reclama youtube lumeasatuluitv
update 19 Jul 2019

Nea Valică, un strămoș al împletitorilor în nuiele

Meșterul Valerică Matraș locuiește în Vorona, județul Botoșani, și este unul dintre membrii fondatori ai Asociației Meșterilor Populari din Moldova, încă din anul 2004. L-am descoperit aici într-un nord de țară, alături de soția sa Lucica Matraș, fiind o familie de meșteri care reprezintă într-adevăr valori de patrimoniu pentru noi. Sunt oameni care ar putea fi tezaurizați oricând, și dați ca modele pentru tânăra generație deoarece aceștia reînvie arta împletiturilor în nuiele și salvează un meșteșug pe nedrept uitat și părăsit în majoritatea satelor din Moldova.

Jumătate de secol de împletit nuiele

Meritul esențial al lui Nea Valică, cum îi spun cunoscuții, este că salvează un meșteșug, continuând să împletească nuiele în buna tradiție a locului. Acesta își împlinește un destin deoarece aceasta este o meserie curată, la cârma căreia se află oameni valoroși care merită tot respectul nostru și care ar trebui să devină modele pentru tânăra generație. „Este o pasiune moștenită de la bunicul, de când eram tânăr fecior. Sunt 50 de ani de când practic acest meșteșug și cu care merg înainte cât mă mai țin mâinile. Practic, totul a început după Revoluție, când m-am retras acasă și astfel, lângă acel bătrân, am început să lucrez deoarece trebuia să îmi duc existența mai departe. În acea perioadă aveam trei fete și trebuiau crescute. Astfel, prima coșarcă am împletit-o pe bucățele, cu toate că a fost demult, îmi amintesc ca și când ar fi astăzi că întâi am realizat fundul, la îndrumarea bunicului, după care am început să împletesc în sus, în nuia verde, nicidecum în nuia albă. Mărturisesc că timpul le-a rezolvat pe toate deoarece am început să mă documentez și să îmi dau seama cum se lucrează cu nuiaua și astfel am ajuns să lucrez în alb, cu toate că mi-a fost mai greu la început“, ne spune un om care a iubit și iubește arta meșteșugului.

Valica c

Nea Valică lucrează de la coșulețe pentru ouă încondeiate până la piese de mobilier, iar arta împletiturii constă în faptul că trebuie să ai răbdare și timpul necesar, ne mărturisește un meșter care a realizat toată viață coșărci. „Fiecare piesă are câte o perioadă de timp diferită. Astfel, un coșuleț mic se poate realiza în 30 de minute, un coș de dus la biserică se poate confecționa în 45 de minute, pe când un set de fotolii poate să dureze chiar și două zile“, adaugă meșterul popular.

„Nea Valică, noi nu ne mai ținem de meseria aceasta!“

Într-o zi de lucru, activitatea acestuia este programată pas cu pas, din timp, cu migală. „În prima fază are loc aranjarea materialului și curățirea lui, iar restul decurge firesc, ca orice zi a unui angajat într-o întreprindere. Astfel, timp de o oră sau două, dimineața îmi aranjez materialul, iar restul timpului împletesc. După ce sortez nuielele, le bag într-un cazan la fiert, în jur de 8 ore, deoarece acestea trebuie să fie fierte pentru a se decoji ușor, apoi nuielele se despică în patru și se scoate miezul; într-o zi pot realiza chiar și câte 12 coșuri. La acest meșteșug, cel mai mult contează susținerea familiei, iar soția mea este omul de bază“, ne spune Valerică Matraș.

Fiecare meșter are secretul lui, altul îl păstrează, altul îl spune mai departe, cum este cazul și acestui om care vrea să ducă tradiția mai departe. „În acești ani de trudă am reușit să învăț niște copii, dar anii au trecut, ei au crescut și mi-au spus: «Nea Valică, noi nu ne mai ținem de meseria aceasta!» Astfel, toți au plecat deoarece nu au avut răbdarea necesară! Îmi pare rău că iau meseria cu mine și că nu am lăsat-o nimănui. Dacă nu vor, asta e!“

Valica e

Un alt impediment legat de acest mește­șug este că materia primă nu prea se găsește pentru că sunt puțini cei care cultivă răchită, iar munca de pregătire are de fapt un an de zile în spate, respectiv de la creșterea răchitei până la pregătirea efectivă, pentru a deveni obiect finit. Aspectul ecologic este într-adevăr foarte prezent în obiecte deoarece este o materie primă curată; categoric, ea crește încă în mediul ecologic, sănătos, fiind lucrată apoi în mediu familiar, în gospodărie. Nea Valică conservă tiparul tradițional de coș, iar, pe lângă coșul utilitar de altădată, el merge spre decorativism, fiindcă de multe ori așa cere piața, dar nu renunță la tiparul și formele tradiționale, la materia primă naturală, cu un colorit natural, în încercarea de a duce mai departe meșteșugul așa cum era. De altfel, în acest domeniu, în Moldova meșteri de acest fel îi poți număra pe degete deoarece mai sunt în jur de trei persoane.

