iuțeala focului din plită. În colibă s-a răspândit discret parfumul de rășină al lemnelor. Prin contrast cu răcoarea de afară, înăuntru temperatura este plăcută. Ceaunul pentru balmoș a fost deja pus.  Când și când, Ana se oprește din dereticat pentru a mă privi. Ochii ei au o culoare pe care nu o poți defini cu ușurință. Un fel de verde strălucitor cu irizații de gri. Însă cu adevărat special la acești ochi este agerimea. Femeia aceasta modestă de 74 de ani are un fel curios de a te privi, dar fără să te stânjenească. Îmi povestește dezinvoltă despre viața sa din tinerețe, despre soțul care a murit cu ani buni în urmă, despre cei trei copii, două fete și un băiat, toți născuți acasă, fără ajutorul unui medic. Nu pare deloc marcată de aceste evenimente, ci dimpotrivă, probabil că pentru ea ar fi fost nefiresc să fie altfel. Și de la propria familie discuția se transferă asupra întregii generații de copii de acum.

20180812 141143

„Pe vremea lui Ceaușescu când un copil făcea școală avea serviciu. Îi dădeau un loc de muncă. Acum vedeți că nu mai are unde să muncească tineretul? Toate fabricile le-au desființat, le-au vândut și le-au distrus. Acum tot aud și la aparatele astea că taie porcii bieților oameni. Din ce să mai trăim? Tinerii de aici doar cu animale se ocupă și mai merg pe la pădure. Unde să se ducă acum tineretul? Prin țări străine, să culeagă căpșuni. Pe acolo se duc copiii acum.“ Cu amărăciunea celor spuse, Ana își continuă mărturisirea. Ce dificil este să auzi adevărul din gura omului de la talpa pământului! Pentru că astfel cunoști de fapt greutatea lui.

„Și la noi în Gârda era o fabrică de lemne. Acum a luat-o un patron și cine știe ce mai face cu ea? Mută pădurile de aici, dar oamenilor, moților, nu le mai dă nimic.“ Aproape automat privirea mea se îndreaptă spre ferestruică și spre pădurile de lângă cătun. Și un gând involuntar răsare. Într-adevăr, în drum spre Poiana Călineasa am văzut cum coamele munților fuseseră dezgolite de păduri. O plagă maro, culoare a pământului, se deschidea în mijlocul pădurii. Nuanțată de soare, imaginea căpăta valențe apocaliptice. „Aici nu ai de unde să câștigi bani. Vara mai aduni fructe, dar iarna ce câștigi? Mai ții câte o vacă. Dar nu ne mai lasă nici la târg. În Gârda, jos la noi, se face târg. Dar la ce bun? Să ne uităm unii la alții? Dacă nu ne lasă să ne vindem o vită, un vițel, un porc, atunci la ce bun?“

20180809 173254

Așezate la masă, îmbogățite cu o farfurioară plină cu afine, în această colibă atât de primitoare, aproape ca o chilie de rugăciune, doar cu cele trebuincioase, ne lăsăm îndemnate de căldura focului pentru a povesti în continuare despre viața în munți și despre comorile lor. „E greu să aduni fructele de pădure. Dar noi știm că astea sunt bune, că le-a dat Dumnezeu. Vara, când sunt aici, în Poiana Călineasa, pe la 10 și jumătate merg la adunat de fructe de pădure și pe la trei după-amiaza sunt înapoi în cătun. Într-o zi aduni o găletușă. Apoi ne întâlnim cu cei care iau fructele. Ne vedem cu ei aici, la biserică. Mai sunt și frunze printre fructe, dar ei le iau așa cum sunt. Primesc 7 lei pe kilogram. Ei vând fructele mai departe, dar ce știu eu cu cât să le dau? Noi nu avem unde să mergem să le vindem.“

Și iată cum „comorile“ muntelui, vândute cu 7 lei kilogramul în Munții Apuseni, ajung pe tarabele din București în păhăruțe de plastic de 250 grame la preț de 15 lei.

După câteva ore petrecute în coliba din poiană, ne despărțim. Cu speranța că viața ne va mai aduce la discuții. În urma mea, cătunul rămâne tăcut. Ana mă petrece cu privirea până urc dealul. Ca pe un copil de al său. Rămas bun!

Laura ZMARANDA

  • Publicat în Social

Colecția etnografică „Pădurea, leagăn de civilizaţie a răzeşilor Dornei“

Cea mai nouă colecţie etnografică din judeţul Suceava şi una dintre cele mai valoroase prin natura exponatelor şi cercetarea etnografică desfăşurată chiar în vatra satelor din care provin obiectele, a fost inaugurată în comuna Dorna Arini. Colecţia Etnografică „Pădurea, leagăn de civilizaţie a răzeşilor Dornei“, a profesorului Mihai Vleju, este o expoziţie permanentă găzduită la etajul Căminului Cultural „Savin Alexievici“ din satul Cozăneşti, în centrul reşedinţei de comună.

35 de ani de cercetare etnografică au creat un muzeu

În entitatea culturală şi artistică românească şi europeană, judeţul Suceava reprezintă una dintre vetrele de străveche civilizaţie, mărturie fiind peste 30 de colecţii etnografice din satele sucevene, cele mai multe fiind colecţii particulare şi doar cinci fiind găzduite de spaţii publice, respectiv case muzeu şi cămine culturale din subordinea administraţiilor publice locale. Muzeele şi colecţiile etnografice din satele Bucovinei constituie un factor de identitate, originalitate şi specific local al unei comunităţi, dar şi o resursă importantă de patrimoniu şi pentru dezvoltarea turismului cultural, insuficient valorificată atât la nivel local, cât şi naţional.

Colecţia Etnografică de la Dorna Arini cuprinde aproape 200 de obiecte adunate de-a lungul anilor de profesorul Mihai Vleju, pentru fiecare obiect existând în documentarea etnografică o descriere amănunţită, începând cu tehnica realizării, uneltele folosite şi terminând cu modul de utilizare şi necesitatea folosirii lui. „Expoziţia este finalizarea muncii mele de cercetare etnografică începută în 1983. Sub genericul «Pădurea, leagăn de civilizaţie a răzeşilor Dornei» avem obiecte folosite la exploatarea lemnului din pădure, avem prezentate plutăritul şi scule pentru plutărit. Trecem apoi la ustensilele folosite la stână, budăci, coveţi, găleţi mici, doniţe, avem industria casnică, de unde nu lipsesc ceaunul cu pirosteie, fierul de călcat, războiul de ţesut şi toate ustensilele care ajută la realizarea ştergarelor, lăicerelor, covoarelor, dar şi a costumului popular. Semnificative pentru colecţia etnografică sunt costumul popular din sat, de femeie şi de bărbat, şi costumul ciobanului. Fiind din lână, aceste obiecte sunt în vitrine de sticlă etanşate foarte bine pentru a nu pătrunde molia“, ne-a spus profesorul Mihai Vleju.

Arhitectura tradiţională ţărănească, element definitoriu al unei aşezări

Chiar dacă în satul de azi se mai păstrează doar foarte puţin din ceea ce a fost odată, iar locuitorii lui nu mai sunt ţăranii de odinioară, sufletul satului românesc este acelaşi, de cele mai multe ori prin cei care îşi au rădăcinile în el, chiar dacă ei sunt orăşenii de astăzi, şi prin cei mai în vârstă locuitori, martori ai evoluţiilor socio-culturale şi politico-economice ale aşezărilor rurale de-a lungul istoriei şi care, de cele mai multe ori, au contribuit la definirea identităţii unei localităţi. Deşi satul românesc are altă faţă acum, arhitectura tradiţională ţărănească este un element definitoriu al unei aşezări, fie că e vorba de casa simplă, construită din lemn, ori de biserica sau şcoala satului. 

