Ţesutul şi torsul reprezintă unele dintre cele mai răspândite îndeletniciri casnice care au rezistat trecerii timpului. Trăim vremuri în care cele mai bogate sortimente ale produselor fabricilor de textile n-au reuşit să elimine complet din casa ţărănească un obiect lăsat moștenire de la străbunici: războiul de ţesut. La sate sunt case în care se aude și azi bătaia lui ritmică, în special în zilele friguroase de iarnă.

La Comana se poate vedea și exersa țesutul: covorul, pătura, cuvertura, păretarul, făcute din lână toarsă şi vopsită. Ţesăturile de lână cu motive florale reprezintă produse şi obiecte de zestre îndrăgite la sate. Ţesutul covoarelor vopsite, îndeletnicire reînnoită, prin bogăţia de culori şi motivele ornamentale, este înscris în regimul păstrării tradiţiilor.

Ţesutul artistic ocupă un loc aparte în arta tradiţională. Ţesutul şi cusutul se făceau în familie şi erau ocupațiile de bază ale femeii. De la piesele de port zilnic la cele de sărbătoare şi până la textilele care îmbrăcau locuinţa, totul era lucrat de mâinile harnice ale femeilor de la sate. Femeile ţeseau din materiile prime existente în gospodărie, fibre având origine animală (lâna oilor, părul caprelor, borangic) sau vegetală (cânepă, bumbac, in).

Cele mai importante ţesături decorative ale artei tradiţionale româneşti sunt reprezentate de covoarele de lână şi de scoarţe. Covoarele sunt lucrate la război vertical şi sunt alcătuite din fire înnodate, iar scoarţele sunt ţesute în război orizontal şi sunt mai subţiri. Erau considerate piese foarte valoroase, transmiţându-se prin zestre, de la o generaţie la alta. Culorile folosite la vopsitul firelor de ţesătură erau naturale, obţinute din diferite rădăcini, tulpini şi flori sau insecte. Erau cunoscute proprietăţile fiecărei plante şi insecte, momentul cel mai bun de recoltare şi reţetele de prelucrare pentru a se obţine o anumită intensitate a culorii. Cu timpul, obţinerea pe cale naturală a culorilor a început să devină tot mai rară.

Anca LĂPUȘNEANU

La Comana, județul Giurgiu, există un tărâm de poveste, unde copiii învață cu bucurie și sunt entuziasmați de rezultatele lor. Sunt invitați să participe oricând, împreună cu părinții lor, la ateliere practice în Ansamblul Moara de hârtie – Satul meșteșugurilor, un loc de un farmec aparte, în care aceștia au ocazia să se apropie, cu sufletul și cu mâinile, de meșteșugurile de altădată.

În numerele următoare ale revistei noastre vă propunem să descoperim aceste activități pe rând: pentru că este o zonă de bălți, locuitorii din Comana au avut ca preocupare lucrul cu papura.

Atelierul de păpuși din papură le arată copiilor cum trăiau oamenii în vechime și în ce fel foloseau plantele din împrejurime și vor face o păpușică, un Păpurel sau o Păpurică!

Copiii se împrietenesc cu papura

Stuful și răchita ca materii prime tipice zonei se folosesc la construcția de case, ridicarea pereților, „pusul podului“, acoperiș, construcția anexelor, realizarea împrejmuirilor, confecționarea împletiturilor de uz casnic, coșuri de diferite dimensiuni, rogojini.

Recoltarea papurii se execută în general în perioada iunie-septembrie, în funcție de scăderea nivelului apei care să permită recoltarea și uscarea ei. Recoltarea se poate face mecanic cu combina de recoltat stuf sau manual.

După recoltare se trece la uscarea prin întindere pe sol sau prin legarea în snopi. Pentru a se folosi la împletire, papura se despică sau desfoliază, fir cu fir, așezând separate foile în ordinea desfolierii, până la miez (care seamănă cu o nuia de răchită). Se obțin trei categorii de foi: foi mai aspre și groase; foi lungi și fine, cu un colorit brun-roșcat; miezul.

Din miezul obținut și din foile fine se răsucește, în general, urzeala, iar restul se folosește ca bătătură la împletit. Umezirea papurii se face după despicare și selecționare. Această operație se realizează prin introducerea foilor sortate într-un vas (casa) cu apă rece (pe timpul iernii apa se încălzește), unde se țin 1-2 ore. Foile devin flexibile, fapt ce permite răsucirea și îndoirea lor, fără a se rupe.

Spre deosebire de nuiele, papura crește în mod spontan pe suprafețe întinse, ceea ce facilitează utilizarea ei ca materie primă. Pentru împletiturile din papură se folosesc următoarele modalități de execuție:

• împletirea cu ajutorul unui ac special (acest tip se utiliza și la împletiturile din pănuși de porumb);
• împletituri din papură realizate pe calapod, tipar, model sau șablon;
• împletituri cu ajutorul războiului de țesut papură.

Stuful era și este utilizat la construcția locuinței și a anexelor, la împrejmuiri. Dintre acestea, un rol estetic deosebit îl aveau învelitorile.

Copiii au ocazia să păstreze „munca“ lor tradițională din Satul meșteșugurilor

Anca LĂPUȘNEANU

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Iași (ADI ZMI), GAL „Colinele Iașilor“ și Primăria Comunei Ciurea au organizat cea de-a doua ediție a Pieței Metropolitane din acest an, care a marcat a șaptea ediție a evenimentului, în comuna Ciurea. Piața Metropolitană Ciurea a avut loc în perioada 8-9 iulie 2023, în Parcul Memorial „Ciurea 1917“, din Lunca Cetățuii.

Piața Metropolitană își propune să fie un eveniment de tradiție care aduce împreună producătorii locali, meșteșugarii talentați și comunitatea într-un cadru liniștit și prietenos. Scopul evenimentului este de a promova produsele locale de calitate, precum și de a susține dezvoltarea economică a zonei metropolitane.

Piața Metropolitană Ciurea a oferit vizitatorilor o gamă variată de produse locale proaspete, de la legume și fructe de sezon, carne afumată preparată tradițional, produse lactate delicioase, până la conserve savuroase și produse apicole deosebite, precum miere și alte delicii apicole. Participanții au avut ocazia să se bucure de autenticitatea și calitatea acestor produse, să descopere talentele meșteșugarilor locali și să se implice în atelierele interactive pregătite special pentru ei.

Având în vedere diversitatea participanților noștri, vă prezentăm cu mândrie câțiva dintre aceștia:

• Făbricuța din Tomești – Afumături carne;
• Andrei Croitoru – Afumături carne;
• Florin Găman – Brânzeturi de oaie;
• Carolina Neculcea – Ateliere pentru copii;
• Furdui Vasile – Caș, telemea, iaurt capră;
• Ferma Betinne – Produse din lapte de capră;
• Andreea Coman – Dulciuri copii, vată de zahar, sucuri etc.;
• Bujor Elena – Conserve din legume și fructe;
• Iulian Pîrîu – Casa Alma – Dulcețuri și siropuri;
• Corneliu Andrieș – Fructe mere și suc de mere;
• Sandu Mihai – Fructe din Vorovești – Mure, zmeură, ouă prepeliță;
• Sandu Virgil Marian – Fructe de cătină, sirop de cătină;
• Ana Menagatos – Pers. Fizică Legume;
• Brumă Lidia – haine de copii;
• Constantin Norocel Toader – Brățări, produse din piele;
• Maria Alexandriuc – Produse artizanale din piele;
• Push Design – Brățări, produse din piele;
• Delia Lificiu – Bijuterii handmade;
• Marinela Mihăilă – Lumânări parfumate handmade;
• Atudosiei Magdalena – Bijuterii din aur vegetal handmade;
• Maxim Cătălin – Svarga Loka stupină terapeutică – produse apicole;
• Rusu Stela Gabriela – produse apicole;
• Sănduleanu Dumitru – produse apicole;
• Stupina Lungu – produse apicole;
• Marius Antica – Vinuri din Fructe;
• Teo's Café – cafea, băuturi răcoritoare.

Beatrice Alexandra MODIGA

Dogarii nu mai sunt cu sutele, cum erau odată, au mai rămas câțiva meșteri încăpățânați care duc acest meșteșug mai departe. De exemplu, tânărul Bogdan Tănase reprezintă cu mândrie a treia generație de dogari din satul Petrești, comuna Coșești, județul Argeș. Tehnica dogăritului în familia Tănase este în mare aceeași de acum 100 de ani, dar tehnologia modernă a mai ușurat din munca dogarului, iar cererea este mai mare Ş aproximativ 400 bucăți/an realizează meșterii pricepuți Victor și Bogdan Tănase (tată și fiu).

Dogăritul este un meșteșug foarte vechi, apărut din nevoia de a transporta și depozita lichide. Cu timpul, odată cu apariția vaselor din sticlă și din plastic, dogăritul nu a mai adus profit meșteșugarilor, în prezent fiind practicat de un număr din ce în ce mai mic de persoane vârstnice.

Pe vremea comunismului erau trei dogării de stat

Familia Tănase este formată și din bunicul cu vârsta de 80 de ani, Tănase Victor; acesta este cel mai vechi în meseria pe care o practică de la vârsta de 16 ani în satul Petrești, comuna Coșești, județul, Argeș. Băiatul lui, Tănase Victoraș, a preluat și învățat meseria de la tatăl său și, totodată, a dus-o la un nivel mai avansat. A 3-a generație este Tănase Bogdan, care a crescut printre butoaie și a prins drag de ele. Astfel, dogăria în familia Tănase este preluată din generație în generație. „Această meserie este pe cale de dispariție în județul Argeș. În schimb, pe vremea comunismului erau trei dogării de stat; ele s-au desființat, iar tradiția a continuat cu persoane particulare ca și noi, dar încet-încet, unul câte unul, au renunțat. Bunicul meu a fost ucenic 2 ani pentru a învățat meserie, după care a lucrat o perioadă la dogăria din sat, apoi și-a început propria afacere acasă. Tatăl meu, crescând în lumea dogăritului a continuat afacerea acasă, iar eu am făcut ce am văzut la ei. Astăzi responsabilitatea mea principală este aceea de promovare și vânzare în mediul online și nu numai, dar lucrez și în atelier cot la cot cu tata“, ne mărturisește tânărul.

Un meșter priceput

Tehnica dogăritului a rămas aceeași de-a lungul timpului, dar tehnologia modernă a mai ușurat din munca omului, adaugă tânărul Bogdan Tănase. „Elementul principal în realizarea unui butoi de calitate este ca dogarul să fie priceput și să vrea să facă ceva trainic și frumos, de asemenea, materialul să fie de calitate și uscat minimum 3 ani. Numărul de butoaie realizate de noi într-un an depinde și de cerere. Dacă este un an bogat și se fac multe fructe, cererea este mai mare, aproximativ între 200 și 400 bucăți. Un meșter priceput poate realiza un butoi într-o zi.“

Butoaie, tocitori, putini și ciubere

Piață de desfacere este, oamenii doresc să aibă în casă o băutură bio – țuică, vin, pălincă sau coniac – și ca aceasta să fie păstrată în butoi deoarece devine mai băubilă și mai frumoase la aspect, adaugă tânărul.