Principalele tipuri de împletituri inventate de meșterul din Vorona sunt piesele de mobilier, în special măsuțele și scaunele mari cu spătar. Pentru a varia, meșterul combină nuiele curățate cu cele necurățate, mai schimbă forma rotundă cu cea ovală și niciun coș nu iese identic cu altul. Cele mai solicitate sunt coșurile și coșulețele ornamentate. La toate târgurile meșterilor populari la care acesta participă, încarcă cam două mașini de coșuri. „Mi-au trecut mii de coșuri pe mână și sper să mai treacă încă pe atâtea, cât m-o ține Dumnezeu pe pământ.“

Beatrice Alexandra MODIGA

Valica b

Colecția etnografică „Pădurea, leagăn de civilizaţie a răzeşilor Dornei“

Cea mai nouă colecţie etnografică din judeţul Suceava şi una dintre cele mai valoroase prin natura exponatelor şi cercetarea etnografică desfăşurată chiar în vatra satelor din care provin obiectele, a fost inaugurată în comuna Dorna Arini. Colecţia Etnografică „Pădurea, leagăn de civilizaţie a răzeşilor Dornei“, a profesorului Mihai Vleju, este o expoziţie permanentă găzduită la etajul Căminului Cultural „Savin Alexievici“ din satul Cozăneşti, în centrul reşedinţei de comună.

35 de ani de cercetare etnografică au creat un muzeu

În entitatea culturală şi artistică românească şi europeană, judeţul Suceava reprezintă una dintre vetrele de străveche civilizaţie, mărturie fiind peste 30 de colecţii etnografice din satele sucevene, cele mai multe fiind colecţii particulare şi doar cinci fiind găzduite de spaţii publice, respectiv case muzeu şi cămine culturale din subordinea administraţiilor publice locale. Muzeele şi colecţiile etnografice din satele Bucovinei constituie un factor de identitate, originalitate şi specific local al unei comunităţi, dar şi o resursă importantă de patrimoniu şi pentru dezvoltarea turismului cultural, insuficient valorificată atât la nivel local, cât şi naţional.

Colecţia Etnografică de la Dorna Arini cuprinde aproape 200 de obiecte adunate de-a lungul anilor de profesorul Mihai Vleju, pentru fiecare obiect existând în documentarea etnografică o descriere amănunţită, începând cu tehnica realizării, uneltele folosite şi terminând cu modul de utilizare şi necesitatea folosirii lui. „Expoziţia este finalizarea muncii mele de cercetare etnografică începută în 1983. Sub genericul «Pădurea, leagăn de civilizaţie a răzeşilor Dornei» avem obiecte folosite la exploatarea lemnului din pădure, avem prezentate plutăritul şi scule pentru plutărit. Trecem apoi la ustensilele folosite la stână, budăci, coveţi, găleţi mici, doniţe, avem industria casnică, de unde nu lipsesc ceaunul cu pirosteie, fierul de călcat, războiul de ţesut şi toate ustensilele care ajută la realizarea ştergarelor, lăicerelor, covoarelor, dar şi a costumului popular. Semnificative pentru colecţia etnografică sunt costumul popular din sat, de femeie şi de bărbat, şi costumul ciobanului. Fiind din lână, aceste obiecte sunt în vitrine de sticlă etanşate foarte bine pentru a nu pătrunde molia“, ne-a spus profesorul Mihai Vleju.

Arhitectura tradiţională ţărănească, element definitoriu al unei aşezări

Chiar dacă în satul de azi se mai păstrează doar foarte puţin din ceea ce a fost odată, iar locuitorii lui nu mai sunt ţăranii de odinioară, sufletul satului românesc este acelaşi, de cele mai multe ori prin cei care îşi au rădăcinile în el, chiar dacă ei sunt orăşenii de astăzi, şi prin cei mai în vârstă locuitori, martori ai evoluţiilor socio-culturale şi politico-economice ale aşezărilor rurale de-a lungul istoriei şi care, de cele mai multe ori, au contribuit la definirea identităţii unei localităţi. Deşi satul românesc are altă faţă acum, arhitectura tradiţională ţărănească este un element definitoriu al unei aşezări, fie că e vorba de casa simplă, construită din lemn, ori de biserica sau şcoala satului. 

Bazinul Dornelor este o zonă cu o situaţie aparte, ţăranii de aici fiind liberi, răzeşi, având organizare şi conducere proprii, ce le ofereau un statut aparte, de relativă autonomie. Dominanţa lemnului ca material de construcţie este un prim element distinctiv al arhitecturii ţărăneşti locale din cele mai vechi timpuri şi până în vremurile recente, cel mai folosit fiind lemnul de brad. Influenţa austriecilor, care din 1775 au fost ocupanţi ai Bucovinei, a dus la o unitate de stil a locuinţelor ţărăneşti, casa dorneană ajungând să aibă dimensiuni destul de mari, de 40-60 metri pătraţi, construită la început din bârne rotunde de lemn, foarte lungi, cât un perete întreg, apoi din bârne cioplite pe două sau patru părţi care se încheiau „în cheotori“ sau în îmbinări crestate, capetele grinzii fiind tăiate în varii dimensiuni şi forme şi care dobândeau de multe ori valoare decorativă pentru exteriorul casei. Alături de modurile de „încheiere“ şi înno­bilare a capetelor grinzilor, în colecţia profesorului Vleju putem studia decorarea prin cioplire a stâlpilor prispei alcătuind succesiuni de trunchiuri de piramidă (acele coloane ale infinitului), a cerdacului, a uşilor, prin aplicarea de cuie decorative, cu floare, a grinzilor transversale ale casei.

