Adama 04 mai 2020
update 4 Jun 2020

Apele, o posibilă ameninţare pe Valea Muntelui

În fiecare an, odată cu topirea zăpezilor, locuitorii din comunele nemţene Borca, Fărcaşa, Poiana Teiului, Durău de pe valea Bistriţei, judeţul Neamţ, intră în alarmă.

Creşterea apelor râului aduce din aval sloiuri uriaşe de gheaţă care, la confluenţa Bistriţei cu lacul de acumulare Izvorul Muntelui, formează un adevărat dig – un zăpor –, oprind apele râului ce se revarsă în amonte şi provocând importante pagube materiale şi, uneori, din păcate, victime omeneşti.

„Am suferit mult, îşi aminteşte Iliuţă Bogeanu, din satul Dreptu. În urmă cu câţiva ani am fost trezit de vuietul apei care mi-a luat o hală pentru gater. Au fost lovite case şi anexe gospodăreşti, iar pe apele învolburate ale Bistriţei am văzut plutind adăposturi pentru animale. Între satul Dreptu şi Frumosu apele au luat un pod, iar mai la vale, în satul Galu, apele au luat o cabană în care se aflau patru tineri care s-au înecat.“

Acum satul Dreptu este la adăpost de furia apelor. Un dig de peste 600 de metri apără localitatea atât de încercată de-a lungul anilor. Din păcate, e doar o mică parte din proiectul ce prevedea îndiguirea şi regularizarea apelor Bistriţei pe o lungime de 15,6 km în toate cele patru comune care ar fi trebuit să pună la adăpost 3.500 de persoane din 1.300 de gospodării din satele afectate. Realizarea acestui proiect ar fi costat 70 milioane de lei. Începută cu entuziasm, lucrarea s-a sistat, invocându-se un motiv deja obişnuit pentru cei mai mulţi dintre români – „nu sunt bani“.

„Dacă judecăm lucrurile prin prisma legislaţiei în vigoare, ne spune domnul Petru Bâia, primarul comunei Poiana Teiului, ar fi trebuit ca toţi să punem umărul pentru a remedia această situaţie care aduce aproape în fiecare an însemnate pagube materiale. Or, în momentul în care te zbaţi de unul singur rezultatele sunt cele ştiute.“

La sfatul specialiştilor care cred că efectele apariţiei zăporului pot fi diminuate dacă administratorul lacului de acumulare ar reduce vremelnic cota apei din lac, primarul Petru Bâia a trimis societăţii Hidroelectrica numeroase adrese solicitând acest lucru. „De fiecare dată însă ne-am adresat, cum se spune, în van. Nu am găsit înţelegere, unitatea respectivă având se pare o altă politică, ce nu ţine seama de pagubele materiale şi, de ce nu, de viaţa oamenilor.“

Locuitorii de aici speră ca până la urmă cei care diriguiesc treburile statului să-şi amintească şi de ei. De altfel, Apele Române au depus un proiect prin Programul Operaţional Postmediu care, dacă va fi declarat eligibil, ar putea finaliza amenajarea râului Bistriţa, punând la adăpost avutul şi viaţa celor din zonă.

Până atunci însă oamenii urmăresc cu îngrijorare starea vremii.

Stelian Ciocoiu

Comuna Pipirig - Neamţ are planuri ambiţioase

În dimineaţa de iarnă, centrul comunei Pipirig, străjuit de „Catedrala Munţilor“, un impunător lăcaş de cult ctitorit de patriarhul Nicodim Munteanu, om al locului, pare liniştit. E o linişte doar aparentă pentru că la primărie se lucrează din plin. Ca la fiecare început de an, sunt multe probleme curente de rezolvat şi, în acelaşi timp, se finalizează unele proiecte ce vizează dezvoltarea în continuare a localităţilor comunei cu bani europeni. „Este singura posibilitate de a merge înainte, ne spune domnul primar Marcel Prună, în condiţiile în care banii din bugetul local sunt puţini, iar de la Guvern aceştia vin cu ţârâita, când vin.“

Locul întâi pe judeţ

Spre deosebire de alte comune din această parte de ţară, aici funcţionează un birou care se ocupă doar de întocmirea şi accesarea proiectelor europene. Cei de aici au urmat cursuri, au fost în schimb de experienţă, s-au specializat, astfel încât se poate spune că Pipirigul ocupă primul loc la accesarea fondurilor europene şi cel mai elocvent exemplu îl constituie faptul că 138 de gospodari sunt beneficiari ai Măsurii 141, faţă de următoarea comună din judeţ care ocupă locul al doilea, cu doar 23 de proiecte.