„În ultimi ani, pot spune că am evoluat și ne-am diversificat producția. Pe lângă butoaie, tocitori și putini de varză, murături și brânză, care se făceau și acum 100 ani, am început să facem și butoaie decorative, mese și scaune stil butoi, minibaruri și baruri din butoi și astfel ne-am crescut și vânzările. Cel mai nou produs al nostru este ciubărul cu apă caldă care este foarte căutat la pensiuni“, încheie Bogdan Tănase, tânărul dogar din Coșești, județul Argeș.

Tehnica dogăritului de la Coșești

În Coșești, fiind excedent de lemn, în special cel de stejar şi salcâm, au fost favorizate apariția și dezvoltarea butoaielor de diferite mărimi. La început oamenii făceau butoaie rudimentare: din esență de lemn moale și încheiate cu cercuri de curpen sau nuiele de alun cioplite. Asemenea vase nu durau mult, iar pierderile de vin sau țuică erau mari. Se presupune că mai înainte oamenii ciopleau în interiorul trunchiurilor de copaci groși și realizau un fel de stupi acoperiţi cu un capac. O adevărată înnoire în meșteșugul dogăritului a adus un anume Iosif Hernest, originar din Austria sau Germania, care a lucrat mai întâi la Fabrica de spirt de la Clucereasa. Pe la 1850 a fost adus de Mestecăneni, oameni înstăriți și negustori, în comună, unde s-a stabilit pentru totdeauna. El dădea gardin cu o unealtă anume şi înlocuia cercul de curpen și alun cu cercul de fier, mult mai rezistent.

Respectând o tradiție veche de milenii, dogarul dă o formă doagelor, făcându-le mai late la mijloc şi mai înguste la capete. El le teșește marginile în așa fel încât, alăturate, doagele să se îmbine perfect, ca să poată forma un cilindru. Apoi, la un capăt, bate cu ciocanul cercuri solide de metal. În această fază, butoiul arată ca o fustă evazată. Dogarul încălzește lemnul, punând butoiul deasupra unui foc, pe o vatră joasă. După aceea, îl umezește în interior cu apă, înmuind astfel lemnul prin expunerea la aburi. Acum, dogarul strânge bine cu o sfoară sau un cablu celălalt capăt al butoiului, curbând doagele. Şi astfel capătă butoiul forma obișnuită. Apoi, meșteșugarul bate cu ciocanul şi celelalte cercuri de metal provizorii; cele definite vor fi fixate mai târziu. Totuși, în acest moment butoiul încă nu are capace.

După ce butoiul capătă formă, dogarul face o canelură în interior, la ambele capete, ca mai târziu să poată fixa două capace rotunde de lemn, care îl închid ermetic. Capacele se fac din șipcii de stejar, între care se introduc fâșii subțiri de trestie. Trestia asigură etanșeitatea butoiului, în cazul în care acesta se umflă sau se strânge neuniform. Înainte de fixarea capacelor, dogarul pune din nou butoiul deasupra focului, „prăjind“ interiorul sau arzându-l uşor.

Cel care a comandat butoiul decide cât de ars va fi lemnul. „Prăjirea“ intensifică aroma pe care lemnul de stejar o dă vinului. Și capacele se pot arde separat. După aceea dogarul fixează capacele şi face într-o parte gura pentru cep. În cele din urmă, şlefuieşte şi curăţă exteriorul, după care livrează butoiul celui care l-a comandat.

Beatrice Alexandra MODIGA

Într-o perioadă în care traiul de zi cu zi parcă ne face de multe ori să alergăm pentru a avea mai mult și mai multe, meșteșugurile și obiectele manufacturate par demult uitate ori subapreciate. Însă Ionel Șchiopu, un sculptor de mobilier bisericesc din comuna suceveană Râșca, a pus bazele unui brand local, Fabricat în Râșca, ce are în prim-plan platourile de lemn.

Mai mult decât o pasiune

Totul a pornit din copilărie, atunci când Ionel își confecționa singur jucării din lemn, iar treptat pasiunea pentru sculptura în lemn a devenit meseria de bază. „Pasiunea pentru lucrul cu lemnul a început în copilărie, atunci când îmi confecționam singur tractorașe, mașinuțe, căsuțe din scândurele și dranițe. Este o moștenire din partea mamei, a bunicul și a unchilor mei, unii fiind dogari și constructori de biserici. Tatăl meu era lăcătuș mecanic, astfel că mi-a folosit atelierul lui de acasă, unde am început să fac utilajele: abric, circular, strung, slaif. În clasa a XI-a aveam mici comenzi“, a declarat Ionel Șchiopu.

Chiar dacă era pasionat de acest meșteșug – realiza tot felul de obiecte, chiar și rame pentru oglinzi ori panoplii pentru coarne – acesta nu a lăsat deoparte cartea, ba chiar a studiat Istorie – Geografie. Însă, chiar și în studenție mergea, într-un atelier improvizat într-o biserică în construcție din Suceava. Acolo, în perioada 2002-2004, a realizat catapetesme, iar în 2005 și-a deschis propria societate comercială. Între timp s-a perfecționat și a avut numeroase comenzi de la biserici din toată țara, iar în curând consideră că va ajunge la 100 de catapetesme sculptate. Este mândru de acest lucru, chiar dacă nu se exprimă prea des, pentru că știe că lucrările sale vor dăinui în timp în cadrul sfintelor lăcașe.

Așa cum se întâmplă în cazul multor persoane, Ionel a fost tentat de drumul Occidentului, iar în 2007 a ales să plece în Spania. Chiar și acolo, în timpul liber lucra la o catapeteasmă. Nu a rezistat mult, un pic peste 5 luni, și, considerând că nu câștigă suficient cât să justifice depărtarea de familie, s-a întors acasă să facă ceea ce știe mai bine și, mai ales, ceea ce-i place cel mai mult, adică să dea o altă viață lemnului.

De la catapetesme la platouri

Afacerea lui a luat o altă amploare atunci când a decis să facă și platouri. Un fel de tocătoare sau funduri pentru mămăligă, după cum se spune în zonă, dar care pot lua locul cu succes chiar și celor mai scumpe platouri de cristal ori porțelan.

„Realizăm acum platouri de diverse mărimi și forme din lemn uscat de frasin, stejar, nuc, cireș, ulm, măr, păr, paltin, tei. Lemnul îl procurăm din zonă, pentru că ne aflăm într-o zonă forestieră. Unele platouri îmbină diferite tipuri de lemn, de aceea le lucrăm cu atenție și folosim un aracet special de exterior. În general, facem produse pe comandă, serii mai mici, dar avem și comenzi pentru diferite restaurante și pensiuni. Realizăm multe platouri sub formă de măr, pentru că suntem în apropierea zonei Fălticeni, o renumită zonă pomicolă“, a mai punctat sculptorul.

Pentru atelier, aparatură și tot ceea ce ține de buna desfășurare a afacerii a folosit doar fonduri proprii. Are parte de susținerea soției care, în acest moment, este la fel de dedicată afacerii de familie. Soțul desenează modelele pentru sculpturi, iar ea le transpune pe bucățile de lemn cu ajutorul indigoului. Tot ea este cea care personalizează platourile pentru că scrie mai frumos, pe care mai apoi le lucrează Ionel cu freza. Se completează reciproc și acest lucru se vede în dezvoltarea afacerii.

Locuri de muncă pentru femei

Chiar dacă pare că platourile se realizează mult mai ușor față de mobilierul bisericesc, nu tot timpul a avut muncitori în atelier alături de care să lucreze. Însă, de ceva vreme a ales să lucreze alături de femei pentru că în zonă sunt puține locuri de muncă și puține femei au unde să lucreze. Are răbdare cu ele și le împărtășește din propria experiență, iar în acest moment se poate baza pe ele și poate lua mai multe comenzi.

„Locuim într-o comună cu peste 5.000 locuitori, unde femeile nu prea au locuri de muncă, de aceea îmi doresc să pot pune la dispoziție cât mai multe posturi. Pentru a putea dezvolta și crea locuri de muncă pentru femei în acest domeniu, nu tocmai obișnuit pentru ele, am început un proiect de zonă, se numește Fabricat în Râșca. Sunt mândru de acest nume și vreau să devină cât mai cunoscut. Avem acum angajate care fac toate fazele de lucru la platouri, mai puțin modelele. Totuși, există lipsă de meseriași, nu doar la noi, ci peste tot, mai ales în partea de sculptură. De-a lungul timpului am fost nevoiți să mai și refuzăm comenzi din acest motiv. Mi-aș dori să dezvolt tot mai mult afacerea cu platouri, nu doar sculptura, și poate chiar să fac din nou mobilier pentru că, la un moment dat, ne-am ocupat și cu acest lucru“, a mai punctat Ionel Șchiopu.

În funcție de comenzi, lunar realizează cca 200-300 de platouri, pe lângă comenzile de mobilier bisericesc. Platourile se lucrează pe comandă și pot avea forma dorită de client și chiar un text pe care acesta îl alege. Prețurile variază: cel mai ieftin este 50 lei, iar cel mai scump poate ajunge la 300 lei. Totuși, media este de 100-150 lei/bucată. Până în prezent, cea mai mare comandă livrată a fost pentru un restaurant din Fălticeni, care a solicitat 140 de platouri, astfel că 5 modele diferite ajung acum zi de zi pe masa clienților.

„În acest moment încercăm să ne dezvoltăm pe partea de vânzări, facem marketing pentru a atrage cât mai multe restaurante pentru care să facem platouri. Ne dorim să facem cât mai cunoscut acest timp de platou și să putem concura mai bine cu produsele din China. Încercăm să ne dezvoltăm pe partea de online, facem reclamă pe Facebook și Instagram. Sigla Platouri Moldovenești-Fabricat în Râșca este prezentă pe toate platourile prin ștanțare termică. Nu lucrăm doar pentru bani pe lumea asta, iar cele mai frumoase momente sunt acelea când văd cum se bucură oamenii de platourile noastre și ne trimit poze cu ele pline de bunătăți. Pot spune că ei ne fac reclamă bună, dar se creează prietenii, ne facem cunoștințe și împreună avem o energie bună. Nu avem susținători financiari, facem totul în regie proprie, ne dezvoltam treptat, nu sărim pași. Aș fi interesat de un proiect de finanțare nerambursabilă pentru a utila atelierul cu mașinării de tâmplărie noi. Pe viitor, îmi doresc ca platourile fabricate în Râșca să ajungă la clienți din toate județele țării, dar și peste hotare, în cât mai multe țări din Europa“, a mai adăugat sculptorul râșcan.