Bazinul Dornelor este o zonă cu o situaţie aparte, ţăranii de aici fiind liberi, răzeşi, având organizare şi conducere proprii, ce le ofereau un statut aparte, de relativă autonomie. Dominanţa lemnului ca material de construcţie este un prim element distinctiv al arhitecturii ţărăneşti locale din cele mai vechi timpuri şi până în vremurile recente, cel mai folosit fiind lemnul de brad. Influenţa austriecilor, care din 1775 au fost ocupanţi ai Bucovinei, a dus la o unitate de stil a locuinţelor ţărăneşti, casa dorneană ajungând să aibă dimensiuni destul de mari, de 40-60 metri pătraţi, construită la început din bârne rotunde de lemn, foarte lungi, cât un perete întreg, apoi din bârne cioplite pe două sau patru părţi care se încheiau „în cheotori“ sau în îmbinări crestate, capetele grinzii fiind tăiate în varii dimensiuni şi forme şi care dobândeau de multe ori valoare decorativă pentru exteriorul casei. Alături de modurile de „încheiere“ şi înno­bilare a capetelor grinzilor, în colecţia profesorului Vleju putem studia decorarea prin cioplire a stâlpilor prispei alcătuind succesiuni de trunchiuri de piramidă (acele coloane ale infinitului), a cerdacului, a uşilor, prin aplicarea de cuie decorative, cu floare, a grinzilor transversale ale casei.

Un muzeu făcut de oameni simpli

Ideea profesorului Vleju de a organiza în comuna natală un muzeu care conţine creaţii ale civilizaţiei populare tradiţionale româneşti este mai veche, dar până în urmă cu trei luni nu a găsit spaţiul necesar. Dorinţa sa a fost ca muzeul să fie vizitat de turişti, să fie un loc de cunoaştere a tradiţiilor şi obiceiurilor de către elevi şi tineri, deci se impunea să fie amenajat într-o clădire situată în zona centrală a comunei, cu parcare, bine semnalizată, în apropierea şcolii şi a primăriei. Pentru Colecţia Etnografică „Pădurea, leagăn de civilizaţie a răzeşilor Dornei“, profesorul dornean a primit „un spaţiu generos la etajul Căminului Cultural, dar mult prea mic pentru numărul impresionant de exponate pe care domnul profesor le deţine“, după cum a precizat Ioan Moraru, primarul comunei Dorna Arini. La amenajarea colecţiei au contribuit actualii şi foştii elevi, pentru că, deşi are vârsta de 70 de ani, Mihai Vleju încă îi îndrumă pe elevii dorneni în arta înnobilării lemnului şi osului cu ajutorul dălţilor, însă şi Obştea de răzeşi Cozăneşti-Ortoaia şi oameni simpli din Dorna Arini, Cozăneşti, Gheorghiţeni, Ortoaia, Rusca, Sunători, care, timp de 35 de ani, au oferit profesorului Vleju o parte din obiectele de uz gospodăresc moştenite de la bunici şi străbunici.

48 de generaţii au învăţat să redea viaţă lemnului şi osului

Mihai Vleju este absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din Iaşi, promoţia 1970, şi timp de 50 de ani i-a învăţat pe copii să prelucreze lemnul şi osul, fiind conducătorul cercurilor de sculptură şi meşteşuguri artistice de la Clubul Copiilor din Vatra Dornei. Rezultatele muncii sale şi a elevilor s-au concretizat în sute de premii, majoritatea locul I, la Faza Naţională a Olimpiadei meşteşugurilor populare. O parte din foştii elevi fac astăzi uşi pentru catapetesme sau restaurează lucrări vechi, de sute de ani. Pe lângă înnobilarea lemnului, profesorul Vleju şi-a dedicat ultimii 35 de ani cercetării etnografice din această vatră etnofolclorică. Profesorul Vleju a contribuit la dezvoltarea turismului în Bazinul Dornelor prin conceptul de includere a turistului în populaţia sătească şi atragerea celui venit  la odihnă într-un şir de îndeletniciri practice, care formează aşa-numita „industrie casnică“, bazată pe materia primă locală, uneltele lucrate în gospodărie, braţele de muncă ale membrilor casei.

„Domnul Vleju este o valoare pentru Vatra Dornei şi nu o spun pentru că suntem lângă dumnealui. Ştie toată lumea că până acum s-a ocupat de tinerii de lângă dânsul, 48 de generaţii a înnobilat domnul Vleju la Clubul Copiilor, obţinând 17 titluri olimpice la prelucrarea lemnului şi 5 la prelucrarea osului. Acestea nu sunt singurele lucrări, dacă ar fi să mai deschidem o expoziţie cu lucrările domnului Vleju ne-ar trebui un spaţiu imens“, a precizat Minorica Dranca, directorul Muzeului Etnografic din Vatra Dornei.

Silviu Buculei

GALERIE FOTO

Fără piață de desfacere, meșterii populari nu au nicio șansă

Maria Durchi trăiește în comuna Moroieni, județul Dâmbovița, și este una dintre puținele femei ale satului care încă mai țes covoare. Nu ca să își câștige existența, ci doar ca o nostalgie a vremurilor când tehnologia nu căpătase atât de multă putere.

„Țesutul covoarelor este o activitate pe cale de dispariție, iar pentru cele care încă mai lucrează la război, a rămas doar o pasiune. Eram copil și pentru mine a fost ca o curiozitate, pe atunci nu exista tehnologie, nu aveam televizor. Nici măcar lumină. Mama mea țesea și voiam și eu să văd cum face. Eram atrasă de faptul că folosea fire colorate.“

Și curiozitatea s-a transformat curând în mai mult. Iar acest meșteșug, al țesutului covoarelor, a mai câștigat astfel timp. S-a schimbat acest meșteșug în vreun fel de atunci? Dna Maria spune că partea tehnologică a rămas la fel, doar lâna, altădată vopsită natural cu plante, este astăzi vopsită cu vopseluri chimice.

Materia primă, lâna folosită la țesutul covoarelor, o cumpără de la un centru de colectare de la Săcele, Brașov. Acolo este prelucrată și toarsă, însă înainte de a intra în războiul de țesut trebuie spălată și vopsită. Apoi începe arta, iar meșterul popular dezlănțuie din lână modele florale sau geometrice, toate în culori vii.

Maria Durchi lucrează covoare cu lungimi diferite, dar lățimea standard este de 65 de cm pentru că războiul pe care îl are nu permite realizarea unor covoare cu lățimi mai mari. Cel mai mare covor pe care l-a făcut este de 5 metri lungime.

mester popular 1

„Într-o oră abia dacă reușești să țeși 5-6 cm. Este o muncă extrem de migăloasă, care presupune multă răbdare. Iar la final îl dai pe nimic. Cert este că, dacă nu am comandă, nu lucrez. Eu nu îmi permit să cumpăr lână și apoi să nu îmi recuperez banii. Lâna nevopsită, brută, o iau cu 40 de lei kg. Un pliculeț de vopsea este 1.50 lei și nu poți vopsi decât 100 de grame de lână. Un covoraș de 65 cm/65 cm costă 30-40 de lei. Eu cred că prețul real al unui covoraș de 65 cm/65 cm este de 100 de lei. Bănuiesc că este oricum puțin. M-am uitat pe Internet și am văzut că valoarea lui este undeva la 50-60 de euro. Am fost pe Valea Prahovei la un magazin care comercializează covo­rașe precum cele făcute de mine. Un covoraș cu o lungime de 1,5 m și cu 65 cm lățime se vindea cu 220 de lei. La țesătoarele din Moroieni venea în urmă cu mult timp un agent comercial din acea zonă. Știți cât oferea? Pe două covoare cu dimensiunea pe care v-am spus-o nu ne dădea nici măcar cât lua el pe unul. Și atunci, cu bătaia asta de joc, nu mai bine stai degeaba?“

Fără o piață de desfacere și fără o apreciere corectă a muncii lor, meșterii populari nu au nicio șansă. Iar tinerii înțeleg această situație perfect. De aceea predarea acestei moșteniri culturale de la o generație la alta este aproape întreruptă acum. Rămâne doar în seama bătrânilor să mai facă ceva pentru acest meșteșug. Și nu este simplu deloc.