Un muzeu făcut de oameni simpli

Ideea profesorului Vleju de a organiza în comuna natală un muzeu care conţine creaţii ale civilizaţiei populare tradiţionale româneşti este mai veche, dar până în urmă cu trei luni nu a găsit spaţiul necesar. Dorinţa sa a fost ca muzeul să fie vizitat de turişti, să fie un loc de cunoaştere a tradiţiilor şi obiceiurilor de către elevi şi tineri, deci se impunea să fie amenajat într-o clădire situată în zona centrală a comunei, cu parcare, bine semnalizată, în apropierea şcolii şi a primăriei. Pentru Colecţia Etnografică „Pădurea, leagăn de civilizaţie a răzeşilor Dornei“, profesorul dornean a primit „un spaţiu generos la etajul Căminului Cultural, dar mult prea mic pentru numărul impresionant de exponate pe care domnul profesor le deţine“, după cum a precizat Ioan Moraru, primarul comunei Dorna Arini. La amenajarea colecţiei au contribuit actualii şi foştii elevi, pentru că, deşi are vârsta de 70 de ani, Mihai Vleju încă îi îndrumă pe elevii dorneni în arta înnobilării lemnului şi osului cu ajutorul dălţilor, însă şi Obştea de răzeşi Cozăneşti-Ortoaia şi oameni simpli din Dorna Arini, Cozăneşti, Gheorghiţeni, Ortoaia, Rusca, Sunători, care, timp de 35 de ani, au oferit profesorului Vleju o parte din obiectele de uz gospodăresc moştenite de la bunici şi străbunici.

48 de generaţii au învăţat să redea viaţă lemnului şi osului

Mihai Vleju este absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din Iaşi, promoţia 1970, şi timp de 50 de ani i-a învăţat pe copii să prelucreze lemnul şi osul, fiind conducătorul cercurilor de sculptură şi meşteşuguri artistice de la Clubul Copiilor din Vatra Dornei. Rezultatele muncii sale şi a elevilor s-au concretizat în sute de premii, majoritatea locul I, la Faza Naţională a Olimpiadei meşteşugurilor populare. O parte din foştii elevi fac astăzi uşi pentru catapetesme sau restaurează lucrări vechi, de sute de ani. Pe lângă înnobilarea lemnului, profesorul Vleju şi-a dedicat ultimii 35 de ani cercetării etnografice din această vatră etnofolclorică. Profesorul Vleju a contribuit la dezvoltarea turismului în Bazinul Dornelor prin conceptul de includere a turistului în populaţia sătească şi atragerea celui venit  la odihnă într-un şir de îndeletniciri practice, care formează aşa-numita „industrie casnică“, bazată pe materia primă locală, uneltele lucrate în gospodărie, braţele de muncă ale membrilor casei.

„Domnul Vleju este o valoare pentru Vatra Dornei şi nu o spun pentru că suntem lângă dumnealui. Ştie toată lumea că până acum s-a ocupat de tinerii de lângă dânsul, 48 de generaţii a înnobilat domnul Vleju la Clubul Copiilor, obţinând 17 titluri olimpice la prelucrarea lemnului şi 5 la prelucrarea osului. Acestea nu sunt singurele lucrări, dacă ar fi să mai deschidem o expoziţie cu lucrările domnului Vleju ne-ar trebui un spaţiu imens“, a precizat Minorica Dranca, directorul Muzeului Etnografic din Vatra Dornei.

Silviu Buculei

GALERIE FOTO

Fără piață de desfacere, meșterii populari nu au nicio șansă

Maria Durchi trăiește în comuna Moroieni, județul Dâmbovița, și este una dintre puținele femei ale satului care încă mai țes covoare. Nu ca să își câștige existența, ci doar ca o nostalgie a vremurilor când tehnologia nu căpătase atât de multă putere.

„Țesutul covoarelor este o activitate pe cale de dispariție, iar pentru cele care încă mai lucrează la război, a rămas doar o pasiune. Eram copil și pentru mine a fost ca o curiozitate, pe atunci nu exista tehnologie, nu aveam televizor. Nici măcar lumină. Mama mea țesea și voiam și eu să văd cum face. Eram atrasă de faptul că folosea fire colorate.“

Și curiozitatea s-a transformat curând în mai mult. Iar acest meșteșug, al țesutului covoarelor, a mai câștigat astfel timp. S-a schimbat acest meșteșug în vreun fel de atunci? Dna Maria spune că partea tehnologică a rămas la fel, doar lâna, altădată vopsită natural cu plante, este astăzi vopsită cu vopseluri chimice.

Materia primă, lâna folosită la țesutul covoarelor, o cumpără de la un centru de colectare de la Săcele, Brașov. Acolo este prelucrată și toarsă, însă înainte de a intra în războiul de țesut trebuie spălată și vopsită. Apoi începe arta, iar meșterul popular dezlănțuie din lână modele florale sau geometrice, toate în culori vii.

Maria Durchi lucrează covoare cu lungimi diferite, dar lățimea standard este de 65 de cm pentru că războiul pe care îl are nu permite realizarea unor covoare cu lățimi mai mari. Cel mai mare covor pe care l-a făcut este de 5 metri lungime.