Dincolo de comenzile care vin din mediul online, platourile moldovenești sunt prezente și în 8 băcănii, dar și într-un market. Mai mult, atunci când timpul le permite, participă și la târguri. Planurile de viitor pe care le are familia Șchiopu nu sunt puține și nici nesemnificative. Vor să lucreze în continuare mobilier bisericesc, de aceea pregătesc ucenici, dar și platouri diverse. Pe viitor intenționează să facă și alte obiecte de lemn, cum ar fi suporturi pentru sticle de vin și cutii de suc, blidare, dar și rafturi pentru bucătării sau crame.

În prezent, situația meșterilor și artizanilor nu este cea mai fericită. Nu toată lumea apreciază obiectele realizate manual și poate unii le consideră prea scumpe. De aceea, Ionel Șchiopu crede că în acest segment este nevoie și de susținere din partea administrației zonale atât prin încurajare, promovare, organizarea de târguri, cât și prin stimulare și oferire de fonduri.

De susținerea noastră are parte, așa cum încercăm mereu să încurajăm meșterii și producătorii care au ales să mai păstreze specificul zonei și al satului din care provin. Iar pe voi, dragi cititori, vă îndemnăm să alegeți să le cumpărați produsele deoarece unele dintre ele, cum ar fi aceste platouri, știți sigur că vă vor bucura chiar și peste 50 de ani. În plus, le puteți lăsa moștenire.

Larissa DINU

GALERIE FOTO

Tot mai mulți meșteri populari din toate colțurile țării încearcă să aducă mai aproape de oamenii de astăzi bucuria și emoția tradițiilor românești pe care le-au păstrat cu sfințenie după ce acestea au fost transmise din generație în generație. Printre aceștia se numără Belei Nicolae din Munții Apuseni, comuna Avram Iancu, care a îndrăgit de mic atât tradiția românească, cât și obiectele artizanale din lemn. Acesta ne-a vorbit despre cum a reușit să împletească pasiunea, meșteșugul și tradiția într-o afacere care îi aduce un profit rezonabil. Belei Nicolae s-a simțit dintotdeauna atras de tot ceea ce ține de artă, de aceea încă de la o vârstă fragedă a început să meșteșugească obiecte din lemn.

Reporter: Cum ați descoperit pasiunea pentru acest meșteșug?

Belei Nicolae: Am început să descopăr lucrul cu lemnul de la o vârstă fragedă, de la tatăl meu. Pot să spun ferm că mi-a fost lăsată această pasiune ca moștenire. Practic meșteșugul în lemn de peste 30 ani.

Rep.: Ce obiecte faceți?

B.N.: Toate obiectele prelucrate de mine au un specific tradițional, în special al zonei noastre din Transilvania. Printre obiecte se numără donițe, ciubere, butoaie, platouri pentru vase. Totodată, încercăm să facem și obiecte personalizate pentru clienți. Din păcate, materia primă cu care lucrăm se găsește tot mai greu, însă încercăm să facem față. Cele mai căutate obiecte sunt cele de decor, iar prețul acestora începe de la 20 de lei.

Rep.: Este grea munca cu lemnul?

B.N.: Pentru a obține un obiect de lemn prin prelucrare și care să fie de o bună calitate urmărim să fie și foarte bine uscat. Indiferent de modelul pe care îl vom alege, uneltele de prelucrare sunt arhaice, făcute de fierari. De exemplu, pentru un tulnic de dimensiune medie de 1-1,5 metri timpul de prelucrare este de 2 zile, pentru o doniță de apă, e de 3 ore, iar pentru un butoi din lemn avem nevoie de câteva zile.

Rep: Există cerere pe piață?

B.N.: În ciuda faptului că au dispărut cei mai mulți meșteri care fac obiecte din lemn, acestea mai sunt căutate de clienți. Asta pentru că aceste obiecte din lemn tradiționale pot fi lucrate doar manual, iar oamenii se simt încă atrași de tot ceea ce ține de tradiție. Venitul meșteșugarilor nu este pe măsura muncii pe care o depun, însă pasiunea nu îi lasă să se dea bătuți.

Liliana Postica

Una dintre cele mai mari satisfacții ale unui meșter popular este să-și vadă creația admirată și purtată cu drag de ceilalți. Pasiunea și dragostea pentru tradiție nu aparțin doar celui care crează, ci și a celui care defilează cu mândrie îmbrăcat în porturile tradiționale. Constantin Ciubotăriță este unul dintre meșterii populari din zona Botoșani. Acesta realizează de 20 de ani cele mai frumoase căciuli tradiționale din blană naturală, câștigându-și astfel notorietatea de unul dintre cei mai iscusiți meșteri.

Tehnologia de realizare este complexă

Constantin Ciubotăriță a povestit pentru Lumea Satului că a „furat“ meserie de la tatăl său încă de când era mic și a simțit din prima că realizarea produselor din blană naturală este un talent dat de Dumnezeu, iar acum nu își imaginează să facă altceva. „În primul rând, sunt îndrăgostit de neamul nostru. De aici a și pornit pasiunea pentru aceste căciuli din blană cu specific tradițional. În al doilea rând, am crescut cu această activitate care a fost transmisă din generație în generație. Mai mult, acest tip de meșteșug m-a făcut să mă descopăr pe mine, să încerc să experimentez și să creez lucruri frumoase pentru ceilalți. De aceea, pe lângă căciulile naturale din blană mai fac și curele din piele naturală, căiuți, dobe, chimire și șăpci“, a precizat Constantin Ciubotăriță. 

Meșteșugarul ne-a declarat că procesul tehnologic este unul complex, iar pentru unele confecții timpul de lucru poate dura chiar și o lună. Materia primă pentru o căciulă din blană naturală o reprezintă pieile de mieli. Acestea se spală și se decărnează cu utilaje special destinate, după care sunt tăbăcite pentru a prinde rezistență în timp. Ulterior sunt lăsate la uscat, iar etapa finală constă în degresarea și confecționarea lucrării propriu-zise la mașina de lucru.

Meșteșugul are viitor

Căciulile din blană de miel au specificul zonei Moldovei. Prețul acestora începe de la 70 de lei. Constantin Ciubotăriță a menționat: „Avem lucrări accesibile tuturor. Prețul unei căciuli variază în funcție de tipul acesteia. Farmecul unei căciuli de blană este valul. Cu cât acesta este mai mare, cu atât este mai scumpă, prețul ajungând chiar și la 1.500 lei. Prețul curelelor naturale variază între 30 lei - 100 lei, la chimire de la 50 - 200 lei, iar șăpcile se vând la prețuri între 50 lei - 150 lei. Pe lângă frumusețea lor, produsele confecționate din blană naturală au și o serie de beneficii. De exemplu, o căciulă din blană este mult mai călduroasă decât un fes obișnuit.“ Chiar dacă pare o meserie uitată, Constantin Ciubotăriță consideră că acest meșteșug are viitor deoarece în ultimii ani tot mai mulți oameni se întorc la tradițional. Oamenii revin la produsele realizate manual pentru că acestea sunt mai de calitate. „Practic această meserie de mai bine de 20 ani, împreună cu soția mea. Oamenii sunt deschiși la lucrările tradiționale și naturale. De-a lungul timpului ne-am format un număr semnificativ de clienți fideli. Pe lângă aceasta, încercăm să ne promovăm produsele la diverse târguri sau pe Internet“, a conchis meșteșugarul. 

Liliana Postica

În această perioadă premergătoare Sărbătorilor Pascale, principala îndeletnicire a meșterilor populari din Bucovina este încondeierea ouălor. O întreagă tradiţie păstrată de sute de ani se ascunde în modelele şi culorile ouălor încondeiate.

Elena Torac este unul dintre cei mai cunoscuţi meşteri populari în arta decorării ouălor din Bucovina şi care, împreună cu familia sa, a creat la Brodina, satul în care locuieşte (situat aproape de graniţa cu Ucraina), o colecţie de obiecte tradiţionale, un adevărat muzeu al traiului şi tradiţiilor din satele huţule. Elena Torac a găsit şi calea de a transmite mai departe arta încondeierii ouălor, creând şcoala tinerilor închistritori de ouă din Brodina, remarcată deja şi premiată în târgurile de specialitate.

Meşteşugul, un dor care nu se poate ostoi vreodată

Elena Torac s-a născut într-o familie de meşteri populari, preluând astfel meşteşugul încondeierii de la bunica şi de la mama sa şi a transmis mai departe copiilor ei, Paula şi Paul, frumuseţea şi tehnicile încondeierii. A participat la diverse expoziţii în ţară şi în străinătate (Canada – „Caravana internaţională a talentelor“, Portugalia, Italia, Austria, Franţa, Germania,  Polonia, Ucraina, Republica Moldova), unde a primit numeroase premii şi distincţii. Consideră că tradiţiile şi meşteşugurile ne definesc ca neam.

„Meşteşugul încondeierii ouălor a fost preluat de la bunica dinspre mamă, o adevărată „ladă de zestre“ care ne-a povestit şi ne-a insuflat dragostea pentru frumos, pentru tradiţii, nu doar pentru oul încondeiat. Ne-a învăţat să facem opinci, să coasem cămăşi, să ţesem şi, odată ce ne-am născut cu meşteşugul acesta în casă, el ne va însoţi până la moarte. Este un dor care nu se poate ostoi vreodată.

M-am bucurat foarte mult că am putut să realizez împreună cu copiii mei o colecţie de obiecte tradiţionale, un adevărat muzeu cu obiecte adunate din familia noastră, dar și de la alţi oameni din satele huțule şi să duc mai departe obiceiurile populare. Îmi place să duc tradiţia mai departe, am organizat mereu şezători şi ateliere de lucru pentru copii, mai puţin acum, în această perioadă complicată din cauza pandemiei.

Şi pentru copiii mei, chiar dacă acum sunt mari, lucrează, au un job de bază, arta încondeierii, căutării şi păstrării obiectelor tradiţionale este o pasiune.

Pentru mine, când am fost plecată într-o ţară străină, cartea de identitate a fost costumul popular. Imediat  m-au recunoscut o parte dintre vizitatorii târgurilor la care am participat şi mi-au spus: «Ştim de unde vii! Vii din România! sau Vii din Bucovina!», ne-a spus Elena Torac

Încondeierea ouălor se apropie de un adevărat ritual

De mai bine de patru decenii, din mâinile vrednicei huţule sunt aşternute pe coaja oului motivele şi simbolurile din Brodina, cea mai veche vatră de încondeiere, loc în care trăiesc de sute de ani huţulii, oamenii munţilor. Chiar dacă odinioară bunica ei încondeia ouă doar în preajma Sărbătorilor Pascale pentru gospodarii satului, astăzi Elena Torac încondeiază pe tot parcursul anului pentru a face faţă cererii şi evenimentelor la care este invitată.