„Cel mai greu, îmi mărturiseşte unul dintre funcţionari, a fost să învingem mentalitatea. Am fost din casă în casă, am vorbit cu oamenii neîncrezători că cineva le poate da bani degeaba – o sumă deloc neglijabilă – pentru ca să-şi dezvolte gospodăria. Sigur, n-a fost uşor, i-am ajutat la întocmirea proiectelor şi acum rezultatele se văd.“ Cu cei 1.500 de euro anual, vreme de cinci ani, pipirigenii şi-au extins microfermele, şi-au îmbunătăţit rasele de animale, unii şi-au mărit numărul de stupi sau au înfiinţat păstrăvării, deocamdată modeste, dar cu perspective.

Se dezvoltă o ocupaţie străveche

Unul dintre beneficiarii Măsurii 141 este Vasile Cojocaru, care are acum 140 de oi, patru vaci, porci şi alte animale. Asemeni multor pipirigeni, interlocutorul nostru, un om cu dragoste de animale, a revenit la creşterea oilor, o ocupaţie moştenită din tată-n fiu şi, din păcate, uitată de unii consăteni.

„Am reuşit, ne spune dumnealui, să cresc numărul oilor şi sper să nu mă opresc aici, chiar dacă sunt greutăţi legate de valorificarea produselor. Cum nu putem pierde timp în pieţe, vindem caşul şi laptele la intermediari – ei sunt cei care câştigă. Cât priveşte lâna, am vândut-o cu 1,8 lei kilogramul, o adevărată batjocură. Cândva, în toate satele de pe Valea Muntelui gospodinele ţeseau covoare, cergi şi atâtea altele care se vindeau la un preţ bun. Acum toate acestea s-au cam uitat, iar lâna se vinde pe nimic la turci. Sunt însă bucuros că sătenii noştri revin, iată, la o ocupaţie care era să fie abandonată, creşterea oilor.“

La rândul lor, unii agenţi economici care au ca obiect de activitate exploatarea forestieră, o altă ocupaţie a locului, au beneficiat şi ei de bani europeni. Aceştia au accesat proiecte cu care şi-au achiziţionat utilajele necesare. Din aceeaşi sursă de finanţare, în satele comunei au apărut, în ultimii ani, zece pensiuni agroturistice.

„Să nu uităm, subliniază primarul Marcel Prună, de realizările pe plan edilitar-gospodăresc. Aceasta înseamnă apa, canalizarea în satul de centru, asfaltarea a numeroase drumuri în satele comunei şi numeroase alte proiecte, dintre care unele aflate în desfăşurare. Chiar zilele acestea am depus la Grupul de Acţiune Locală Ceahlău (GAL Ceahlău), din care facem parte, două proiecte, respectiv unul care vizează reabilitarea căminului cultural pe care îl vedem în perspectivă ca o adevărată casă de cultură, şi celălalt privind regularizarea unui torent. Se află deja în desfăşurare un proiect în valoare de 1,5 milioane de euro la Măsura 322 D pentru evitarea inundaţiilor.“

Pipirig – un brand

În anul care a început, primarul Marcel Prună are planuri mari. Intenţionează ca, prin banii europeni, să introducă apa potabilă şi canalizarea în alte trei sate ale comunei.

„Cum am avea nevoie de circa 20 milioane de euro, bani imposibil de accesat, am luat hotărârea de a «civiliza», ca să spun aşa, fiecare sat în parte şi începem cu satul Pluton, unde, conform proiectului, staţia de captare şi tratare a apei, plus conducta principală înseamnă 1,5 milioane de euro.“

Edilul comunei are planuri mari şi în ceea ce priveşte dezvoltarea turismului, o ramură care ar aduce importante beneficii comunei.