„Țesutul la război este o pasiune pentru mine. Este amprenta mea pe acest pământ. Însă nu pot face mai mult decât atât. Nu îmi pot promova activitatea pentru că asta ar însemna să nu mă mai pot ocupa și de gospodărie. Îmi amintesc că în urmă cu 10 ani în comună a fost organizat cu bani europeni un curs de țesut la care erau cumva obli­gate să participe tinerele care primeau ajutor social. Însă, după termina­rea cursului, niciuna dintre participante nu a dus mai departe acest meșteșug. Au participat probabil doar pentru că s-au temut că vor pierde ajutorul social. Și atunci ești îndreptățit să fii pesimist cu privire la viitorul acestei îndeletniciri. Cred că în curând o să apună.“

În România munca meșterilor populari este la limita dintre apreciere și indiferență. Însă străinii care ne vizitează țara văd în aceste meșteșuguri străbune ale românilor un „cult“ interesant, o formă de artă arhaică în care pâlpâie identitatea românilor și care ar trebui să treacă de limita timpului

„La un moment dat niște prieteni au venit în vizită însoțiți de niște englezi. Le-am arătat acestora covoarele realizate de mine. Le-a plăcut atât de mult încât m-au rugat să le țes și lor câteva preșulețe. Am simțit atunci că ei apreciază meșteșugul și valoarea produselor pe care le realizez. Și pe mine ca om. Ar fi poate o șansă ca meșterii populari să fie promovați în străinătate. Este foarte important să avem o piață de desfacere. Dacă am avea comenzi, iar lucrurile pe care noi le realizăm ar fi vândute la adevărata lor valoare, nu am avea nevoie de subvenție. Și nici de ajutor social de la stat. Am avea un venit asigurat prin acest meșteșug.“

Laura ZMARANDA

Un meşteşug străvechi tot mai căutat. Confecţionarea opincilor tradiţionale

Pe vremuri, încălţămintea de zi cu zi, dar şi de sărbătoare a ţăranului român era opinca. În unele vetre etnofolclorice şi astăzi opincile fac parte din elementele costumului popular, fie că acoperă talpa femeii fie pe cea a bărbatului. Confecţionarea opincilor, încălţări moştenite de la daci, este un meşteşug, care în Bucovina este păstrat şi transmis mai departe de Marin Gogălniceanu din Sasca Mică, meşter popular, membru al Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova.

Opincile, suveniruri şi elemente ale costumului popular

Realizate mai întâi din piele de porc, după anii ’50 din cauciuc şi în prezent din piele de porc sau de vită, opincile au ajuns obiecte de muzeu, suveniruri pentru turiştii străini, iar o mică parte sunt purtate de soliştii de muzică populară şi de dansatorii care îmbracă costumul popular. Ca să faci opinca din piele de porc, animalul trebuie să aibă o vârstă de doi ani şi se foloseşte numai pielea de pe spatele porcului care este mai rezistentă. Opincile purtate mai mult de membrii ansamblurilor de dansuri populare, cele achiziţionate de colecţionari sau de iubitorii tradiţiilor din satele româneşti şi care le poartă doar ocazional sunt confecţionate din piele de vită, care e argăsită cu diverse substanţe chimice.

„Mergând la şcoală în clasa I, colegii mei erau toţi cu opinci şi cu trăistuţă pentru cărţi. Tatăl meu, fiind salariat, şi-a permis să mă trimită la şcoală cu ghiozdan şi cu sandale. Eu am venit plângând acasă şi am spus că vreau opinci şi traistă la fel cum au toţi colegii mei din clasă. Împreună cu fratele meu a făcut o pereche de opinci și mi-a rămas întipărit în minte cum au fost făcute. Mai întâi a fost dorinţa de a le purta, apoi de a le confecţiona. Acum fiind pensionar şi având timp, am scos modelele de opinci din lada de zestre a familie şi am început confecţionarea lor“, îşi începe povestea de opincar Marin Gogălniceanu.

Opincile, cea mai sănătoasă încălţăminte

opinci DSC 0486

Meşterul din Sasca Mică spune că nu este greu de realizat o pereche de opinci, dar durează mai bine de cinci, şase ore. Se croieşte pielea prelucrată, în funcţie de mărimea opincii, stabilindu-se mărimea formei dreptunghiulare a materialului croit. Se înseamnă găurile mici pentru cusut, care trebuie perforate pentru piele tare, şi găurile mai mari prin care trece o cureluşă numită nojiţă, confecţionată tot din piele şi care adună această bucată de piele în jurul piciorului, dându-i formă de încălţăminte. La final se coase opinca. Pe vremuri opincile erau cusute cu fire de păr răsucite, provenite din coada unui cal, dar astăzi este folosită aţa şi sfoara de cizmărie. Deşi pare a fi uşor de cusut o opincă, nu este chiar aşa pentru că trebuie formate încreţiturile opincii, care formează vârful ascuţit. Mai mult durează modelele cu nojiţe sucite în trei sau patru fire din lână neagră de oaie. Opincile se încălţă peste ciorapi de lână sau obiele albe şi sunt cea mai sănătoasă încălţăminte pentru că în ele nu transpiri.

„Şi eu port opinci, nu poţi să faci opinci şi să mergi în pantofi. Opincile sunt foarte sănătoase. Toate organele omului sunt reflectate în talpă. Cu opincile mergând pe pietriş, pe pământ se face un masaj al tălpilor, este acea reflexoterapie prin care se stimulează natural punctele reflexe din talpă, un adevărat «tablou de comandă» pentru activităţile întregului organism. Păcat că unii nu ştiu, iar alţii nu au încredere în medicina tradiţională“, consideră Marin Gogălniceanu.

Pe lângă opincile din piele de bovină, meşterul de pe malul Moldovei confecţionează şi brâie, chimire, materia primă fiind asigurată din materialul pentru confecţionarea opincilor.

Silviu Buculei

La Gorgota de Prahova, meșteșugurile ținute în viață de bătrânii satului și de... primărie

La 22 kilometri de Ploiești, la o altitudine de numai 66-80 metri, așezată pe o mare întindere de pe DN-1, între lunca Ialomiței și cea a Prahovei, afluent al acesteia, comună mare, cu cinci sate arătoase – Gorgota, Potigrafu, Crivina, Fânari și Poienarii Apostoli, cu peste 5.200 de locuitori, Gorgota de azi defilează – zi-noapte –, prin fața miilor de trecători care-i parcurg, în fugă, zona centrală, iar aceștia dau onorul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, întemeietorul așezării. Aici, la Gorgota, de mulți ani meșteșugarii locului duc faima comunei și își etalează pe la porți firme atrăgătoare, veritabile blazoane ale meseriilor practicate de ei, dar și de înaintaşii lor. Fie că-i vorba de vestiți olari și rotari, fie de fierari sau de împletitori din răchită, ca să nu mai vorbim de sculptori în lemn, de stejar, de tei, de ulm și de frasin; păduri – rămășițe din vestiții codri ai Vlăsiei, păduri care înconjoară din toate părțile localitatea, așijderea și aluviunile de la cele trei cursuri de apă care-i traversează hotarele.