„Nu este zi în care să nu încondeiez, să îmi aleg ouăle, să le golesc. Înainte, pentru bunicile noastre, alegerea ouălor pentru încondeiere era un adevărat ritual, începând de la strânsul ouălor din cuibar, care se făcea Păresimi, în miercurea din a patra săptămână de post, fiind alese până în Joia Mare ouăle cele mai frumoase, fără asperităţi.

Eu lucrez tot timpul anului şi după treburile de afară, din gospodărie, îmi  găsesc timp şi pentru mine. Este un tratament, este un balsam încondeierea ouălor. Îmi odihnesc şi sufletul, şi trupul lângă aceste ouă. Totdeauna îmi găsesc măcar 3-4 ore pe zi pentru încondeiere. Practic, relaxarea mea constă în încondeierea măcar a unui ou pe zi“, ne-a mărturisit încondeietoarea din Brodina.

Un meşteşug care a evoluat de la oul aliment la oul obiect de artă

„Spectaculoasă în creaţie, păstrătoare cu sfinţenie a tradiţiilor în ceea ce înseamnă model şi cromatică canonică, în acest sens a vegheat să nu se piardă sau să se risipească cu niciun chip aceste valori culturale din locurile de obârşie ale acesteia“, după cum o caracterizează Sorin Filip, managerul Centrului Cultural Bucovina, Elena Torac şi-a schimbat în ultima perioadă tehnica, a încercat să adapteze ceea ce lucrează la vremurile actuale şi chiar are o interpretare deosebită a culorii albastru, una de speranţă, de optimism.

„Trebuie să ţinem cumva pasul cu vremurile în care trăim şi mi-am permis, în sensul frumos şi constructiv al cuvântului, să creez noi obiecte sculptate miniatural, în coajă de ouă de găină, de raţă, de struţ, acestea fiind sub formă de coşuleţe, pandante, mărţişoare. Ele sunt  create şi în urma cerinţelor clienţilor, dar asta nu înseamnă că m-am oprit o clipă din a scrie ouă bătrâneşti respectând canoanele tradiţionale.

Practic, acest meşteşug a evoluat de la oul aliment la oul obiect de artă pentru că la început se încondeia oul de Paşte care se ciocnea cu cel drag sau se dăruia celor dragi. Pentru că era fiert, după ciocnit se cojea şi se mânca. Or astăzi golim ouăle de conţinut pentru că  sunt mult mai muncite, sunt mult mai multe elemente îmbinate pe un singur ou şi se poate păstra ca un obiect de artă undeva, în  vitrină, mulţi ani fără să se altereze“, ne-a mai spus încondeietoarea, lăsând nestematele artei sale să grăiască .

Pandemia a adus schimbări în viaţa meşterilor populari

Încondeietoare ne confirmă că pandemia a adus schimbări în viaţa tuturor, inclusiv în cea a meşterilor populari. Unii s-au descurcat mai bine, alţii au întâmpinat probleme pentru că nu au putut să fie prezenţi  la târguri, nu au acces la Internet şi nu au cunoştinţe în ceea ce priveşte promovarea on-line.

„Vin dintr-un sat de munte, Brodina, un vechi centru de încondeiere din Bucovina. Pentru meşterii mai în vârstă sau  care nu au acces la reţelele de socializare, la Internet, prima problemă ar fi expunerea produselor meşteşugăreşti, mai ales că unii trăiesc din acest meşteşug şi nu îşi pot comercializa produsele. Lipsa târgurilor meşterilor populari în primul rând, lipsa turiştilor din cauza restricţiilor pe care le avem ne-au afectat pe toţi. Recent m-am întâlnit cu o încondeietoare mai în vârstă care spunea că nu ştie ce să facă, se simte dezamăgită, neputincioasă, a încondeiat câteva sute de ouă, un meşteşug pe care l-a moştenit de la străbunica, şi era foarte supărată pentru că nu ştie cum să mai continue din moment ce nu are clienţi, nu are acces la Internet, nu ştie să îşi valorifice munca pe reţelele de socializare. O voi ajuta pentru că nu doresc să se piardă tradițiile“, susține Elena Torac.

Meşteşugarii au resurse să țină steagul sus

Încondeietoarea din Brodina încearcă să vadă şi partea pozitivă a acestei perioade, și anume că a avut timp să lucreze mult mai mult ca altădată.

„Meşterii au reuşit şi în această perioadă a pandemiei să ţină sus steagul tradiţiilor. Eu mă bucur, şi nu numai eu, ci şi alţi creatori din Bucovina că nu se pierd tradiţiile şi meşteşugurile. Când cineva nu poate să vândă ceea ce lucrează, cum pomeneam mai devreme despre meşterii care nu au acces la Internet sau cunoştinţe de utilizare a calculatorului, noi ceilalţi îi ajutăm să menţină aprinsă flacăra meșteșugului tradițional.

În alţi ani luam traista cu ouă şi plecam la expoziţii în ţară şi peste hotare. Până acum am lucrat mult mai mult, m-am descurcat bine în sensul că mi-am promovat lucrările pe reţelele de socializare, pe Internet, am comenzi on-line, dar îmi lipseşte întâlnirea faţă în faţă cu clientul. Când m-am întâlnit cu un om, nu am povestit numai despre ouăle încondeiate, am povestit despre Bucovina, despre aşezare, istorie, tradiţii, despre obiceiuri şi aşa am făcut foarte mulţi curioşi să vină și să ne viziteze. Chiar şi anul trecut, în condiţii de restricţie, au venit turişti străini şi ne-au vizitat zona şi ţara şi vor veni sigur și în acest an sau anul viitor cu un prieten, cu familia. Noi, meşteşugarii, suntem practic nişte ambasadori ai tradiţiilor şi contribuim la dezvoltarea turismului în zonă.“

Oul încondeiat expediat prin curierat este mesagerul tradiţiilor din Bucovina

Pasiunea, autenticitate şi dăruirea i-au fost răsplătite prin numeroase diplome şi trofee, dar şi prin recunoştinţa şi aprecierea etnografilor, ucenicilor şi publicului, acesta din urmă reacționând pozitiv la promovarea on-line a produselor confecţionate de meşterii populari.

„Oamenii sunt receptivi, sunt foarte încântaţi şi mulţi îmi scriu că sunt recunoscători, nu doar mi, ci  tuturor celor care folosesc on-line-ul pentru că nu renunțăm la tradiții așteptând vremuri mai bune. Astfel ne facem cunoscuţi, şi sunt şi ei părtaşi la frumosul din Bucovina, chiar dacă nu suntem faţă în faţă.

În afară de asta ei comandă on-line şi aceste ouă ajung în ţară şi peste hotare. Comerţul nu s-a oprit, sărbătoarea Paştelui nu s-a oprit, ci doar întâlnirea faţă în faţă. Şi acest ou expediat prin curierat este mesagerul tradiţiilor din Bucovina şi al Sărbătorilor Pascale. Mulţi îmi scriu şi îmi sunt recunoscători că prin aceste obiecte simt sărbătorile de acasă“, a precizat Elena Torac.

Prin pasiunea şi dăruirea cu care meşterii populari dăruiesc autenticul din Bucovina, bucuria oului încondeiat nu va dispărea niciodată. Și asta datorită acestor oameni inimoşi care vor să ducă tradiţia mai departe.

Silviu Buculei

Muzeul Național al Satului este adesea gazda meșterilor populari care aduc în fața vizitatorilor adevărate obiecte de artă meșteșugite cu propriile mâini. Aici l-am cunoscut pe domnul Rudy Walter, un sculptor din București care lucrează exclusiv cu lemn.

„Realizez cruci, linguri cu diferite modele, icoane, miniaturi de troițe, diverse modele de triptic pentru care aleg în general lemn de tei. Este un hobby pe care îl am de mic copil. În urma mai multor vizite în țară, la biserici și în diverse locuri, am văzut uși sculptate, cruci și am încercat să sculptez și să văd ce va ieși. Am fost autodidact, am mers în târguri de profil și stăteam așa, mai într-o parte de meșterii acelor vremuri și vedeam cum lucrează. Așa am început, pe parcurs mi-am făcut cuțitașe, dăltițe, pentru că așa se procedează, le faci după mâna ta, să îți fie mai ușor să lucrezi“, spune meșterul.

Printre cele mai apreciate obiecte pe care acesta le realizează sunt crucile mici de mână. În general, astfel de obiecte le putem observa la preoți, sunt de diferite mărimi, rotunjite la capete sau nu, iar fiecare model este unic. Cele realizate de meșterul bucureștean au un farmec aparte pentru că se poate observa faptul că fiecare detaliu contează pentru acesta și nimic nu este lăsat la voia întâmplării. O cruce realizată de acesta costă în jur de 50 lei, iar în funcție de volumul de muncă depus pentru realizarea ei, prețul poate crește. Troițele, care sunt lucrate atât pe față, cât și pe spate, pot ajunge în jur de 100 lei. Prețurile sunt pentru toate buzunarele, meșterul precizând faptul că nu exagerează în ceea ce prețul, deși poate ar merita mult pentru că sunt lucrări realizate exclusiv manual care necesită răbdare și timp.

„La fiecare triptic lucrez doar de mână, nimic nu este lucrat la mașină. Este lucrat tot lemnul, interior, exterior, dar și spatele. Un lucru deosebit, spun eu, este faptul că și balamaua este realizată tot manual, ușa nu este înțepată sus sau jos pentru a pune cuiul. Cuiul este tot de lemn, introdus prin interior, eu am conceput așa ceva. Eu cred că un astfel de obiect, la fel ca și o cruce ori o icoană, nu trebuie să aibă nimic din metal, trebuie să fie numai din lemn“, a specificat Rudy Walter.

Modelele de triptic pe care acesta le realizează sunt deosebite, înfloriturile sunt atent realizate, iar centrul acestuia surprinde diferite scene religioase. Mi-a atras atenția în special cel cu Fecioara Maria și Pruncul, dar și cel pe care apar Sfinții Petru și Pavel. Sunt cu adevărat obiecte de artă, care nu se realizează ușor și nici într-un timp scurt, uneori meșterul realizează un triptic și în mai mult de o lună de zile.

„Încerc să realizez și diverse linguri pe care apar elemente din natură: păsări, fluturi, viță-de-vie, păuni, elemente din folclor: țărăncuțe, feciori, dar și Fecioara Maria. Am zis să mai diversific, dar fac și modelele foarte vechi, cum ar fi însemnele de pe stâlpii caselor vechi“, a mai spus aceasta.

De fiecare dată când un trecător se oprea la standul lui, meșterului parcă i se lumina fața, deși masca reprezenta un impediment în a-i citi adevărata emoție. Sunt târguri la care nu vinde mare lucru, pentru că nu toți vizitatorii apreciază astfel de obiecte, însă Rudy Walter se mândrește cu faptul că fiecare obiect spune o poveste, poveste sculptată cu propriile mâini.