mester popular 1

„Într-o oră abia dacă reușești să țeși 5-6 cm. Este o muncă extrem de migăloasă, care presupune multă răbdare. Iar la final îl dai pe nimic. Cert este că, dacă nu am comandă, nu lucrez. Eu nu îmi permit să cumpăr lână și apoi să nu îmi recuperez banii. Lâna nevopsită, brută, o iau cu 40 de lei kg. Un pliculeț de vopsea este 1.50 lei și nu poți vopsi decât 100 de grame de lână. Un covoraș de 65 cm/65 cm costă 30-40 de lei. Eu cred că prețul real al unui covoraș de 65 cm/65 cm este de 100 de lei. Bănuiesc că este oricum puțin. M-am uitat pe Internet și am văzut că valoarea lui este undeva la 50-60 de euro. Am fost pe Valea Prahovei la un magazin care comercializează covo­rașe precum cele făcute de mine. Un covoraș cu o lungime de 1,5 m și cu 65 cm lățime se vindea cu 220 de lei. La țesătoarele din Moroieni venea în urmă cu mult timp un agent comercial din acea zonă. Știți cât oferea? Pe două covoare cu dimensiunea pe care v-am spus-o nu ne dădea nici măcar cât lua el pe unul. Și atunci, cu bătaia asta de joc, nu mai bine stai degeaba?“

Fără o piață de desfacere și fără o apreciere corectă a muncii lor, meșterii populari nu au nicio șansă. Iar tinerii înțeleg această situație perfect. De aceea predarea acestei moșteniri culturale de la o generație la alta este aproape întreruptă acum. Rămâne doar în seama bătrânilor să mai facă ceva pentru acest meșteșug. Și nu este simplu deloc.

„Țesutul la război este o pasiune pentru mine. Este amprenta mea pe acest pământ. Însă nu pot face mai mult decât atât. Nu îmi pot promova activitatea pentru că asta ar însemna să nu mă mai pot ocupa și de gospodărie. Îmi amintesc că în urmă cu 10 ani în comună a fost organizat cu bani europeni un curs de țesut la care erau cumva obli­gate să participe tinerele care primeau ajutor social. Însă, după termina­rea cursului, niciuna dintre participante nu a dus mai departe acest meșteșug. Au participat probabil doar pentru că s-au temut că vor pierde ajutorul social. Și atunci ești îndreptățit să fii pesimist cu privire la viitorul acestei îndeletniciri. Cred că în curând o să apună.“

În România munca meșterilor populari este la limita dintre apreciere și indiferență. Însă străinii care ne vizitează țara văd în aceste meșteșuguri străbune ale românilor un „cult“ interesant, o formă de artă arhaică în care pâlpâie identitatea românilor și care ar trebui să treacă de limita timpului

„La un moment dat niște prieteni au venit în vizită însoțiți de niște englezi. Le-am arătat acestora covoarele realizate de mine. Le-a plăcut atât de mult încât m-au rugat să le țes și lor câteva preșulețe. Am simțit atunci că ei apreciază meșteșugul și valoarea produselor pe care le realizez. Și pe mine ca om. Ar fi poate o șansă ca meșterii populari să fie promovați în străinătate. Este foarte important să avem o piață de desfacere. Dacă am avea comenzi, iar lucrurile pe care noi le realizăm ar fi vândute la adevărata lor valoare, nu am avea nevoie de subvenție. Și nici de ajutor social de la stat. Am avea un venit asigurat prin acest meșteșug.“

Laura ZMARANDA

Târg de meșteri populari aleși pe sprânceană la Iași

Muzeul Etnografic al Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova“ Iași, în parteneriat cu Primăria Municipiului Iași și Asociația „ART- Meșteșugurile Prutului“, a organizat Târgul Meșterilor Populari ce s-a desfășurat în perioada 18-20 mai pe Esplanada Palatului Culturii din Iași.

Cea de-a XIX-a ediție a acestei manifestări a reunit la Iași circa 80 de meșteri populari din diferite zone etnografice ale României, precum și invitați din Republica Moldova. Prin intermediul lucrărilor lor, meșterii populari au susținut păstrarea și promovarea meșteșugurilor tradiționale și educarea publicului, în spiritul respectului pentru tradiție și bun gust autentic. „Suntem la a XIX- a ediție  și încercăm să promovăm cultura populară și meșteșugul tradițional, pe baza unei selecții extrem de riguroasă și pretențioasă, aș putea spune, fiind obligatoriu să facem acest lucru, deoarece în ultima vreme există o multitudine de manifestări de acest fel, selecția neexistând acolo. Când zic despre această selecție mă refer la meșteșugul tradițional așa cum trebuie el să fie, respectiv să provină din zonele, care au o tradiție în meșteșugul respectiv, meșteri care lucrează cu materiale tradiționale, așa cum se lucrau, acum 100 de ani, chiar și mai mult și păstrează acel decor specific zonei respective. Au fost în jur de 80 de meșteri populari, din zonele etnografice ale Moldovei și Transilvanei și nu numai.

Târgul de la Iași nu acoperă toate zonele etnografice ale țării, deoarece ne depășește și financiar. Ca noutate, anul acesta avem pentru prima dată meșteri din zona Gorjului, iar față de prima ediție, pot spune că din fericire o parte dintre bătrânii meșteri populari au putut să transmită meșteșugul mai departe tinerilor, care mai au până să ajungă la nivelul lor, de autenticitate, cu toate că obiectele sunt perfecte, prezența lor era ceva deosibit, prin acest lucru zicem noi că suferim. O altă problemă este spațiul, deoarece în fiecare an, ne mutăm de ici-colo, iar de la an la an, acesta este și mai restrâns, deoarece noi nu avem un spațiul al nostru, și atunci nu putem invita atâția meșteri câți ne-am dori, ca să putem reprezenta chiar tot. Trebuie să vedem și partea bună a lucrurilor pentru că există o nouă generație prosperă, care a învățat de la părinți și bunici, iar acest lucru nu face decât să ne bucure. Noi o să rămânem la fel de scorțoși, și nu o să primim pe oricine, tocmai acest lucru va face diferența, dintre târgul organizat de Muzeul Etnografic și târgurile comerciale, care se organizează peste tot’’, a precizat Victor Munteanu, muzeograf șef  al Muzeului Etnografic al Moldovei.