„Să nu uităm că la frumuseţea locurilor se adaugă şi alte obiective turistice, cum ar fi brânzăria bunicului lui Ion Creangă, care mai există încă, izvorul scriitorului, o biserică, monument istoric, un muzeu cu obiecte de cult şi, bineînţeles, ospitalitatea oamenilor. Toate acestea ar putea atrage un număr sporit de turişti. Şi tot pentru dezvoltarea comunei, primăria lucrează acum la un proiect care să valorifice ceea ce este specific zonei. Cu sprijinul Forumului Montan – suntem membri ai acestei organizaţii – vrem să creăm un brand al comunei şi să valorificăm produsele specifice zonei: brânza, laptele, mierea de albine etc., astfel încât să fim căutaţi şi să nu căutăm noi pe alţii, aşa cum se întâmplă acum.“

Stelian Ciocoiu

Popas la Horaiţa

Nu departe de comuna Crăcăoani, străjuită de siluetele încremenite în paşnica măreţie a pădurilor de brad se înalţă Horaiţa, parte a ansamblului de mănăstiri, schituri şi sihăstrii din zona Neamţului. Ca şi Nichitul, Sihăstria, Almaşul etc.

Horaiţa n-a fost ctitorită de un feudal puternic şi nici din ambiţia unei familii domneşti. Mănăstirea Horaiţa a fost o ctitorie călugărească destinată în primul rând unei obşti monastice doritoare de retragere. Sfântul lăcaş a patronat succesiv viaţa idioritmică sau de obşte a călugărilor ei, dar a ocrotit şi îndrumat şi traiul sihaştrilor răzleţiţi prin poienile din adâncurile pădurilor înconjurătoare, alinând suferinţele celor mulţi şi, îndreptând, zi şi noapte, rugi fierbinţi întru mântuirea şi consolidarea temeinică a neamului.

Nu se ştie foarte exact anul întemeierii mănăstirii, dar primul document care aminteşte de biserica Horaiţa este cel semnat de Alexandru cel Bun la 1428, în care domnitorul hotărăşte ca biserica Horaiţa să fie inclusă în cele 52 de lăcaşuri de cult trecute sub jurisdicţia ecleziastică a puternicii mănăstiri Bistriţa, care îi va sluji ca necropolă.

În 1466, Ştefan cel Mare transferă călugării de la Horaiţa într-un mic schit Horăicioara, instalând în locul lor corpul domnesc al vânătorilor care vor sta aici până în 1518, când călugării revin la vechiul lor lăcaş, păstrând însă şi schitul Horăicioara până în zilele noastre.

Izolată în codri, departe de principalele drumuri ale ţării, mănăstirea scapă de multe din incursiunile turco-tătare, continuându-şi menirea chiar şi în perioadele în care alte mănăstiri din zona Neamţului sunt cumplit de devastate.

La rândul lor domnitorii aduc în timp îmbunătăţiri bisericii şi construcţiilor mănăstirii, făcând şi unele daruri. La schitul Horăicioara, de pildă, domnul muntean Constantin Racoviţă oferă o Evanghelie tipărită în 1760 care poartă dedicaţia: „Această sfântă Evanghelie este afierosită la Sfântul Schit ce se numeşte Oraiţul de sud de Neamţul, unde se prăznuieşte hramul Bunei Vestiri de noi, Constantin Cehan Voevod, domn şi oblăduitor a toată ţara Ungro-Vlahiei. Leat 1763 aug.“

Cei care poposesc aici pot admira biserica cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul“, una dintre importantele edificii ale acestei zone. Construcţia la care s-a lucrat aproape două decenii şi care continuă bisericile de lemn ridicate aici de-a lungul veacurilor are ca model impunătoarea construcţie a Mitropoliei din Iaşi.

Numărul mare de credincioşi şi turişti care vizitează acest lăcaş de cult este atras, pe lângă liniştea şi frumuseţea locurilor, de icoana Maicii Domnului pe care, de mai bine de două veacuri, închinătorii o consideră şi-i duc mai departe renumele, din generaţie în generaţie, ca icoană făcătoare de minuni. Icoana, bogat ferecată în argint aurit cu imitaţii de pietre preţioase, încadrată de patru coloane de lemn aurit bogat împodobite cu vrejuri de viţă, este scoasă o dată pe an în procesiune, dusă în lung şi smerit alai pe colina Horăicioarei spre Izvorul Tămăduirii aflat la câteva sute de metri de vechiul schit şi care, prin renumele lui în rândul celor aflaţi în suferinţă, a dat al doilea hram al vechiului lăcaş.