Larissa DINU (SOFRON)

Asociația Centrul Romano de Studii și Dezvoltare Socială și partenerii săi, Ministerul Culturii și Identității Naționale și Secretariatul General al Guvernului, lansează în consultare publică propunerea legislativă intitulată „Legea meșteșugarilor tradiționali din România”, elaborată în cadrul proiectului „Politică publică pentru meșteșugul tradițional”. Consultarea publică se desfășoară în intervalul 05 septembrie - 23 septembrie 2019.

Persoanele interesate să participe la procesul de reglementare a domeniului de activitate specific meșteșugarilor tradiționali sunt invitate să ia parte la consultarea publică online prin completarea formularului de propuneri și observații care poate fi găsit aici, alături de textul propunerii legislative și expunerea de motive.

Acest proces de consultare se desfășoară cu scopul de a colecta de la persoanele, organizațiile și instituțiile interesate de domeniul meșteșugurilor tradiționale propuneri și recomandări cu privire la propunerea legislativă menționată mai sus în vederea îmbunătățirii acesteia. Pornind de la opiniile exprimate în cadrul procesului de consultare, experții implicați în proiect vor definitiva propunerea legislativă „Legea meșteșugarilor tradiționali din România” urmând ca ulterior să fie înaintată către Parlamentul României.

Proiectul „Politică publică pentru meșteșugul tradițional” este cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Capacitate Administrativă 2014 – 2020 și se derulează în perioada 3 septembrie 2018 – 2 noiembrie 2019. Valoarea totală a proiectului este de 934.105,58 lei iar valoarea cofinanțării UE este de 770.988,47 lei.

Detalii despre proiect sunt disponibile pe website-ul www.crsds.ro, unde se regăsește și propunerea de politică publică alternativă privind meșteșugurile tradiționale rezultată în cadrul proiectului  de la care a pornit procesul de elaborare a propunerii legislative supusă consultării, dar și pe pagina de facebook dedicată proiectului (www.facebook.com/mesteshukar.traditional/).

Târgul de „Cămeşi“ de la Sfântu Ilie, organizat de Asociaţia Culturală „Vatra Satului“, Parohia Sf. Ilie şi Primăria Şcheia, este un bun prilej de promovare a tradiţiilor păstrate încă de multe gospodine din sat, care au ocazia de a expune, a vinde şi a purta cu mândrie cămăşile tradiţionale, dar şi alte elemente ale portului popular românesc. Timp de o zi, pe lângă prezentarea de costume populare, manifestarea, organizată în Duminica Floriilor, include şi un spectacol artistic cu muzică tradiţională, susţinut de grupuri folclorice din zonă şi de reprezentanţii cei mai importanţi ai vetrelor folclorice din Bucovina.

Satul unde se fac costume populare de secole

Costumul popular tradiţional se poartă cu mândrie în Bucovina, cu precădere, în comunităţile tradiţionale, unde, duminica şi în zilele de sărbătoare, oamenii îl îmbracă pentru a merge la biserică. Lucrat manual şi alcătuit din ie, bundiţă, poale, catrinţă, bârneaţă, opinci pentru femei şi cămaşă, bundiţă, iţari, brâu, opinci pentru bărbaţi, costumul popular face parte din tezaurul culturii populare româneşti. Sfântul Ilie este satul din cea mai bogată comună a judeţului Suceava – Şcheia unde se fac costume populare de secole, tainele meşteşugului fiind transmise din generaţie în generaţie, de la mamă la fiică. Pe pânză albă sau crem, ţesută în casă, iile sunt cusute manual cu fire de mătase, lână toarsă foarte subţire sau bumbac, uneori fiind înnobilate cu mărgele.

Primele ii româneşti le întâlnim pe Columna lui Traian şi pe monumentul de la Adamclisi. Cea mai veche şi autentică reprezentare a costumului popular românesc se regăseşte în Cronica pictată de la Viena, din 1330. Deşi voci importante susţin promovarea iei peste hotare, cea mai importantă fiind Comunitatea La Blouse Roumaine, acest brand de ţară neoficial nu a fost inclus în patrimoniul UNESCO, însă de Sânziene, pe 24 iunie, se sărbătoreşte Ziua Universală a Iei. 

Educaţie prin tradiţii

„Ne-am întâlnit pentru că fiecare dintre noi avem o datorie pentru locul din care am plecat. Eu am plecat de aici, de la Sfântu Ilie, oamenii din acest sat m-au crescut, m-au educat să fiu aşa cum sunt, drept pentru care, împreună cu cei de vârsta mea, am hotărât să adunăm mamele, mătuşile, familiile noastre într-un demers pentru educaţie prin tradiţie. Cântăm, vorbim, povestim, vedete fiind gospodinele cu produsele create de ele. Dacă înainte se cosea şi se ţesea la fiecare casă, acum mai sunt câteva gospodării care se pot mândri că au păstrat aceste meşteşuguri. Este adevărat că vremurile s-au schimbat, dar asta nu înseamnă că noi trebuie să ne rupem de ceea ce a fost bun în viaţa noastră. Noi credem în tradiţii pentru că tradiţiile înseamnă familie, credinţă, înseamnă până la urmă AND-ul nostru de români. Este o manifestare spontană, organizată în funcţie de ceea ce s-a dorit în sat. Pe mine mă bucură foarte mult pentru că am observat o deschidere şi o preocupare a oamenilor spre tradiţii şi spre educaţia noastră prin tradiţii. Suntem în prag de primăvară, suntem în prag de viaţă şi este nevoie de acest moment al cămăşilor cu flori, organizat într-o primăvara cu flori, de oamenii care fac flori pe ii. Atmosfera este de adevărată sărbătoare, indiferent dacă ne gândim la o sărbătoare religioasă sau la sărbătoarea tradiţiilor româneşti. Este sărbătoarea satului din sufletul nostru“, consideră solistul de muzică populară Călin Brăteanu, director al Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava, cel care s-a ocupat de organizarea Târgului de „Cămeşi“ împreună cu un grup de prieteni cu care a copilărit şi alături de care trăieşte în Sf. Ilie.

Păstrarea şi recondiţionarea costumelor populare

Târgul de „Cămeşi“ este şi un bun prilej de a afla cum se păstrează costumele populare şi cum se recondiţionează. De la cei care le realizează am aflat că în elementele costumului popular trebuie pusă în fiecare an levănţică uscată pentru a ţine dăunătorii departe, în special moliile. La trei-patru ani costumele populare nefolosite trebuie spălate, dar numai manual şi cu săpun de casă, altfel firele de bumbac, in, lână îşi pierd luciul, fibrele încep să se descompună, rezultând o pierdere a bogăţiei de culori şi o strălucire nedorită. În dulap elementele costumului popular sunt păstrate numai pe dos pentru a protejate cusăturile şi mărgelele. De asemenea, un fier de călcat vertical cu abur este foarte bine de folosit pentru a curăţa un costum popular, dar înainte trebuie testată pe dos rezistenţa firelor colorate la acţiunea aburului.

Recondiţionarea costumelor populare trebuie analizată de la element la element şi de la cauza care a provocat deteriorarea. Sunt şi costume care nu mai pot fi recondiţionate, pentru că sunt grav afectate de trecerea timpului, dar de la care se poate recupera modelul. După decupare, bucata de costum se spală, se apretează, apoi se studiază modelul şi se aşază pe hârtie milimetrică, respectând strict şi cromatica sau se realizează costume populare în miniatură.

Haine pentru păpuşi...

Brânduşa Gâză realizează costume populare pentru păpuşi făcute din bucăţele din costumul popular, din cămăşi şi catrinţe vechi, care sunt deteriorate şi nu se mai pot recondiţiona.

„Pasiunea mea pentru artizanat a început la Atena. Am fost plecată 20 de ani, mi-a lipsit România, mi-a lipsit  tot ce este tradiţional. Am făcut acolo o asociaţie de români, un ansamblu folcloric şi un mic bazar. Am făcut voluntariat pentru a face câţiva bani pentru asociaţie şi pentru a ne trece emoţiile şi dorul de ţară realizând păpuşele în costume populare, trăistuţe, fel de fel de lucruri mărunte. Am venit de doi ani acasă şi cos de dimineaţă până seara. Nu mă mai interesează banii, copiii sunt mari, o fac pentru sufletul meu, pentru liniştea mea. Fac holiţe pentru bundiţe (holiţa sau meşina este o fâşie îngustă de piele de oaie, bine curăţată şi de pe care a fost îndepărtată lâna, decorată cu flori şi motive populare), pe care le dau la cojocar pentru a le aplica pe cojocele sau bundiţe. Cos motive florale şi geometrice, modelele le creez eu, fiind inspirate din cele autentice“, ne-a spus Brânduşa Gâză.

Iile vechi „păstrate pentru suflet“

Magdalena Vasilavschi a adus mai multe cămăşi populare la care motivele alese sunt cele naţionale care se poartă acum. Are şi ii lucrate la lampă, în urmă cu 50 de ani, cu mărgele cusute pe pânză de casă, dar şi cămeşi de damă şi bărbăteşti noi, realizate din pânză de casă şi cusute cu motive vechi.

„Când eram copil, mama cosea şi îmi spunea să mă uit la ceea ce face, să învăţ. Atunci spuneam că niciodată nu am să cos ii, este prea migălos, dar am ajuns la pensie, iar cusutul îmi ocupă timpul liber, este o pasiune. La Sfântu Ilie vin doritorii de costume populare acasă şi ne dau de cusut, nu mergem în târguri“, ne-a spus Magdalena Vasilavschi.

În funcţie de complexitatea modelului, de materialele folosite, preţul unei ii realizată manual poate varia între 500 şi 2.000 lei, cele mai frumoase, mai scumpe şi mai căutate de cunoscători fiind cele mai vechi de 50-60 de ani.

Ileana Caşovschi este renumită pentru frumuseţea lucrurilor care ies din mâinile sale, unele cusături depăşind imaginaţia. De mică coase ii de sărbătoare, dar şi din acelea pe care femeile le purtau la muncile câmpului. Cele vechi „păstrate pentru suflet“ şi care au o „istorie“ legată de membrii familiei sunt făcute cu mărgele şi molinea. Doamna Ileana ne spune cu regret că molinea nu se mai găseşte, iar iile cusute cu aceasta nici acum nu s-au decolorat.

„Ceea ce este acum în comerţ, deşi permite o lucrătură mult mai fină, nu mai are rezistenţă aşa cum aveau aţele pe vremuri. O cămaşă, la care lucrezi şi noaptea, cu un model mediu ca şi complexitate se face  într-o lună jumătate. Am şi o fotă, cu un model cu paiete, la care am lucrat jumătate de an“, ne-a spus Ileana Caşovschi.