Evenimentul a inclus atât expoziție cu vânzare de obiecte tradiționale, cât și activități interactive de tip atelier de creație, în cadrul cărora au fost ilustrate meșteșuguri tradiționale, precum: olăritul, prelucrarea lemnului, confecționarea instrumentelor populare, industria casnică, încondeierea ouălor, și confecționarea măștilor populare.

La târg am întâlnit-o Maria Zoițanu, din satul Mihai Viteazul, comuna Ungureni, județul Botoșani. Aceasta ne mărturisește că timpul pentru a face o cămașă cu motive tradiționale depinde de model, astfel dacă modelul este complicat poate să dureze și o lună, sau o lună jumătate: „Am venit la târg cu țesături, broderii și cămăși naționale. Am învățat să fac țesături de la mama și de la femeile din sat, deoarece noi vecinele ne adunăm și fiecare lucrează câte ceva, iar ce nu știm, învățăm una de la cealaltă, cele cu mai multă experiență ne propovăduiesc, și așa  de mici am tot învățat, iar acum la bătrânețe învățăm pe alții, ducem tradiția mai departe. Cel mai mult a durat să fac o iei, respectiv două luni, pentru că nu pun mașina de cusut. Întâi  fac găurele pe marginea materialului, pun modelul, în funcție de cum doresc, iar în cele din urmă asamblarea o fac  fie cu croșeta, fie cu acul. De altfel, fiecare fir trebuie numărat pentru că este simetrie perfectă. Eu lucrez motive geometrice, iar la acestea orice greșeală făcută se observă imediat.“

Iulia Goran este un meșter popular care a venit din județul Prahova. Aceasta face totul cu dăruire de 45 de ani, și ajuns să fie cunoscută aproape în toată lumea: „Lucrez broderie de 45 de ani. Am venit la Iași cu Ia de Breaza. Cel mai mult timp mi-a luat să fac o rochie de mireasă, în jur de șapte luni, aceasta avea motive tradiționale din Prahova, fiind lucrată pe pânză de in topit, cu broderie masivă. O ie este gata între o lună și o lună jumătate, depinde de complexitatea broderiei. Am lucrat de mic copil în familie, la noi s-a tors, țesut, brodat și croșetat, iar copii mei duc meșteșugul mai departe.“

Vasile Dudanu, din comuna Grumăzești, județul Neamț a poposit la Iași cu blănuri naturale, din miel și nurcă, și consideră că meșteșugul său este în decădere: „M-am prezentat la târgul meșterilor populari cu produse tradiționale zămislite de la bunici și părinți, cu produse din blănuri, în special cu căciuli din blănuri naturale, din miel și nurcă. Astfel, de când mă știu, împreună cu soția prelucrăm și confecționăm. Meseria aceasta a fost cândva mai bine văzută, dar acum tineretul numai poartă, fiind o meserie în decădere. Este o muncă foarte grea, iar până a vedea o căciulă este multă trudă. Cel mai mult durează prelucrarea pielii, iar pentru a o aduce pe masă este muncă grea, durează câteva săptămâni bune, deoarece o piele o învârtim de cca. 60 de ori, ca să o aducem în faza finală.“

GALERIE FOTO


Beatrice Alexandra MODIGA

Meșteri și meșteșuguri populare tradiționale, de ziua Unirii Principatelor Române, la Iași

Primăria Municipiului Iași, Asociația „ART – Meșteșugurile Prutului” și Asociația „Alexandru Lăpușneanu” organizează manifestarea culturală interactivă „Meșteri și meșteșuguri populare tradiționale” – repere ale identității și unității naționale, ce va avea loc în perioada 23 – 24 ianuarie 2018, pe strada Lăpușneanu din Iași.

Evenimentul este organizat în cadrul anului Centenarului Unirii, cu ocazia sărbătoririi Zilei Unirii Principatelor.

,,Am prelugit contractul cu aceștia până pe data de 28 ianuarie. Târgul s-a bucurat de mulți clienți și mulți ieșeni au cumpărat de la acest târg. Ne-am axat în special pe produse tradiționale, atât alimentare, cât și nealimentare. Sunt prezenți 27 de producători și sunt atât din județul Iași, cât și din alte zone ale țării și sperăm ca asemenea târguri care le organizăm în Municipiul Iași să se bucure de succes și ieșenii la rândul lor să se bucure de produse tradiționale. Vom ține legătura cu producătorii autentici’’, a declarat Sebastian Buraga, purtător de cuvânt al Primăriei Iași.

,,Am venit la târgul de pe pietonalul Ștefan cel Mare, cu produse tradiționale: pastramă de berbecuț, tobă, chișcă, cornăciori, ceafă, cotlet afumat, slănină și șorici. Ieșeni care doresc să achiziționeze produse tradiționale din carne mă găsesc aici până pe data de 30 ianuarie’’ a declarat Augustin Gherghiță, producător local, județul Iași.

,,Noi am venit cu castane, vin fiert și plăcinte. Am observat că ieșenii sunt interesați de vin și plăcinte. Pentru ei, castanele sunt ceva nou și poate de aceea nici nu cumpără. Cei interesați mă găsesc aici până pe 28 ianuarie’’, a declarat Nechifor Ion Sorin, producător local, Iași.

produse naturale de casa

Beatrice Alexandra Modiga

Albumul Dor de rost, o incursiune în România profundă sau ambiția unui fotograf de a imortaliza continuatorii vechilor meșteșuguri.