Viceprimarul comunei, fiul și nepoții săi, sculptori în lemn

Chiar dacă trecerea vremii schimbă gusturile, dar și preferințele sătenilor și, drept urmare și unele dintre îndeletnicirile tradiționale, acestea având astăzi mai puțină trecere la cumpărători, meşteşugarii s-au adaptat noilor realităţi, preferând activităţi precum acelea de prelucrare a lemnului, fapt vizibil în satele Poenarii Apostoli și Gorgota. În satul de centru, la Potigrafu, meșteșugurile tradiționale au o mai mare vizibilitate.

Potrivit statisticilor locale, ne încredințează primarul Ionuț Nicolae Dumitru, în comună se practică cu succes meserii tradiționale aproape 50 de meseriași. Cei mai mulți sunt olari, peste 20, precum și un mare număr de rotari și de fierari, împletitori din răchită, sobari. Sigur, mai puțini ca altădată. Totul este în raport de comenzile primite. În toamnă vezi rogojini, vara – coșuri de porumb, precum și coșuri de flori, diverse coșulețe. Mai nou, la Potigrafu au apărut și sculptori în lemn, uși, ferestre, porți. Dintre aceștia din urmă, aflăm că se distinge chiar familia viceprimarului Marin Frățilă, dar și cea a fiului său, Nicolae Frățilă, ai cărei fii deja își întovărășesc părinții și bunicii în atelierele de la șoseaua națională, copii sau adolescenți care deja au început să mânuiască cu pricepere dalta și ciocanul... Viceprimarul – în fotografie – ne spune bucuros că, personal, are de acum mult mai multe comenzi din sat, dar chiar și din unele orașe din țară. El este tare bucuros, deopotrivă pentru reușitele personale și ale familiei, că sunt încă tineri săteni care îmbrăţişează o astfel de meserie, pentru că la olari sunt mulți meseriași. Dintre aceștia se disting, familia Ştefan – tatăl și fiul – Florin Ștefan și Alexandru Ștefan, dar și Nicolae Postelnicu și Ioan Apostol, de 80 și, respectiv, 60 de ani. Chiar dacă comenzile sunt acum ceva mai puține, oamenii caută la Gorgota o gamă variată de vase de lut. Dacă nu ajung aici, îi caută în Ploieşti sau prin târgurile comunale din județ. Asta fiindcă meseriașii de la Gorgota merg prin sate, la târgurile comunale, dar și la felurite Festivaluri de profil din județ sau din țară.

Primarul și viceprimarul ne mai spun că este în firea lucrurilor ca numărul sătenilor-meșteșugari să mai scadă de la an la an, că cei mai mulți dintre aceştia sunt bătrâni. De aceea primăria îi încurajează pe acei tineri cărora le place olăritul, de exemplu, să preia meseria de la bătrânii satului. Îi ajută cum și cât pot, să îmbrățișeze meserii consacrate, tradiţionale. În acest scop, administraţia locală le acordă tot felul de facilități, scutiri de taxe, dar și premii, precum și orice fel de sprijin posibil, ca să participe la Festivalul meșteșugarilor Gorgota – Tradiție și continuitate!, ajuns în 2017 la ediția a 13-a. Important de semnalat este faptul că această manifestare este înregistrată de către Primăria Comunei Gorgota la OSIM București.

O perspectivă încurajatoare

Primăria comunei Gorgota, ne mai încredințează tânărul edil, fan al meseriașilor de tradiție, Ionuț Nicolae Dumitru, privește cu multă luare aminte păstrarea și dezvoltarea chiar şi a meșteșugurilor consacrate, care fac mai bine cunoscută localitatea prahoveană. În acest sens, Consiliul Local a aprobat un proiect cu fonduri europene. Pentru anul viitor, se are în vedere realizarea unei Case de cultură a localității, instituție care va fi construită în chiar centrul comunei, cu o investiţie de jumătate de milion de euro. În interiorul viitorului edificiu vor fi realizate și ateliere meșteșugărești, unde copiii sătenilor vor învăța mai multe meserii. Casa de cultură va fi prevăzută și cu cinci roți ale olarului, dar și cu un Muzeu al olăritului. Tot aici va fi realizat, în vecinătatea DN-1, un magazin de prezentare și desfacere a produselor meseriașilor din comună.

Se speră astfel că inițiativa Primăriei va da un nou impuls dezvoltării meseriilor tradiționale, stopând astfel declinul care se manifestă acum în domeniu.

GALERIE FOTO


 

Cristea BOCIOACĂ

Meșteri și meșteșuguri populare tradiționale, de ziua Unirii Principatelor Române, la Iași

Primăria Municipiului Iași, Asociația „ART – Meșteșugurile Prutului” și Asociația „Alexandru Lăpușneanu” organizează manifestarea culturală interactivă „Meșteri și meșteșuguri populare tradiționale” – repere ale identității și unității naționale, ce va avea loc în perioada 23 – 24 ianuarie 2018, pe strada Lăpușneanu din Iași.

Evenimentul este organizat în cadrul anului Centenarului Unirii, cu ocazia sărbătoririi Zilei Unirii Principatelor.

,,Am prelugit contractul cu aceștia până pe data de 28 ianuarie. Târgul s-a bucurat de mulți clienți și mulți ieșeni au cumpărat de la acest târg. Ne-am axat în special pe produse tradiționale, atât alimentare, cât și nealimentare. Sunt prezenți 27 de producători și sunt atât din județul Iași, cât și din alte zone ale țării și sperăm ca asemenea târguri care le organizăm în Municipiul Iași să se bucure de succes și ieșenii la rândul lor să se bucure de produse tradiționale. Vom ține legătura cu producătorii autentici’’, a declarat Sebastian Buraga, purtător de cuvânt al Primăriei Iași.

,,Am venit la târgul de pe pietonalul Ștefan cel Mare, cu produse tradiționale: pastramă de berbecuț, tobă, chișcă, cornăciori, ceafă, cotlet afumat, slănină și șorici. Ieșeni care doresc să achiziționeze produse tradiționale din carne mă găsesc aici până pe data de 30 ianuarie’’ a declarat Augustin Gherghiță, producător local, județul Iași.

,,Noi am venit cu castane, vin fiert și plăcinte. Am observat că ieșenii sunt interesați de vin și plăcinte. Pentru ei, castanele sunt ceva nou și poate de aceea nici nu cumpără. Cei interesați mă găsesc aici până pe 28 ianuarie’’, a declarat Nechifor Ion Sorin, producător local, Iași.

produse naturale de casa

Beatrice Alexandra Modiga

Simboluri rare în meșteșugul lingurilor

Viorel Marian este un cioplitor în lemn foarte priceput din localitatea suceveană Fălticeni. El este prezent la manifestările dedicate meşterilor populari din marile oraşe, dar şi din Capitală la cele două mari târguri organizate la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Târgul de Mărţişor, de Florii şi Târgul de Sfântul Nicolae. Lucrările sale sunt apreciate, fiind achiziţionate fie pentru împodobirea locuinţelor, fie pentru întrebuinţarea lor în treburile gospodăreşti.

De la tâmplar mecanic la meşter popular

Viorel Marian continuă o tradiţie a familiei. Bunicul său din partea tatălui a fost cel mai priceput şi mai solicitat tâmplar din satul Dolhești, județul Suceava, dar Viorel nu a reuşit să înveţe meserie de la acesta pentru că bunicul a murit în cel de-al Doilea Război Mondial. Bunicul dinspre mamă se ocupa cu oieritul şi îşi lucra singur lingurile şi instrumentele pentru stână. Viorel a lucrat şi în industria lemnului timp de 14 ani, iar în 1995, în urma disponibilizărilor făcute de fabrica de mobilă din Fălticeni, pentru a-şi câştiga existenţa, s-a apucat de înnobilat lemnul la sugestia unui bun prieten, tot cioplitor în lemn, profesorul Călin Dănilă. S-a perfecţionat din mers, la început învăţând să dea o nouă viaţă lemnului de la meşterii din urbea de pe Şomuz, iar după ce a acumulat experienţă şi a căpătat încredere că ceea ce face este valoros a luat drumul manifestărilor dedicate meşterilor populari. După primul an de cioplit a fost invitat de Complexul Muzeal „Astra“ din Sibiu la Târgul de Sfânta Mărie, unde a expus cruciuliţe de pus la gât, casete de bijuterii şi piese de mobilier.