Silviu BUCULEI

Cea mai nouă colecţie etnografică din judeţul Suceava şi una dintre cele mai valoroase prin natura exponatelor şi cercetarea etnografică desfăşurată chiar în vatra satelor din care provin obiectele, a fost inaugurată în comuna Dorna Arini. Colecţia Etnografică „Pădurea, leagăn de civilizaţie a răzeşilor Dornei“, a profesorului Mihai Vleju, este o expoziţie permanentă găzduită la etajul Căminului Cultural „Savin Alexievici“ din satul Cozăneşti, în centrul reşedinţei de comună.

35 de ani de cercetare etnografică au creat un muzeu

În entitatea culturală şi artistică românească şi europeană, judeţul Suceava reprezintă una dintre vetrele de străveche civilizaţie, mărturie fiind peste 30 de colecţii etnografice din satele sucevene, cele mai multe fiind colecţii particulare şi doar cinci fiind găzduite de spaţii publice, respectiv case muzeu şi cămine culturale din subordinea administraţiilor publice locale. Muzeele şi colecţiile etnografice din satele Bucovinei constituie un factor de identitate, originalitate şi specific local al unei comunităţi, dar şi o resursă importantă de patrimoniu şi pentru dezvoltarea turismului cultural, insuficient valorificată atât la nivel local, cât şi naţional.

Colecţia Etnografică de la Dorna Arini cuprinde aproape 200 de obiecte adunate de-a lungul anilor de profesorul Mihai Vleju, pentru fiecare obiect existând în documentarea etnografică o descriere amănunţită, începând cu tehnica realizării, uneltele folosite şi terminând cu modul de utilizare şi necesitatea folosirii lui. „Expoziţia este finalizarea muncii mele de cercetare etnografică începută în 1983. Sub genericul «Pădurea, leagăn de civilizaţie a răzeşilor Dornei» avem obiecte folosite la exploatarea lemnului din pădure, avem prezentate plutăritul şi scule pentru plutărit. Trecem apoi la ustensilele folosite la stână, budăci, coveţi, găleţi mici, doniţe, avem industria casnică, de unde nu lipsesc ceaunul cu pirosteie, fierul de călcat, războiul de ţesut şi toate ustensilele care ajută la realizarea ştergarelor, lăicerelor, covoarelor, dar şi a costumului popular. Semnificative pentru colecţia etnografică sunt costumul popular din sat, de femeie şi de bărbat, şi costumul ciobanului. Fiind din lână, aceste obiecte sunt în vitrine de sticlă etanşate foarte bine pentru a nu pătrunde molia“, ne-a spus profesorul Mihai Vleju.

Arhitectura tradiţională ţărănească, element definitoriu al unei aşezări

Chiar dacă în satul de azi se mai păstrează doar foarte puţin din ceea ce a fost odată, iar locuitorii lui nu mai sunt ţăranii de odinioară, sufletul satului românesc este acelaşi, de cele mai multe ori prin cei care îşi au rădăcinile în el, chiar dacă ei sunt orăşenii de astăzi, şi prin cei mai în vârstă locuitori, martori ai evoluţiilor socio-culturale şi politico-economice ale aşezărilor rurale de-a lungul istoriei şi care, de cele mai multe ori, au contribuit la definirea identităţii unei localităţi. Deşi satul românesc are altă faţă acum, arhitectura tradiţională ţărănească este un element definitoriu al unei aşezări, fie că e vorba de casa simplă, construită din lemn, ori de biserica sau şcoala satului. 

Bazinul Dornelor este o zonă cu o situaţie aparte, ţăranii de aici fiind liberi, răzeşi, având organizare şi conducere proprii, ce le ofereau un statut aparte, de relativă autonomie. Dominanţa lemnului ca material de construcţie este un prim element distinctiv al arhitecturii ţărăneşti locale din cele mai vechi timpuri şi până în vremurile recente, cel mai folosit fiind lemnul de brad. Influenţa austriecilor, care din 1775 au fost ocupanţi ai Bucovinei, a dus la o unitate de stil a locuinţelor ţărăneşti, casa dorneană ajungând să aibă dimensiuni destul de mari, de 40-60 metri pătraţi, construită la început din bârne rotunde de lemn, foarte lungi, cât un perete întreg, apoi din bârne cioplite pe două sau patru părţi care se încheiau „în cheotori“ sau în îmbinări crestate, capetele grinzii fiind tăiate în varii dimensiuni şi forme şi care dobândeau de multe ori valoare decorativă pentru exteriorul casei. Alături de modurile de „încheiere“ şi înno­bilare a capetelor grinzilor, în colecţia profesorului Vleju putem studia decorarea prin cioplire a stâlpilor prispei alcătuind succesiuni de trunchiuri de piramidă (acele coloane ale infinitului), a cerdacului, a uşilor, prin aplicarea de cuie decorative, cu floare, a grinzilor transversale ale casei.

Un muzeu făcut de oameni simpli

Ideea profesorului Vleju de a organiza în comuna natală un muzeu care conţine creaţii ale civilizaţiei populare tradiţionale româneşti este mai veche, dar până în urmă cu trei luni nu a găsit spaţiul necesar. Dorinţa sa a fost ca muzeul să fie vizitat de turişti, să fie un loc de cunoaştere a tradiţiilor şi obiceiurilor de către elevi şi tineri, deci se impunea să fie amenajat într-o clădire situată în zona centrală a comunei, cu parcare, bine semnalizată, în apropierea şcolii şi a primăriei. Pentru Colecţia Etnografică „Pădurea, leagăn de civilizaţie a răzeşilor Dornei“, profesorul dornean a primit „un spaţiu generos la etajul Căminului Cultural, dar mult prea mic pentru numărul impresionant de exponate pe care domnul profesor le deţine“, după cum a precizat Ioan Moraru, primarul comunei Dorna Arini. La amenajarea colecţiei au contribuit actualii şi foştii elevi, pentru că, deşi are vârsta de 70 de ani, Mihai Vleju încă îi îndrumă pe elevii dorneni în arta înnobilării lemnului şi osului cu ajutorul dălţilor, însă şi Obştea de răzeşi Cozăneşti-Ortoaia şi oameni simpli din Dorna Arini, Cozăneşti, Gheorghiţeni, Ortoaia, Rusca, Sunători, care, timp de 35 de ani, au oferit profesorului Vleju o parte din obiectele de uz gospodăresc moştenite de la bunici şi străbunici.

48 de generaţii au învăţat să redea viaţă lemnului şi osului

Mihai Vleju este absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din Iaşi, promoţia 1970, şi timp de 50 de ani i-a învăţat pe copii să prelucreze lemnul şi osul, fiind conducătorul cercurilor de sculptură şi meşteşuguri artistice de la Clubul Copiilor din Vatra Dornei. Rezultatele muncii sale şi a elevilor s-au concretizat în sute de premii, majoritatea locul I, la Faza Naţională a Olimpiadei meşteşugurilor populare. O parte din foştii elevi fac astăzi uşi pentru catapetesme sau restaurează lucrări vechi, de sute de ani. Pe lângă înnobilarea lemnului, profesorul Vleju şi-a dedicat ultimii 35 de ani cercetării etnografice din această vatră etnofolclorică. Profesorul Vleju a contribuit la dezvoltarea turismului în Bazinul Dornelor prin conceptul de includere a turistului în populaţia sătească şi atragerea celui venit  la odihnă într-un şir de îndeletniciri practice, care formează aşa-numita „industrie casnică“, bazată pe materia primă locală, uneltele lucrate în gospodărie, braţele de muncă ale membrilor casei.

„Domnul Vleju este o valoare pentru Vatra Dornei şi nu o spun pentru că suntem lângă dumnealui. Ştie toată lumea că până acum s-a ocupat de tinerii de lângă dânsul, 48 de generaţii a înnobilat domnul Vleju la Clubul Copiilor, obţinând 17 titluri olimpice la prelucrarea lemnului şi 5 la prelucrarea osului. Acestea nu sunt singurele lucrări, dacă ar fi să mai deschidem o expoziţie cu lucrările domnului Vleju ne-ar trebui un spaţiu imens“, a precizat Minorica Dranca, directorul Muzeului Etnografic din Vatra Dornei.

Silviu Buculei

GALERIE FOTO

Imposibil, dacă te afli într-un salon unde expune Florin Dumitru, să nu te oprești la standul său de poveste. Da, chiar așa se și cheamă, „Povești din lut“, cu o fascinantă Românie în miniatură, plămădită din pământ ars. E mai mult decât meșteșug popular ce face artistul din Târgoviște; este o tehnică veche, studiată și readusă la viață, folosită de oamenii din trecut atunci când realizau diferite obiecte.

Florin Dumitru s-a născut și a crescut la Târgoviște, într-un cartier cu blocuri comuniste. Prin anii '80, cum spune chiar artistul, „totul era gri și rece la oraș“, așa că vacanțele la țară au reprezentat singurele evadări și locul unde își au originea interesul și atenția pentru casele vechi țărănești. În liceu a realizat că are abilități pentru artele plastice și chiar a devenit student la Facultatea de Arte, în București. Însă după un semestru s-a răzgândit și a considerat că ar fi mai nimerit să studieze istorie-arheologie și să se specializeze în acest domeniu. Timp de 10 ani a lucrat apoi în cadrul unui centru de cercetare a preistoriei al Universității „Valahia“, din Târgoviște. Aici, în ultima parte, a fost preocupat de arheologie experimentală, încercând să descopere modalitățile tehnice prin care oamenii din trecut realizau diferite obiecte. S-a documentat teoretic despre tehnici de prelucrare, pictare și ardere, a învățat cum se lucrează cu lutul și așa a descoperit noua sa pasiune – ceramica. A renunțat la slujba fixă de la stat, și-a construit un atelier în satul vacanțelor sale, Ibrianu, comuna Cornești, Dâmbovița și de atunci trăiește prin și pentru poveștile sale din lut.

– Care au fost primele dvs. lucrări și ce impact au avut la public?

– Primele expoziții la care am participat au fost cu lucrări de grafică și pictură. După aceea au urmat expoziții cu vase de ceramică, replici după obiecte din neolitic. De aproximativ 5 ani particip la diferite manifestări cu căsuțe miniaturale din ceramică dispuse sub forma unor sate sau orașe vechi. Reacțiile oamenilor au fost pozitive, cumva căsuțele le aduc aminte de copilăria lor, de locuri verzi, luminoase și de alte povești frumoase.

– Cum și când s-au născut „Poveștile din lut?“

– Căsuțele din lut au apărut după ce am aplicat și îmbunătățit o tehnică foarte veche de a realiza obiecte de ceramică. Până atunci făceam vase și statuete din lut, iar căsuțele, dintr-un alt material. Treptat, am ajuns să fac aproape exclusiv căsuțe. La puțin timp după ce am început, mi-am dat seama că este important să le prezint lumii sub o denumire care să înglobeze tot ce reprezintă ele. Am realizat că, într-un anumit fel, sunt o poartă spre trecut, spre amintirile din vacanțele făcute în casa bunicilor de la țară, spre vremuri care devin „de poveste“, de aici și numele „Povești din lut“. Între timp, am înregistrat la OSIM această denumire, cu scopul de a o proteja în mod legal și pentru a putea dezvolta ideea.