Credincioşii din întreaga ţară apelează la rugăciunile călugărilor şi la sprijinul moral al duhovnicilor de aici pentru împlinirea unui vis, desăvârşirea supremă a unor eforturi, pentru că, spun aceştia, cele câteva şoapte, numai de el şi de Cel de Sus ştiute, capătă pe fundalul harurilor proporţii de simbol.

Stelian Ciocoiu

Mănăstirea Nechit, loc de popas şi închinare

La capătul drumului care trece şerpuit prin Roznov – Piatra Şoimului – Neguleşti, călătorul zăreşte unul dintre lăcaşurile de închinare vestite din Munţii Neamţului – Mănăstirea Nechit.

Pe firul neîntrerupt al vremii a ajuns până la noi numele unui anume Nichita Sihastrul, primul care s-ar fi nevoit aici, rugându-se lui Dumnezeu pe aceste plaiuri şi de la care apoi i-au împrumutat numele pârâul, valea şi muntele care străjuiau locul său de închinăciune. În jurul său s-au adunat şi alţi rugători ce au ridicat, după obiceiul vremii, o bisericuţă de lemn, punând apoi bazele unei aşezări isihaste, cunoscută mai târziu sub numele de Sihăstria lui Nechita sau Schitul Nechit.

Un document datat din 1399 menţionează existenţa aici, pe pământurile unui boier Huba, a Schitului Nechit cu hramul Sfântul Nicolae, iar în 1419, în timpul domniei Măriei Sale Alexandru cel Bun, este pomenit Schitul Nechit aflat pe „Câmpul lui Dragoş“. Să mai amintim că, după zidirea Mănăstirii Tazlău în 1497, s-au luat de aici, de la Schitul Nechit, călugări pentru obştea nou înfiinţatului lăcaş.

Veacurile au trecut şi, după o perioadă de ruină şi uitare, între 1976 – 1979 se reface în întregime biserica mare cu hramul Schimbarea la Faţă şi se finalizează turnul clopotniţei care străjuieşte principalul drum de acces la mănăstire. Aici este adăpostit şi un paraclis cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, oferind vieţuitorilor şi pelerinilor un loc de rugăciune şi de reculegere duhovnicească. Acest de al doilea hram al mănăstirii este legat de faptul că în anul 2004 stareţul de atunci a adus din insula Corfu un dar – papucul Sfântului Spiridon – oferit de un aşezământ de acolo sfintei Mănăstiri Nechit.

Dintotdeauna drumul spre mănăstirea Nechit a fost călcat de nume­roşi credincioşi. Să amintim doar faptul că în „Drumuri de munte“ Calistrat Hogaş, urmându-l pe părintele Ghermănuţă, poposeşte la acest sfânt lăcaş.

„Oamenii vin, ne spune unul dintre vieţuitori, părintele Iosif, să se întâlnească aici cu Dumnezeu, purtând în sine nădejdea că această lume e trecătoare şi veşnicia o găseşte aici, pentru că Dumnezeu are grijă de casa Lui.“

Zilnic cei 15 monahi, ce nevoiesc aici, săvârşesc cele şapte Laude şi Sfânta Liturghie, iar în duminici şi sărbători localnicii şi pelerinii fac ca biserica să devină neîncăpătoare. „La sărbătorile mari de peste an, precum şi la marile Praznice Împărăteşti sau la hramul mănăstirii – pe 6 august – ne bucurăm să primim mii de credincioşi din Tulcea, Braşov, Bucureşti sau Baia Mare, din întreaga ţară, subliniază părintele Iosif. Vin aici pentru a se bucura de frumuseţea locului şi de a aprinde o lumânare, aducând astfel cinstire celor care, cu trudă, au păstrat pentru noi cei de astăzi acest loc sfânt de cultură şi spiritualitate românească.“ De altfel, cei care vin la Sfântul Maslu de sâmbătă seara sunt găzduiţi până a doua zi la Sfânta Liturghie. Participă apoi la masa duhovnicească pentru că, ni se spune, „stareţul s-ar supăra dacă cineva ar trece prin mănăstire şi nu este omenit.“

Tot în spiritul ospitalităţii, nu peste multă vreme, în incinta mănăstirii va fi dat în folosinţă Centrul Social Cultural „Sfântul Cuvios Nichita Isihastul“, care-i va găzdui pe cei ce vor trece pragul sfântului lăcaş.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013

Abonează-te la acest feed RSS