Succesul însă l-au adus lingurile de lemn, Viorel Marian remarcându-se în timp prin multitudinea modelelor pe care ştie să le sculpteze.

Locul preferat de lucru este la Muzeul Satului Bucovinean

Pe lângă atelierul de acasă, cel mai bun loc pentru a da o nouă formă unei bucăţi de lemn este Muzeul Satului din vecinătatea Cetăţii de Scaun a lui Ştefan cel Mare de la Suceava.

„S-a întâmplat sau aşa a fost sortit de la început, de când s-a deschis Muzeul Satului Bucovinean, să fiu aşezat în acest loc. În toţi anii, tot aici la piua de sumane din comuna Satu Mare m-am aşezat să lucrez şi să arăt publicului ceea ce fac. Este un loc care mă face să trăiesc o călătorie în timp, sunt în mijlocul satului tradiţional bucovinean, în faţa gospodăriei ţărăneşti, lângă un atelier meşteşugăresc, sunt în locul unde poţi întâlni cele mai multe elemente populare tradiţionale. Lingura de lemn tradiţională, cu simboluri româneşti, și peretele de lemn înnegrit de la piua de sumane unde este expusă, se pun în valoare reciproc. Lingura pe care o fac eu fiind, lucrată în contemporaneitate, în contrast cu construcţia veche, se valorizează reciproc“, ne-a motivat Viorel Marian alegerea acestui loc pentru lucrul lingurilor de lemn.

O lingură de lemn are două părţi: materială şi spirituală

Lingurile de lemn îmbină partea materială, căuşul - cu ajutorul căruia ne hrănim, cu partea spirituală, coada, pe care se pun diverse simboluri, de aceea au şi o valoare mai mare, estetică şi pentru alimentaţie. Pentru a realiza o lingură de lemn, în prima etapă se alege, la dimensiunea dorită, o bucată de lemn uscat, fără noduri, de tei, cireş, prun sau nuc. Întâi se croieşte coada, apoi se formează căuşul care se curăţă de aşchii, se ajustează şi se subţiază coada lingurii până la dimensiunea dorită, după care se desenează modelul dorit şi se începe conturarea formei. Viorel Marian a studiat îndelung „Albumul de crestături în lemn“ al lui Dimitrie Comşa, dar şi alte lucrări de specialitate, a vizitat muzee care expun obiecte tradiţionale ţărăneşti, s-a documentat în teren, dar şi în biblioteci. Creaţiile sale sunt înnobilate cu simboluri tradiţionale precum: soarele rotitor, cocoşul, pomul vieţii, cercul vieţii, vulturul, bufniţa, şarpele, Dragobetele. Fiecare motiv are o anumită semnificaţie, cel mai răspândit fiind simbolul solar aplicat nu doar pe linguri, ci şi pe alte obiecte din gospodăria ţărănească şi care reprezintă divinitatea şi se pune pe obiecte cu scopul de a-l proteja pe cel care folosește obiectul.

Lingura românească cu simbolurile rare, vechi

Sculpturile de pe cozile lingurilor de lemn sunt simboluri. Simbolurile solare reprezentau divinitatea, cocoşul simbolizează speranţa, cântatul cocoşului alungând întunericul, soarele rotitor reprezintă continua trecere a timpului, având 12 raze care reprezintă cele 12 luni ale anului, cercul vieţii, simbol format dintr-o pasăre (aerul), dintr-un şarpe (pământul) şi un peşte (apa), care se mănâncă unul pe celălalt şi astfel viaţa se reia la nesfârşit. Solviorul – călăuză a sufletului pe tărâmul celălalt, vulturul – simbolul puterii, fiind consi­derat împăratul tuturor păsărilor, bufniţa, considerată simbolul înţelepciunii, pentru că ea vede acolo unde ceilalţi nu văd, în întunericul ignoranţei, şarpele, considerat spiritul protector al casei şi familiei şi protejat pentru a nu se abate necazuri asupra celor care se aflau în casa în care trăia, Dragobetele – simbolul iubirii prin cele două păsări aşezate faţă în faţă şi care au ochi doar una pentru cealaltă. Dacă deasupra păsărilor este o bufniţă, cei doi tineri vor fi călăuziţi de înţelepciune, iar dacă este un simbol solar deasupra, îndrăgostiţii vor fi protejaţi de divinitate. Pomul vieţii reprezentat de un brad stilizat, apa care este sursa vieţii reprezentată printr-o o linie ondulată stilizată sunt alte simboluri întâlnite pe lingurile lui Viorel Marian.

Lingura mirilor, folosită o singură dată în viaţă şi transmisă copiilor

„«Lingura îngemănată» sau «lingura mirilor», folosită o singură dată în viaţă, în noaptea nunţii, când mirele şi mireasa mâncau din aceeaşi strachină de lut şi cu aceeaşi lingură grâu fiert, care este simbolul belşugului, m-a determinat să lucrez cu predilecţie linguri. Pe coada lingurii sunt sculptate două păsări dispuse spate în spate, unite de o inimă (în partea superioară), care despică o broască, simbol al răului (în partea inferioară). Această dispunere a simbolurilor sugera, în satul tradiţional, că cei doi miri, uniţi de iubire, luptă ca nişte războinici cu pericolele care pot apărea din toate direcţiile. Semnificaţia era să rămână uniţi şi să se iubească tot restul vieţii ca în noaptea nunţii, după care o păstrau şi o dădeau primului copil care se căsătorea. Era o transmitere a simbolului fidelităţii.

Alte modele căutate de cei care achiziţionează linguri de lemn de la mine sunt coarnele de berbec, simbolul curajului, virilităţii şi fertilităţii, spicul  de grâu, simbolul belşugului. Realizez şi un model de lingură din zona Craiovei, hora păsărilor, care este o multiplicare a simbolului iubirii. Dansul păsărilor apare ca o succesiune de capete de păsări aşezate faţă în faţă, cioc în cioc, sugerând că viaţa poate fi perpetuată doar prin iubire. Prima oară am văzut-o la Muzeul de Etnografie din Craiova. Pentru ca la câteva târguri din zona Olteniei nu am văzut meşteri localnici care să redea această horă, am spus că este păcat să se piardă şi am început să o fac.

Oamenii sunt interesaţi, o parte dintre cei care admiră lingurile făcute de mine recunosc modele de linguri de la bunici sau de la părinţi şi îşi amintesc semnificaţia, mai ales că unele dintre ele erau folosite numai la anumite ocazii. Străinii descoperă cu uimire că avem o cultură cel puţin la fel de valoroasă şi de veche ca a multor popoare din Europa sau de pe alte continente“, ne-a povestit cioplitorul.

A practicat mai multe meserii până să se împrietenească cu lemnul

Viorel Marian s-a născut la Fălticeni pe 25 iunie 1962. A făcut o şcoală profesională de laminorist-trefilator conductori electrici, a fost sondor la prospecţiuni geologice, a lucrat în mină, a fost operator-chimist, apoi a fost tâmplar mecanic 11 ani şi 3 ani mecanic întreţinere maşini de prelucrare a lemnului. Din 1995 a început prietenia cu lemnul şi consideră că „s-ar putea adapta şi la alte ocupaţii, dar nu cu aceeaşi satisfacţie sufletească“.