– Ca să înțeleagă și cei care nu v-au văzut colecțiile, practic dvs. reproduceți case, sate din diverse zone ale țării. Cu ce case reprezentative ați început și care vă sunt cele mai apropiate sufletului?

– Toate sunt replici după case existente. Primele au fost cele din zona mea, nordul Munteniei, conace cu pridvor central sau lateral. Apoi au urmate case din zona Munților Apuseni cu acoperiș înalt de paie, apoi cule oltenești și case din Bucovina. Acum putem vorbi despre colecții de case reprezentative pentru mai toate regiunile țării, iar diversitatea acestora este într-o continuă creștere.

Casele vechi din satele românești au o simplitate, un echilibru al proporțiilor și o cromatică duală alb-negru ce le fac impresionat de frumoase din punct de vedere arhitectural. Materialele din care erau realizate erau cele locale, extrase direct din natură: baza din piatra, structura din bârne de lemn, pereți din chirpic sau lemn, acoperiș cu șiță, paie, stuf sau țiglă. Toate acestea le făceau să se integreze perfect în natură, dar au consti­tuit și cauza dispariției lor rapide – dacă acoperișul nu mai este întreținut, casele se topesc sub acțiunea apei în câțiva ani, rămân doar pietrele de fundație…

Pe de altă parte, frumusețea caselor vechi arată ce fel de oameni le ocupau, pentru că ea, casa, este o oglindă a omului care o construiește. Și cred că erau niște țărani cu un bun-simț și o înțelegere a rosturilor lumii cum astăzi mai greu găsim.

– Cum procedați, mergeți în diverse locuri, studiați, fotografiați și apoi în atelier faceți o replică a ceea ce ați văzut?

– Procesul de documentare este foarte important și durează zile bune. Deși sunt de dimensiuni reduse, căsuțele trebuie să redea cât mai fidel specificul arhitecturii unei zone, iar detaliile sunt esențiale. De multe ori mă folosesc de fotografii făcute de mine, dar mă ajut și de relevee din publicații de specialitate sau chiar de hărți Google, în special pentru imagini aeriene. Toate aceste informații sunt de mare ajutor la realizarea căsuțelor. Sunt foarte importante muzeele de profil din țară – muzee ale satului. Aici sunt păstrate în bune condiții de conservare  monumente de arhitectură populară. Multe căsuțe sunt inspirate după case din Muzeul Astra – Sibiu, Muzeul Satului de la Golești – Pitești, Muzeul Satului Vâlcean – Râmnicu Vâlcea, Muzeul Satului Bucovinean – Suceava sau Muzeul Satului din București.

– În afară de case, ce alte lucrări mai expuneți?

– Pe lângă căsuțele din lumea satului românesc – iar ceva timp am simțit nevoia să completez peisajul cu oițe și ciobani, dar și căpițe – mai realizez și căsuțe inspirate de arhitectura veche a orașelor medievale din Transilvania. Acestea sunt replici după casele sașilor din Sibiu, Sighișoara, Mediaș, Brașov și se pot asambla, punând una lângă cealaltă, sub forma unor străduțe, cartiere ce refac atmosfera orașelor peste care au trecut secole și ele au rămas în picioare.

– Cât timp vă ia să finalizați, să zicem, o stradă plină de case? Sau să spunem altfel, câte piese lucrați într-o lună, într-un an?

– Procesul realizării este manual, destul de laborios, care permite serii de obiecte. Căsuțele sunt confecționate în etape distincte, ce se întind pe mai multe zile. Atunci când sunt gata suficient de multe obiecte pentru a umple cuptorul urmează arderea. În cuptor intră aproximativ o mie de piese. Iar, după calculele mele, anul trecut am realizat peste zece mii de obiecte, căsuțe, biserici, oițe, ciobani.

– Unde expuneți, unde vă vindeți piesele?

– Am preferat să colaborez cu galeriile de artă populară sau magazinele ce aparțin muzeelor pentru că acestea au criterii de selecție a obiectelor expuse mai serioase. De asemenea, mai colaborez cu galerii de artă și magazine care au găsit modalități de expunere potrivite și care nu comercializează kitsch-uri. Destul de rar mai particip și la târguri.

GALERIE FOTO

Maria Bogdan

La 22 kilometri de Ploiești, la o altitudine de numai 66-80 metri, așezată pe o mare întindere de pe DN-1, între lunca Ialomiței și cea a Prahovei, afluent al acesteia, comună mare, cu cinci sate arătoase – Gorgota, Potigrafu, Crivina, Fânari și Poienarii Apostoli, cu peste 5.200 de locuitori, Gorgota de azi defilează – zi-noapte –, prin fața miilor de trecători care-i parcurg, în fugă, zona centrală, iar aceștia dau onorul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, întemeietorul așezării. Aici, la Gorgota, de mulți ani meșteșugarii locului duc faima comunei și își etalează pe la porți firme atrăgătoare, veritabile blazoane ale meseriilor practicate de ei, dar și de înaintaşii lor. Fie că-i vorba de vestiți olari și rotari, fie de fierari sau de împletitori din răchită, ca să nu mai vorbim de sculptori în lemn, de stejar, de tei, de ulm și de frasin; păduri – rămășițe din vestiții codri ai Vlăsiei, păduri care înconjoară din toate părțile localitatea, așijderea și aluviunile de la cele trei cursuri de apă care-i traversează hotarele.

Viceprimarul comunei, fiul și nepoții săi, sculptori în lemn

Chiar dacă trecerea vremii schimbă gusturile, dar și preferințele sătenilor și, drept urmare și unele dintre îndeletnicirile tradiționale, acestea având astăzi mai puțină trecere la cumpărători, meşteşugarii s-au adaptat noilor realităţi, preferând activităţi precum acelea de prelucrare a lemnului, fapt vizibil în satele Poenarii Apostoli și Gorgota. În satul de centru, la Potigrafu, meșteșugurile tradiționale au o mai mare vizibilitate.

Potrivit statisticilor locale, ne încredințează primarul Ionuț Nicolae Dumitru, în comună se practică cu succes meserii tradiționale aproape 50 de meseriași. Cei mai mulți sunt olari, peste 20, precum și un mare număr de rotari și de fierari, împletitori din răchită, sobari. Sigur, mai puțini ca altădată. Totul este în raport de comenzile primite. În toamnă vezi rogojini, vara – coșuri de porumb, precum și coșuri de flori, diverse coșulețe. Mai nou, la Potigrafu au apărut și sculptori în lemn, uși, ferestre, porți. Dintre aceștia din urmă, aflăm că se distinge chiar familia viceprimarului Marin Frățilă, dar și cea a fiului său, Nicolae Frățilă, ai cărei fii deja își întovărășesc părinții și bunicii în atelierele de la șoseaua națională, copii sau adolescenți care deja au început să mânuiască cu pricepere dalta și ciocanul... Viceprimarul – în fotografie – ne spune bucuros că, personal, are de acum mult mai multe comenzi din sat, dar chiar și din unele orașe din țară. El este tare bucuros, deopotrivă pentru reușitele personale și ale familiei, că sunt încă tineri săteni care îmbrăţişează o astfel de meserie, pentru că la olari sunt mulți meseriași. Dintre aceștia se disting, familia Ştefan – tatăl și fiul – Florin Ștefan și Alexandru Ștefan, dar și Nicolae Postelnicu și Ioan Apostol, de 80 și, respectiv, 60 de ani. Chiar dacă comenzile sunt acum ceva mai puține, oamenii caută la Gorgota o gamă variată de vase de lut. Dacă nu ajung aici, îi caută în Ploieşti sau prin târgurile comunale din județ. Asta fiindcă meseriașii de la Gorgota merg prin sate, la târgurile comunale, dar și la felurite Festivaluri de profil din județ sau din țară.

Primarul și viceprimarul ne mai spun că este în firea lucrurilor ca numărul sătenilor-meșteșugari să mai scadă de la an la an, că cei mai mulți dintre aceştia sunt bătrâni. De aceea primăria îi încurajează pe acei tineri cărora le place olăritul, de exemplu, să preia meseria de la bătrânii satului. Îi ajută cum și cât pot, să îmbrățișeze meserii consacrate, tradiţionale. În acest scop, administraţia locală le acordă tot felul de facilități, scutiri de taxe, dar și premii, precum și orice fel de sprijin posibil, ca să participe la Festivalul meșteșugarilor Gorgota – Tradiție și continuitate!, ajuns în 2017 la ediția a 13-a. Important de semnalat este faptul că această manifestare este înregistrată de către Primăria Comunei Gorgota la OSIM București.

O perspectivă încurajatoare

Primăria comunei Gorgota, ne mai încredințează tânărul edil, fan al meseriașilor de tradiție, Ionuț Nicolae Dumitru, privește cu multă luare aminte păstrarea și dezvoltarea chiar şi a meșteșugurilor consacrate, care fac mai bine cunoscută localitatea prahoveană. În acest sens, Consiliul Local a aprobat un proiect cu fonduri europene. Pentru anul viitor, se are în vedere realizarea unei Case de cultură a localității, instituție care va fi construită în chiar centrul comunei, cu o investiţie de jumătate de milion de euro. În interiorul viitorului edificiu vor fi realizate și ateliere meșteșugărești, unde copiii sătenilor vor învăța mai multe meserii. Casa de cultură va fi prevăzută și cu cinci roți ale olarului, dar și cu un Muzeu al olăritului. Tot aici va fi realizat, în vecinătatea DN-1, un magazin de prezentare și desfacere a produselor meseriașilor din comună.

Se speră astfel că inițiativa Primăriei va da un nou impuls dezvoltării meseriilor tradiționale, stopând astfel declinul care se manifestă acum în domeniu.

GALERIE FOTO

Cristea BOCIOACĂ

Viorel Marian este un cioplitor în lemn foarte priceput din localitatea suceveană Fălticeni. El este prezent la manifestările dedicate meşterilor populari din marile oraşe, dar şi din Capitală la cele două mari târguri organizate la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Târgul de Mărţişor, de Florii şi Târgul de Sfântul Nicolae. Lucrările sale sunt apreciate, fiind achiziţionate fie pentru împodobirea locuinţelor, fie pentru întrebuinţarea lor în treburile gospodăreşti.