Vizitând recent satul natal, Rădenii Neamțului, un distins cadru universitar ieșean a descoperit, cu uimire, în casa părintească peste o sută de spete – acea piesă a războiului de țesut formată dintr-un sistem de lamele, un fel de pieptene, cu două rădăcini prin dinții căreia sunt trecute firele de urzeală. Confecționate în urmă cu trei-patru decenii, aceste piese nu mai au acum nicio căutare, îmi spune cu nostalgie interlocutorul meu, amintindu-și că, în serile de iarnă, satul vuia de zgomotul războiului de țesut nelipsit din orice gospodărie.

Din păcate, această stare de lucruri nu este singulară. Luați de vălmășagul vieții de fiecare zi și tot mai grăbiți, oamenii secolului XXI preferă, cum se spune, „totul de-a gata“. E mult mai simplu să cumperi ceva, chiar dacă calitatea și frumusețea acelui „ceva“ lasă de dorit, iar cei care altădată, lucrând cu migală, făureau obiecte de mare frumusețe au trecut în uitare.

Împotriva uitării, a salvării a ceea ce este specific acestui colț de pământ, un artist fotograf, pe numele său Răzvan Voiculescu, cutreieră țara descoperind și aducându-i la lumină pe cei care se încăpățânează, cu dragoste și migală, să păstreze străvechi meșteșuguri.

În ani, această preocupare s-a materializat în nouă albume. În cel de al zecelea, intitulat Dor de rost, apărut recent, artistul mărturisește: „Albumul acesta e o colecție de căutări. Am început a căuta rostul românesc, i-am aflat pe păstrătorii lui și, cunoscându-i, am început să mă recunosc pe mine.“

De mari dimensiuni, cuprinzând un CD și o hartă „cu oameni și rosturi“, albumul prezintă 52 de personaje: „căutătorii de rost“, adică cei care și-au găsit menirea în a păstra și a duce mai departe această comoară a sufletului românesc, așa cum spune Dana Graură, unul dintre „căutătorii de rost“: „Scotocesc prin trecuturi și prin povești, de acum prin șire, poduri și cămări. Găsesc gusturi de demult și ierburi de-abia crescute, găsesc rețete și povești despre chibzuința mesei, găsesc înțelepciune. Din toate acestea îmi alcătuiesc rostul meu.“

Cealaltă categorie de personaje sunt „păstrătorii de rost“, adică cei care se încăpățânează să reziste asaltului vremurilor, păstrând ceea ce au moștenit de la bătrâni.

Răsfoind albumul Dor de rost parcurgem alături de artistul fotograf întreaga țară și poposim la Olivia Gavriloiu, morăriță din Ludeștii de Jos, județul Alba, Vasile Preda, curelar din Cobadin – Constanța, Bogdan Bârzu, făuritor de măști din Hârlău-Iași, Ion Perpelea, dogar din Ghelani – Dolj, Aurica Bacu din Ibănești – Vaslui, Ștefan și Timofte Gurei, iconari din Slava Cercheză – Tulcea, Gheorghe și Matei Avram, văsari – producători de pălincă – din Gârdea Seacă, județul Cluj, Ion Stanciu, creator de instrumente muzicale, din Nistorești-Vrancea și mulți alții.

Pe câțiva dintre acești adevărați artiști i-am întâlnit în peregrinările reportericești. Daniel Ifrim din Schitul Stavnic – Iași continuă olăritul ca o îndeletnicire pe care, spune el, „familia noastră o practică de când lumea“. Tatăl său, Constantin Ifrim, cu care lucrează în colaborare, a fost declarat de UNESCO „Tezaur Uman Viu“, iar ceramica care iese din mâinile acestor iscusiți meșteri, adevărați artiști populari, s-a bucurat de aprecieri la târgurile internaționale de profil din Cehia, Germania, Republica Moldova ș.a.

Vasile Găman din Poiana, Vânători Neamț, e un cunoscut sculptor în lemn. Stranele și iconostasele create de meșterul nemțean împodobesc numeroase locașuri de cult din întreaga țară. Locuința sa este un adevărat muzeu vizitat anual de mii de turiști. Poarta, măiestrit sculptată, reprezintă secvențe ilustrative din istoria țării.

Între „căutătorii de rost“ se află și bine-cunoscutul Grigore Leșe care, într-o scurtă prefață la acest album, subliniază că satul natal „mă face să fiu într-o permanentă rostire prin care se înveșnicesc tainele, semn al ordinei sufletești și al priceperii durabile. Satul este o lume a nevăzutelor, un tărâm roditor“.

În final, să-i dăm cuvântul autorului, Răzvan Voiculescu: „Și, dacă mi-e îngăduit să-mi doresc ceva, după ce veți parcurge acest album, e vorba de un singur lucru: porniți la drum! Cu siguranță veți găsi comori, esențe, gusturi și stări românești.“

Stelian CIOCOIU

GALERIE FOTO

Tradițiile din Cizer, promovate de meșterul Florica Criste

România are locuri frumoase, dar mai cu seamă are oameni frumoşi. Şi când spun acest lucru mă gândesc îndeosebi la acele persoane care fac eforturi pentru a păstra tradiţiile, meşteşugurile şi obiceiurile din vatra satului. Un bun exemplu este Florica Criste sau doamna Flori, după cum este cunoscută, rapsod şi meşter popular din comuna Cizer, județul Sălaj, care, cu răbdare şi dăruire, transmite tinerelor generaţii cele învăţate din bătrâni.