GALERIE FOTO


 

Silviu Buculei

Albumul Dor de rost, o incursiune în România profundă sau ambiția unui fotograf de a imortaliza continuatorii vechilor meșteșuguri.

Vizitând recent satul natal, Rădenii Neamțului, un distins cadru universitar ieșean a descoperit, cu uimire, în casa părintească peste o sută de spete – acea piesă a războiului de țesut formată dintr-un sistem de lamele, un fel de pieptene, cu două rădăcini prin dinții căreia sunt trecute firele de urzeală. Confecționate în urmă cu trei-patru decenii, aceste piese nu mai au acum nicio căutare, îmi spune cu nostalgie interlocutorul meu, amintindu-și că, în serile de iarnă, satul vuia de zgomotul războiului de țesut nelipsit din orice gospodărie.

Din păcate, această stare de lucruri nu este singulară. Luați de vălmășagul vieții de fiecare zi și tot mai grăbiți, oamenii secolului XXI preferă, cum se spune, „totul de-a gata“. E mult mai simplu să cumperi ceva, chiar dacă calitatea și frumusețea acelui „ceva“ lasă de dorit, iar cei care altădată, lucrând cu migală, făureau obiecte de mare frumusețe au trecut în uitare.

Împotriva uitării, a salvării a ceea ce este specific acestui colț de pământ, un artist fotograf, pe numele său Răzvan Voiculescu, cutreieră țara descoperind și aducându-i la lumină pe cei care se încăpățânează, cu dragoste și migală, să păstreze străvechi meșteșuguri.

În ani, această preocupare s-a materializat în nouă albume. În cel de al zecelea, intitulat Dor de rost, apărut recent, artistul mărturisește: „Albumul acesta e o colecție de căutări. Am început a căuta rostul românesc, i-am aflat pe păstrătorii lui și, cunoscându-i, am început să mă recunosc pe mine.“

De mari dimensiuni, cuprinzând un CD și o hartă „cu oameni și rosturi“, albumul prezintă 52 de personaje: „căutătorii de rost“, adică cei care și-au găsit menirea în a păstra și a duce mai departe această comoară a sufletului românesc, așa cum spune Dana Graură, unul dintre „căutătorii de rost“: „Scotocesc prin trecuturi și prin povești, de acum prin șire, poduri și cămări. Găsesc gusturi de demult și ierburi de-abia crescute, găsesc rețete și povești despre chibzuința mesei, găsesc înțelepciune. Din toate acestea îmi alcătuiesc rostul meu.“

Cealaltă categorie de personaje sunt „păstrătorii de rost“, adică cei care se încăpățânează să reziste asaltului vremurilor, păstrând ceea ce au moștenit de la bătrâni.

Răsfoind albumul Dor de rost parcurgem alături de artistul fotograf întreaga țară și poposim la Olivia Gavriloiu, morăriță din Ludeștii de Jos, județul Alba, Vasile Preda, curelar din Cobadin – Constanța, Bogdan Bârzu, făuritor de măști din Hârlău-Iași, Ion Perpelea, dogar din Ghelani – Dolj, Aurica Bacu din Ibănești – Vaslui, Ștefan și Timofte Gurei, iconari din Slava Cercheză – Tulcea, Gheorghe și Matei Avram, văsari – producători de pălincă – din Gârdea Seacă, județul Cluj, Ion Stanciu, creator de instrumente muzicale, din Nistorești-Vrancea și mulți alții.

Pe câțiva dintre acești adevărați artiști i-am întâlnit în peregrinările reportericești. Daniel Ifrim din Schitul Stavnic – Iași continuă olăritul ca o îndeletnicire pe care, spune el, „familia noastră o practică de când lumea“. Tatăl său, Constantin Ifrim, cu care lucrează în colaborare, a fost declarat de UNESCO „Tezaur Uman Viu“, iar ceramica care iese din mâinile acestor iscusiți meșteri, adevărați artiști populari, s-a bucurat de aprecieri la târgurile internaționale de profil din Cehia, Germania, Republica Moldova ș.a.

Vasile Găman din Poiana, Vânători Neamț, e un cunoscut sculptor în lemn. Stranele și iconostasele create de meșterul nemțean împodobesc numeroase locașuri de cult din întreaga țară. Locuința sa este un adevărat muzeu vizitat anual de mii de turiști. Poarta, măiestrit sculptată, reprezintă secvențe ilustrative din istoria țării.

Între „căutătorii de rost“ se află și bine-cunoscutul Grigore Leșe care, într-o scurtă prefață la acest album, subliniază că satul natal „mă face să fiu într-o permanentă rostire prin care se înveșnicesc tainele, semn al ordinei sufletești și al priceperii durabile. Satul este o lume a nevăzutelor, un tărâm roditor“.

În final, să-i dăm cuvântul autorului, Răzvan Voiculescu: „Și, dacă mi-e îngăduit să-mi doresc ceva, după ce veți parcurge acest album, e vorba de un singur lucru: porniți la drum! Cu siguranță veți găsi comori, esențe, gusturi și stări românești.“

Stelian CIOCOIU

GALERIE FOTO

Olăritul, între artă și meșteșug

De cele mai multe ori atunci când vedem produse din ceramică avem tendința de a ne gândi la tradiție, la motive folclorice întâlnite pe oalele de lut, pe ulcioare ori cănițe, cu alte cuvinte, la un meșteșug ale cărui taine poporul român le-a descoperit din vechi timpuri. Pământul și apa, resurse primordiale, au fost folosite și în scopul creării obiectelor de uz casnic iar, cu timpul, au reprezentat și o modalitate de manifestare artistică. Cândva meserie de bază, olăritul a devenit în timp o preocupare mai puțin importantă, iar cei care se îndreaptă spre această ramură sunt din ce în ce mai puțini, poate doar cei care iubesc lutul și vor să îl transforme în obiecte cu valori practice și estetice. Printre aceștia se numără și Ștefan Trușcă, un priceput olar din județul Olt ale cărui obiecte pot fi așezate atât în expozițiile de artă, cât și în bucătăria de acasă.

Pasiune și devotament

Oltenia este una dintre cele mai renumite zone din țară în care ceramica a prins viață într-un mod aparte, olarii au devenit cunoscuți, iar în secolul al XVIII-lea a apărut la Horezu cel mai important centru de ceramică din România. Tot din această zonă, mai exact din satul Româna, județul Olt, provine și domnul Ștefan Trușcă, cel ale cărui obiecte au fost admirate la numeroase târguri în țară, dar și peste hotare, unde a fost invitat să facă cunoscută tradiția românească. Mai întâi l-am întrebat de unde a dobândit această pasiune pe care a transformat-o în ocupația de zi cu zi. „Această meserie străveche am învățat-o de la părinții mei. Erau pricepuți, mergeau și la Muzeul Satului din București să-și prezinte obiectele, așa cum fac și eu de foarte mulți ani. Am început încă de mic copil să lucrez cu lutul, făceam animale – câini, urși, vulpi, farfurioare și așa mai departe. Cred că pe la 7 ani am început să lucrez și cu roata, pentru că încă de pe atunci părinții mei îmi ziceau: «Meseria e brățară de aur!»“.

Iar acest proverb pare să fi fost un bun reper pentru că acesta a deprins meserie, dar nu o ține numai pentru el, cum se mai spune în popor, ci a decis să îi învețe și pe alții. Așa a devenit profesor la Școala de Arte și Meserii din Slatina, unde a avut de-a lungul anilor elevi pasionați de ale căror realizări vorbește cu mândrie, dar și elevi care au renunțat la această meserie în detrimentul muncii, mult mai bănoase, din străinătate.