De la tâmplar mecanic la meşter popular

Viorel Marian continuă o tradiţie a familiei. Bunicul său din partea tatălui a fost cel mai priceput şi mai solicitat tâmplar din satul Dolhești, județul Suceava, dar Viorel nu a reuşit să înveţe meserie de la acesta pentru că bunicul a murit în cel de-al Doilea Război Mondial. Bunicul dinspre mamă se ocupa cu oieritul şi îşi lucra singur lingurile şi instrumentele pentru stână. Viorel a lucrat şi în industria lemnului timp de 14 ani, iar în 1995, în urma disponibilizărilor făcute de fabrica de mobilă din Fălticeni, pentru a-şi câştiga existenţa, s-a apucat de înnobilat lemnul la sugestia unui bun prieten, tot cioplitor în lemn, profesorul Călin Dănilă. S-a perfecţionat din mers, la început învăţând să dea o nouă viaţă lemnului de la meşterii din urbea de pe Şomuz, iar după ce a acumulat experienţă şi a căpătat încredere că ceea ce face este valoros a luat drumul manifestărilor dedicate meşterilor populari. După primul an de cioplit a fost invitat de Complexul Muzeal „Astra“ din Sibiu la Târgul de Sfânta Mărie, unde a expus cruciuliţe de pus la gât, casete de bijuterii şi piese de mobilier.

Succesul însă l-au adus lingurile de lemn, Viorel Marian remarcându-se în timp prin multitudinea modelelor pe care ştie să le sculpteze.

Locul preferat de lucru este la Muzeul Satului Bucovinean

Pe lângă atelierul de acasă, cel mai bun loc pentru a da o nouă formă unei bucăţi de lemn este Muzeul Satului din vecinătatea Cetăţii de Scaun a lui Ştefan cel Mare de la Suceava.

„S-a întâmplat sau aşa a fost sortit de la început, de când s-a deschis Muzeul Satului Bucovinean, să fiu aşezat în acest loc. În toţi anii, tot aici la piua de sumane din comuna Satu Mare m-am aşezat să lucrez şi să arăt publicului ceea ce fac. Este un loc care mă face să trăiesc o călătorie în timp, sunt în mijlocul satului tradiţional bucovinean, în faţa gospodăriei ţărăneşti, lângă un atelier meşteşugăresc, sunt în locul unde poţi întâlni cele mai multe elemente populare tradiţionale. Lingura de lemn tradiţională, cu simboluri româneşti, și peretele de lemn înnegrit de la piua de sumane unde este expusă, se pun în valoare reciproc. Lingura pe care o fac eu fiind, lucrată în contemporaneitate, în contrast cu construcţia veche, se valorizează reciproc“, ne-a motivat Viorel Marian alegerea acestui loc pentru lucrul lingurilor de lemn.

O lingură de lemn are două părţi: materială şi spirituală

Lingurile de lemn îmbină partea materială, căuşul - cu ajutorul căruia ne hrănim, cu partea spirituală, coada, pe care se pun diverse simboluri, de aceea au şi o valoare mai mare, estetică şi pentru alimentaţie. Pentru a realiza o lingură de lemn, în prima etapă se alege, la dimensiunea dorită, o bucată de lemn uscat, fără noduri, de tei, cireş, prun sau nuc. Întâi se croieşte coada, apoi se formează căuşul care se curăţă de aşchii, se ajustează şi se subţiază coada lingurii până la dimensiunea dorită, după care se desenează modelul dorit şi se începe conturarea formei. Viorel Marian a studiat îndelung „Albumul de crestături în lemn“ al lui Dimitrie Comşa, dar şi alte lucrări de specialitate, a vizitat muzee care expun obiecte tradiţionale ţărăneşti, s-a documentat în teren, dar şi în biblioteci. Creaţiile sale sunt înnobilate cu simboluri tradiţionale precum: soarele rotitor, cocoşul, pomul vieţii, cercul vieţii, vulturul, bufniţa, şarpele, Dragobetele. Fiecare motiv are o anumită semnificaţie, cel mai răspândit fiind simbolul solar aplicat nu doar pe linguri, ci şi pe alte obiecte din gospodăria ţărănească şi care reprezintă divinitatea şi se pune pe obiecte cu scopul de a-l proteja pe cel care folosește obiectul.

Lingura românească cu simbolurile rare, vechi

Sculpturile de pe cozile lingurilor de lemn sunt simboluri. Simbolurile solare reprezentau divinitatea, cocoşul simbolizează speranţa, cântatul cocoşului alungând întunericul, soarele rotitor reprezintă continua trecere a timpului, având 12 raze care reprezintă cele 12 luni ale anului, cercul vieţii, simbol format dintr-o pasăre (aerul), dintr-un şarpe (pământul) şi un peşte (apa), care se mănâncă unul pe celălalt şi astfel viaţa se reia la nesfârşit. Solviorul – călăuză a sufletului pe tărâmul celălalt, vulturul – simbolul puterii, fiind consi­derat împăratul tuturor păsărilor, bufniţa, considerată simbolul înţelepciunii, pentru că ea vede acolo unde ceilalţi nu văd, în întunericul ignoranţei, şarpele, considerat spiritul protector al casei şi familiei şi protejat pentru a nu se abate necazuri asupra celor care se aflau în casa în care trăia, Dragobetele – simbolul iubirii prin cele două păsări aşezate faţă în faţă şi care au ochi doar una pentru cealaltă. Dacă deasupra păsărilor este o bufniţă, cei doi tineri vor fi călăuziţi de înţelepciune, iar dacă este un simbol solar deasupra, îndrăgostiţii vor fi protejaţi de divinitate. Pomul vieţii reprezentat de un brad stilizat, apa care este sursa vieţii reprezentată printr-o o linie ondulată stilizată sunt alte simboluri întâlnite pe lingurile lui Viorel Marian.

Lingura mirilor, folosită o singură dată în viaţă şi transmisă copiilor

„«Lingura îngemănată» sau «lingura mirilor», folosită o singură dată în viaţă, în noaptea nunţii, când mirele şi mireasa mâncau din aceeaşi strachină de lut şi cu aceeaşi lingură grâu fiert, care este simbolul belşugului, m-a determinat să lucrez cu predilecţie linguri. Pe coada lingurii sunt sculptate două păsări dispuse spate în spate, unite de o inimă (în partea superioară), care despică o broască, simbol al răului (în partea inferioară). Această dispunere a simbolurilor sugera, în satul tradiţional, că cei doi miri, uniţi de iubire, luptă ca nişte războinici cu pericolele care pot apărea din toate direcţiile. Semnificaţia era să rămână uniţi şi să se iubească tot restul vieţii ca în noaptea nunţii, după care o păstrau şi o dădeau primului copil care se căsătorea. Era o transmitere a simbolului fidelităţii.

Alte modele căutate de cei care achiziţionează linguri de lemn de la mine sunt coarnele de berbec, simbolul curajului, virilităţii şi fertilităţii, spicul  de grâu, simbolul belşugului. Realizez şi un model de lingură din zona Craiovei, hora păsărilor, care este o multiplicare a simbolului iubirii. Dansul păsărilor apare ca o succesiune de capete de păsări aşezate faţă în faţă, cioc în cioc, sugerând că viaţa poate fi perpetuată doar prin iubire. Prima oară am văzut-o la Muzeul de Etnografie din Craiova. Pentru ca la câteva târguri din zona Olteniei nu am văzut meşteri localnici care să redea această horă, am spus că este păcat să se piardă şi am început să o fac.

Oamenii sunt interesaţi, o parte dintre cei care admiră lingurile făcute de mine recunosc modele de linguri de la bunici sau de la părinţi şi îşi amintesc semnificaţia, mai ales că unele dintre ele erau folosite numai la anumite ocazii. Străinii descoperă cu uimire că avem o cultură cel puţin la fel de valoroasă şi de veche ca a multor popoare din Europa sau de pe alte continente“, ne-a povestit cioplitorul.

A practicat mai multe meserii până să se împrietenească cu lemnul

Viorel Marian s-a născut la Fălticeni pe 25 iunie 1962. A făcut o şcoală profesională de laminorist-trefilator conductori electrici, a fost sondor la prospecţiuni geologice, a lucrat în mină, a fost operator-chimist, apoi a fost tâmplar mecanic 11 ani şi 3 ani mecanic întreţinere maşini de prelucrare a lemnului. Din 1995 a început prietenia cu lemnul şi consideră că „s-ar putea adapta şi la alte ocupaţii, dar nu cu aceeaşi satisfacţie sufletească“.

GALERIE FOTO

Silviu Buculei

Departamentul pentru IMM-uri, Mediul de Afaceri si Turism in parteneriat cu ROMEXPO va invita la prima editie a Targului National pentru Artizanat si Mestesuguri. 

Targul va avea loc in perioada 16 - 20 octombrie si se bucura de prezenta a 200 dintre cei mai priceputi mestesugari din tara.

Targul National pentru Artizanat si Mestesuguri a fost organizat cu scopul de a sustine micii mestesugari in promovarea produselor proprii, autentice romanesti, dar si pentru a impartasi publicului din traditiile de odinioara. Timp de 5 zile, bucurestenii vor putea achizitiona obiecte si produse traditionale si vor putea lua parte la atelierele de lucru special create de catre mesterii artizani.

“Avem o tara plina de traditii, de oameni talentati si mestesugari priceputi, asa ca trebuie sa aducem in fata publicului toate acestea. Prin intermediul acestui eveniment, in care partea expozitionala si evenimentele se completeaza reciproc, ne propunem sa aducem in prezent aceste traditii si produsele rezultate, reamintind vizitatorilor bogata mostenire culturala pe care o avem”, declara doamna Maria Grapini, Ministrul Delegat pentru IMM-uri, Mediu de Afaceri si Turism

Pe parcursul fiecarei zile, in cadrul standurilor, expozantii vor da ocazia vizitatorilor nu numai sa achizitioneze produsele finite, dar si sa inteleaga modul in care acestea sunt realizate, care sunt materialele folosite si cat de importanta este transmiterea mestesugului din generatie in generatie.

In cadrul evenimentului vor putea fi regasite obiecte precum: covoare tesute manual, ii, tapiserii, stergare, dantelarie, ceramica traditionala, papusi folclorice, masti, articole din lemn, sticla, piele, fier, etc.

Programul de vizitare al Targului National pentru Artizanat si Mestesuguri:

16 – 20 octombrie 2013, intre orele 10.00 si 18.00

Pret bilet de acces: 15 lei

Pentru mai multe detalii despre eveniment, accesati: www.aippimm.ro

Primăria Comunei Ruginoasa, Centrul Cultural Ruginoasa şi Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova (AMPM), în parteneriat cu Muzeul Municipal Paşcani şi Asociaţia Presei Agricole din România (A.P.A.R.), organizează în perioada 27-28 iulie 2013, în faţa Centrului Cultural din Ruginoasa, nu departe de Palatul neogotic al lui Cuza Vodă, prima ediţie a Târguşorului Meşteşugarilor.

Precizăm faptul că inedita manifestare va reuni circa 20 de meşteşugari din judeţele Iaşi, Neamţ, Suceava, Botoşani, Argeş şi Harghita. Obiectivele principale sunt aceleaşi pentru care Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova militează încă de la înfiinţare: păstrarea şi promovarea meşteşugurilor artistice tradiţionale şi educarea publicului, în special a celui tânăr, în spiritul respectului pentru tradiţii româneşti şi bun gust autentic.