De la tradiție spre modernism

Când am întâlnit-o pe doamna Flori era cu acul în mână, așa cum poate îi șade cel mai bine. Modela niște poale, „adică fusta de la costumul popular“, adaugă din dorința de a se înțelege numaidecât ce a spus. De fapt, modul în care vorbește m-a bucurat tare mult, pentru că și-a păstrat graiul de acasă, regionalismele și accentul. „Să-mi spuneți să vă traduc când nu înțelegeți ceva!“, a adăugat amuzată interlocutoarea mea. Lângă dumneaei era fiica, Ștefania. Şi ea modela, de această dată o brățară „Îmbinăm utilul cu plăcutul, confecționăm lucrușoare din lână, cânepă, dar și mărgele, trebuie să expunem și lucruri tradiționale, dar și pe cele ce se poartă în zilele noastre. Trebuie să atragem și tinerii spre tradiție“, a punctat Florica Criste.

Fascinată de lucrurile pe care le aveau expuse, am încercat să aflu de unde vine pasiunea pentru tradiție și cum se poate transmite și tinerilor determinarea de a contribui la păstrarea identității naționale. „Am avut marele noroc să cresc în casă cu bătrâni, cu bunicii mei, unde era mereu o atmosferă plăcută și mă învățau, în joacă, să fac mai multe lucruri. Aveam grijă și de animale, dar învățam şi să cos pumnari, adică mașetele de la cămeșile bărbătești, făceam acest lucru chiar înainte de a merge la școală“, a continuat meșterul popular. Parcă înțelegem de aici mai bine rolul sintagmei „Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!“

Cele două ardelence meșteșugesc multe: de la lucrușoare din lână, cânepă și mărgele până la țesături: preșuri din cârpe, saci, țoale din lână vopsită sau cerșafuri din cânepă și bumbac. „Există mai multe feluri de țesături, noi facem și țoale cu lână vopsită natural, cu frunze de nuc, de ceapă sau cu muguri de arin. Pentru păstrarea coloritului folosim moarea de curechi, adică zeama de la varză, pentru că stabilizează culoarea şi nu se albeşte țolul când îl punem la soare să se usuce“, a completat doamna Flori. Țesăturile frumoase și atent lucrate, poalele, pumnarii, ștergarele, toate lucrate manual și păstrând specificul zonei, indică faptul că tradiția poate face parte și din prezentul fiecăruia dintre noi. Brățările și poşetele de in meșteșugite cu acul sunt accesorii apreciate în detrimentul obiectelor de duzină.

Meșter popular la 12 ani

Cu zâmbetul pe buze, doamna Flori a răspuns zâmbind când am întrebat-o cum a reușit să o atragă pe Ștefania în tainele meșteșugurilor: „Eu cred că fiecare mamă trebuie să-și învețe fetele să coasă un nasture sau să modeleze un lucru. Ștefania, când avea 7 ani, mergea cu mine la târguri și lumea o vedea țesând la război. Inițial pedalele erau scurte, nici nu ajungea bine la ele, atunci am căutat unele mai lungi pentru a putea lucra cum trebuie. La vârsta de 12 ani, cu ajutorul conducerii Muzeului Satului „Dimitrie Gusti“ din București, fetiţa a fost recunoscută şi promovată ca meșter popular. Acum este la Facultatea de Agronomie din Cluj, secția Horticultură, pentru că a îmbina tradiția cu agricultura este cel mai frumos lucru în dezvoltarea rurală, eu așa îl văd.“

Nu doar Ștefania a învățat a coase și a țese de la mama ei, ci și mai mulți copii care au frecventat cursurile Școlii de Artă „Tudor Jarda“, filiala Huedin, sau cursurile clasei organizate la Muzeul Satului din Bucureşti.

Proiecte de promovare

Iubitoare de tradiții, merge adesea la târgurile organizate în diverse locații din țară, dar și din străinătate. A fost în Polonia, Franța şi Germania, a reprezentat țara, dar mai cu seamă Sălajul, nu doar pentru comunitățile de români, ci şi pentru străini cărora a încercat să le explice ce înseamnă tradiția locală. Și asta nu doar prin podoabele populare sau țesăturile pe are le realizează, ci și prin cântece și dansuri populare, pentru că adesea, împreună cu Ştefania, oferă reprezentaţii pe scenă.

Când credeam că am aflat câte ceva despre toate preocupările doamnei Flori, artista a început a-mi povesti și din culisele altor proiecte pe care le coordonează: „Am cules folclor din 26 de localităţi din zona noastră, pentru că e păcat să nu ne cunoaștem tradițiile. De exemplu, împreună cu familia mea, am reabilitat o casă tradițională, Casa lui Fănuță, care a fost inclusă în proiectul Acasă ca demult. Construcția am cumpărat-o pentru că avea elemente tradiționale, autentice și am restaurat-o. Datează din 1896, are 2 încăperi și o tindă frumoasă. Chiar vă invit să dormiți într-un pat autentic, de paie.“