L-am cunoscut pe domnul Trușcă la un târg de specialitate unde avea aduse o parte dintre produsele pe care le realizează. Mi-a prezentat mai întâi plosca pentru vin care se realizează destul de greu, dar care era nelipsită odinioară din casele gospodarilor. „Durează să faci un astfel de obiect pentru că nu se face dintr-o singură bucată, chiar dacă așa pare. Mai întâi fac două bucăți identice, asemeni unor castroane. Le las la uscat, le șterg cu buretele, le lustruiesc, apoi le lipesc cu acel lut care rămâne pe mâini după ce lucrezi cu roata, funcționează ca un lipici. Pe roată, prin învârtire are loc și acest proces de lipire. Apoi îi fac căciula și urechile, adică dopul și mânerele de care se poate atașa o curea pentru a o putea pune la umăr“, a specificat olarul.

Cocoșul de Oboga

Mi-a mai atras atenția un cocoș țanțoș realizat tot din lut care părea un fel de sticlă la prima vedere, însă am aflat mult mai multe detalii interesante. Cocoșul de Oboga, pentru că așa i se spune, este un obiect în care se poate fierbe țuica și era folosit pe vremuri cu precădere la nunți. Între timp, olarul a făcut și ceșcuțe, punând la dispoziția iubitorilor de frumos un set inedit – un cocoș de ceramică devenit sticlă a cărui licoare curge pe cioc și 6 cănițe de mărimea paharelor de țuică.

Pentru vin acesta realizează un ulcior cu trei brațe, din care la nuntă trebuie să bea vin nașul și nașa, atunci când stau în capul mesei, cu mirele și mireasa. Și mirii pot avea ulcioare unice, decorate în stil românesc: un țăran și o țărancă în costume populare. Am mai admirat și farfurioare, cănițe, ulcele, dar ulciorul pentru iaurt a fost cel care mi-a amintit imediat de copilărie. „În așa-numita oală de lut țărănească înaintașii noștri fierbeau ciorbele sau atunci când tăiau câte o găină, o preparau tot aici și ieșea tare gustoasă, nu mai trebuiau puse condimente, cum se face în zilele noastre. Acum este folosită și pentru pregătirea iaurtului, trebuie știut că cine pune lapte de calitate în această oală sigur va avea parte de un produs mai bun față de cel de pe rafturile din magazin. Zerul nu iese deasupra, intră în oală, îl atrage lutul“, a mai spus Trușcă.

Și când credeam că nu aș mai putea fi surprinsă de alte obiecte, ceramistul m-a provocat să cânt la cuc. Am întrebat: „La ce aș putea cânta?“ crezând că nu am auzit bine, însă atunci domnul Trușcă a luat un obiect mic, cât o palmă, și a început să imite cucul, turtureaua, guguștiucul sau pupăza. Am încercat și eu, curioasă să văd dacă reușesc, entuziasmată că măcar așa m-aș putea lăuda că pot cânta. Mi-a reușit cum „și copiilor le iese prima oară“, a adăugat olarul.

În ceea ce privește munca domnului Trușcă, curiozitatea s-a transformat imediat în apreciere, iar în acest context l-am întrebat cum este perceput de către cei care îi descoperă obiectele. „Sunt apreciat în toată țara, peste tot unde mă duc lumea mă întreabă: «Nenea Trușcă, chiar matale le faci pe toate?» Mă mulțumește bucuria lor de acea fac adesea și demonstrații acasă, pentru turiști sau pentru cei interesați de tainele olăritului. Este o meserie frumoasă, dar nu bănoasă, însă sigur trebuie dusă mai departe pentru a nu ne pierde tradiția“, a conchis olarul.

Loredana Larissa SOFRON

Meșteșugurile populare, o poveste a identității românești

Cu mult înainte ca vremurile să se schimbe, iar omenirea să înceapă un marș nestăvilit spre modernism, lucrul făcut de mâna omului avea valoarea unei comori. În fiecare vatră a satelor existau meșteri în mâna cărora, cu migală și dragoste, resursele prețioase ale pământului se preschimbau. Dar timpul și-a spus cuvântul. Satele s-au transformat, oamenii s-au emancipat și au renunțat la meșteșuguri. Lumea modernă a înlocuit degrabă tradițiile străbune cu industrii menite să creeze abundență de serie. Magia meșteșugurilor a început să se risipească, iar povestea lor a mai fost spusă doar de cei pentru care ele sunt un simbol al identității românești. Și totuși există șansa ca meșteșugurile populare să nu se fi pierdut pe deplin. Fundația World Vision și-a propus să le rescrie viitorul. Viziunea fundației spune clar că pentru a supraviețui timpului este crucial ca meșteșugurile să fie transformate în afaceri. Pas cu pas, World Vision a construit Made in rural, un proiect de 3,5 milioane de euro ce se va încheia în luna decembrie a acestui an. Despre acest proiect Claudia Tokacs, reprezentant World Vision, spune că este și un apel la emoția oamenilor.

Țesătoria, o punte între generații

Unul dintre meșteșugurile pe care acest proiect și-a propus să le scoată din sipetul uitării este țesătoria manuală, spune Claudia Tokacs, specialist comunicare World Vision. Deși are o tradiție puternic înrădăcinată în istoria artelor populare românești, astăzi țesutul a devenit aproape istorie. Dacă odinioară războaiele verticale și orizontale erau nelipsite din casele sătenilor, astăzi oamenii abia își mai amintesc cum arată, în vreme ce unii nu au avut șansa de a le vedea vreodată. Odată cu dispariția aproape completă a războiului de țesut s-au pierdut îndeletnicirea străbunilor și comoara neprețuită a lucrurilor obținute din truda și migala femeilor ce struneau lemnul și firele de lână. Pentru a revitaliza acest meșteșug străvechi, fundația World Vision a organizat primul curs de țesătorie manuală în comuna Argetoaia, județul Dolj. A fost prima inițiativă pe care au făcut-o pentru a crea o punte între generații, iar răspunsul a fost peste așteptări. Încurajați de entuziasmul femeilor care au descoperit sau redescoperit războiul de țesut, reprezentanții World Vision au dezvoltat inițiative mai ample prin care meșteșugurile să fie readuse în sate. În timp, proiectul Made in rural s-a extins în toate provinciile istorice ale României. Au fost organizate cursuri gratuite de țesătorie în 11 județe și au fost for­mate ca țesătoare 600 de femei.

Legislația ar trebui să protejeze meșterii populari autentici

Viziunea proiectului Made in rural este însă mult mai profundă decât pare în aparență. Firește că revitalizarea țesătoriei manuale a fost primordială, însă nu suficientă pentru a garanta continuitatea acestei tradiții. Singura certitudine că acest lucru se va întâmpla ar fi convertirea generațiilor viitoare. O misiune destul de dificilă pentru că tinerii atrași de meșteșugurile populare sunt foarte puțini. Pe de o parte pentru că programele educaționale care includ lucrul manual sunt puține, iar copiii nu au șansa de a descoperi aceste îndeletniciri străbune și, pe de altă parte, pentru că resursele necesare transformării meșteșugului în afacere sunt limitate de lipsa unei legislații corecte. Aceasta ar trebui în primul rând să ofere un statut oficial prin acordarea certificatului de meșter popular. Acest certificat este important pentru că astfel meșterul popular autentic este protejat de concurența neloială a intermediarilor care comercializează produse de serie ce imită foarte bine produsele realizate manual. În momentul de față, Legea meșteșugurilor este blocată de câțiva ani în Parlament, nu a fost validată și nu are încă nicio formă prin care să sprijine meșterii și atragerea de ucenici. În plus, meșterii populari ar trebui stimulați prin participarea gratuită la evenimente de promovare a muncii lor.