De la bunici la nepoți este un alt program pe care l-a inițiat împreună cu familia. Este amplu și cuprinde numeroase acțiuni, unele deja puse în practică, altele la care se mai lucrează. „La școala din Cizer le-am dat copiilor o temă: să scrie o poezie populară. Știam că în zonă bătrânii știu tot felul de zicale, dar pe care nu le spun oricui. Aşa că i-am rugat pe toţi copiii să îi întrebe pe părinţi, pe bunici cum se zice de deochi, cum se strigă la nuntă, cum se cântă mortul şi aşa mai departe. Au venit cu temele făcute și am strâns materiale frumoase pe care mulți le-au dat uitării, așa a rezultat prima ediție a manifestării Poezie din grai străbun. Am început să transpun în scenă obiceiurile de peste an, unul dintre exemple fiind evenimentul La Cizer de Sânziene. Tot în acest program, acum 3 ani, am organizat un fel de concurs la care au participat femeile bătrâne. Acestea trebuiau să poarte costumele populare vechi, cele care mai există în lăzile de zestre, dar pe care nu le-a mai văzut nimeni de multă vreme. Am avut plăcuta surpriză să vină multe femei, îmbrăcate în port popular, cu haine pe care nu le mai îmbrăcase de 55, 47, 40... de ani sau de când s-au măritat. Nu-i păcat că hainele acelea nu le-a văzut nimeni de atâţia ani, când sunt atât de frumoase? Mai sunt multe de arătat, vrem să inițiem un program prin care să ne cunoaștem vecinii. Adică să realizăm un album în care să prezentăm ce are fiecare autentic la el în gospodărie, fie că e vorba de blide, ștergare sau obiecte pentru lucru la câmp“, a concluzionat Florica Criste.

Cu promisiunea că voi merge la Cizer să gust din bucatele tradiționale, să vizitez Casa lui Fănuță și să ascult din învățămintele bătrânilor din sat, m-am despărțit de doamna Flori știind că mai are multe să ne împărtășească nouă, tuturor.

Loredana Larissa SOFRON

La Iaşi, tradiţie şi frumuseţe în lumea meşterilor populari

În organizarea Oficiului Teritorial pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie a avut loc Târgul Regional pentru Artizanat şi Meşteşugari 2014.

Având ca scop promovarea serviciilor şi produselor realizate de meşteri populari şi amplasat într-un spaţiu generos, în centrul urbei, târgul a reunit peste 20 de reprezentanţi din judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ. Timp de patru zile numeroşi vizitatori au putut admira creaţii de mare frumuseţe – costume populare, covoare ţesute la război, icoane, bijuterii, măşti tradiţionale, sculpturi în lemn etc., iar doritorii au putut participa la confecţionarea acestor creaţii în atelierele organizate ad-hoc, alături de meşteri.

Printre expozanţi şi Asociaţia Meşteşugarilor „Nemţeanca“ din Târgu-Neamţ, al cărei stand oferea vizitatorilor numeroase obiecte lucrate după tehnica tradiţională în sate din zonă: Vânători, Pipirig, Oglinzi, Brusturi.

„După desfiinţarea cooperativelor meşteşugăreşti din aceste localităţi unde altădată lucrau sute de oameni confecţionând produse căutate şi în afara hotarelor ţării, ne spune doamna Mihaela Ciubotariu, ne-am gândit să nu lăsăm să se piardă acest adevărat tezaur al culturii noastre populare şi am înfiinţat această asociaţie. Membrii asociaţiei lucrează la domiciliu. Noi le oferim materia primă, iar mâinile iscusite ale femeilor creează cu mult efort şi respectând întru totul motivele păstrate din vechime covoare, catrinţe, brâie, cămăşi, dar şi costume populare pe care le vedeţi aici.“

Şi pentru că faima harnicelor noastre asociate s-a răspândit, am creat costume populare şi pentru alte judeţe din Moldova: Iaşi, Botoşani şi chiar Galaţi.

– Şi cum rămâne cu motivele specifice?

– Când suntem solicitaţi cerem obligatoriu un model după care meşte­rii noştri lucrează astfel încât să fie respectat specificul zonei.

Trebuie să subliniez un fapt: tot ceea ce vedeţi aici, obiecte de o mare frumuseţe, sunt creaţii ale unor femei mai toate în vârstă şi mă gândesc cu îngrijorare cine ne va continua, pentru că tinerii nu mai sunt atraşi de aceste ocupaţii, invocând faptul că lucrul la, să zicem, o ie durează foarte mult şi nu este plătit.

Avem apoi probleme legate de procurarea materiei prime. Pânza pentru ii o aducem din... India, abaua din judeţul Harghita, o parte din aţa necesară din Italia şi lista ar putea continua. Şi toate acestea în condiţiile în care, aţi văzut şi dumneavoastră, mulţi dintre vizitatorii noştri, îndeosebi tinerii, sunt interesaţi să achiziţioneze piese din costumul popular, în special ii.

– Dar exportul acestor produse, atât de apreciate altădată în afară?

– Am încercat, dar cheltuielile sunt atât de mari şi preţurile care ni se oferă sunt mult sub aceste cheltuieli, astfel că am renunţat.

Printre vizitatori şi doamna cercetător Angela Olaru, doctor etnograf: „Mă bucur, ne-a declarat domnia sa, că acest târg a avut loc la Iaşi şi felicit organizatorii care prin acest eveniment au prezentat vizitatorilor această adevărată colecţie de creaţii  populare de o mare frumuseţe şi au oferit posibilitatea să-i vadă pe meşteşugari la lucru. Din păcate, este doar o parte din comoara care, iată, încet, încet se pierde odată cu dispariţia meşte­rilor. Trebuie să găsim posibilitatea să-i antrenăm pe cei mai tineri şi măcar să păstrăm aceste comori care ne identifică şi ne reprezintă într-o Europă unită.“

Stelian Ciocoiu

Abonează-te la acest feed RSS