Transformarea în afacere, o miză importantă

Ca să își atingă pe deplin scopul, proiectul Made in rural este gândit cu viziune peste ani. Meșteșugurile populare pot deveni mai mult decât un hobby, pot fi o sursă importantă de venit, pe lângă agricultură, spune dna Tokacs. Însă, dacă ele vor rămâne doar în intimitatea celui care le iubește, atunci misiunea de transformare în afacere este compromisă. Pentru a le da aripi meșterilor popularilor au fost organizate cursuri de antreprenoriat, în cadrul cărora, pentru a-și dezvolta abilitățile manageriale, aceștia au avut și probe practice prin întocmirea unui plan de afaceri. Cei care s-au remarcat prin profesionalism, spirit inovativ și care au întocmit cele mai bune planuri de afaceri au fost premiați. Astfel 180 de antreprenori rurali au primit câte 10.000 de lei net. Au fost lecții importante de manageriat cu scopul de a învăța meșterii populari să adapteze meşteşugurile la exigenţele economiei moderne și la nevoile societății contemporane. Aceștia au ales să deschidă ateliere de ţesut, de prelucrarea lemnului, de confecționare bijuterii sau accesorii care îmbină tradiţionalul cu elemente moderne. Cei cu simţ practic s-au orientat către nişele pieţei locale, deschizând frizerii, centre de copiere sau spălătorii în zonele în care astfel de servicii lipsesc.

În comuna Jilavele din Ialomiţa viziunea Fundaţiei World Vision a devenit realitate. Într-o casă tradițională cu statut de muzeu sătesc, un război vechi de aproape un secol a prins viață sub mâinile dibace ale țesătoarelor. În atelierul improvizat a început să se audă suav povestea meșteșugurilor populare românești.

În toamna aceasta, 18 ateliere de creaţie şi meşteşuguri renovate şi utilate prin proiectul MADE IN RURAL pot primi la lucru aproape 200 de persoane dornice să practice meşteşuguri populare – ţesut, cusut, mărgelit, pielărit – sau chiar să le predea mai departe viitoarelor generații.

Dezvoltarea unei rețele naționale de sprijin al meșteșugarilor din mediul rural este primordială. Reţeaua poate deveni în timp platforma de lucru care reuneşte artizanii şi organizaţiile preocupate de păstrarea tradiţiei. Prin intermediul ei meșterii pot găsi resurse, informații, pot face schimb de experiență şi se pot promova mult mai bine. În plus, rețeaua poate deveni o portavoce a intereselor meșterilor populari.

Laura ZMARANDA

Deprinderi vechi de când lumea...

...întâmplător, sau numai voit întâmplător, date uitării. De unde şi nevoia de a fi mereu şi mereu reamintite. Apelând, bunăoară, la un vechi şi înţelept îndemn al bătrânilor plugari ai satelor româneşti, care sună cam aşa: „Omule cu multă minte şi cu suflet blând, fă bine şi culege, de pe cele mai înflorate şi însorite câmpuri necosite, plante şi ierburi de leac. Bune sănătăţii tale, a membrilor familiei, a rudelor, a prietenilor, a vecinilor… Chiar şi a duşmanilor, ştiuţi sau neştiuţi! Pentru că îţi vor deveni prieteni adevăraţi, mulţumindu-ţi şi rugându-te să-i înveţi şi pe ei „arta meşteşugului culegătorului de plante pentru „leacurile băbeşti“!

Aşadar, vă îndemnăm ca în fiecare primăvară şi vară să culegeţi, din pomii cei mai îndepărtaţi de drumurile asfaltate şi de fier ale ţării, flori de tei, salcâm şi soc, tinere şi poleite. (Cu precizarea că, dacă vor fi o vară şi o toamnă nu numai lungi, dar şi călduroase, în septembrie-octombrie puteţi să vă întregiţi „colecţia“ de soc, el înflorind a doua oară.) Strângeţi, de asemenea, din pădurile curate ale Carpaţilor Româneşti, muguri tineri de brad, precum şi cireşele negre şi boabele de afine, mure, zmeură, fragi, cătină şi merişori. Iar târziu, în toamnă, de pe dealuri şi coline, măceşe supracoapte şi porumbele brumării. Din grădinile şi livezile caselor şi gospodăriilor locuitorilor satelor, fructele de coacăz negru şi roşu, de zmeur şi mur de cultură. Spre sfârşitul toamnei, din păşunile vitelor şi oilor, culegeţi pere şi mere pădureţe mălăieţe. Tocaţi o parte dintre fructe şi faceţi să curgă din teascuri mustul dulce şi aromat. Apoi, după limpezire, opriţi o anumită cantitate din fermentare, prin darea mustului în clocot, iar o alta transformaţi-o în cel mai gustos şi sănătos oţet medicinal şi de bucătărie. Şi mai puteţi face încă ceva delicios: tăiaţi merele şi perele pădureţe în felii subţiri şi puneţi-le la uscat tihnit, la umbra călduţă a zilelor însorite, urmând să le folosiţi la prepararea compoturilor şi a prăjiturilor.

Odată strânsă toată această binefăcătoare şi parfumată agoniseală, oferită cu dărnicie de sfânta natură a acestor binecuvântate meleaguri româneşti, aşezaţi tot ce aţi strâns în mici săculeţi din tifon alimentar sau din hârtie şi adăpostiţi-i în locuri uscate şi bine aerisite. Iar de vor trebui sau nu, vindecaţi-vă răcelile, guturaiurile şi celelalte beteşuguri din viitoarea iarnă friguroasă.

Omule drag şi cu multă minte, priceput şi harnic, prepară-ţi din ele, în apa clocotită şi apoi domolită, ceaiuri aromate şi parfumate îndestulă­toare trupului şi sufletului tău! Astâmpără-ţi setea cu ele şi domoleşte-ţi fierbinţeala trupului bolnav sau obosit de truda vieţii!

Tot din extractele lor prepară-ţi unguentele reumatice şi varicuroase. Nu le vei găsi niciodată atât de naturale şi de adevărate nici în sofisticatele prăvălii şi nici în modernele farmacii de aşa-zise produse naturiste! Şi ştii de ce? Pentru simplul motiv că puterea lor tămăduitoare am aflat-o din poveştile povestite de bătrânii satelor, scrise cu mâna lor tremurândă, înmuind creionul chimic cu vârful limbii sale, unul dintre ei fiind ţăranul-oier Dumitru Ştef „al Ciobanului“, din aşezarea Gura Râului, cocoţată pe urcuşul lung şi lin al Mărginimii Sibiului. Poate de aceea a ajuns citav la minte şi zdravăn la trup până la adânci bătrâneţe, de curând împlinind vârsta de 91 de ani. Aşadar, de o viaţă de om, an de an tot culege şi usucă plantele medicinale ale pajiştilor înflorate ale munţilor şi iezărelor Cindrelului şi Cibinului, dăruindu-le celor care trec pragul frumoasei sale case şi gospodării. Şi cum, de o vreme, nu-l prea mai ajută picioarele la urcuşul munţilor, culesul plantelor a trecut în sarcina copiilor şi nepoţilor săi. Adică, a „ucenilor“ lui cei mai apropiaţi.

Ca urmare, semnatarului acestor rânduri nu-i rămâne altceva de făcut decât să reproducă una dintre înţelepciunile spuselor sale: „De cele mai multe ori, o ceaşcă plină cu cel mai gustos şi sănătos ceai, preparat din florile teilor, salcâmilor şi câmpurilor înverzite, îndulcit şi aromatizat cu fagurii plini cu mierea polifloră a stupilor de albine, este mult mai preţioasă şi valoroasă decât un gram de aur de 24 karate!“

Ioan Vulcan-Agniteanul

Abonează-te la acest feed RSS