Cunoscută prin existența pe teritoriul ei a importante investiții – să amintim doar faptul că aici funcționează firma cu capital american Delphi Diesel Systems, având aproape 1.800 de salariați – comuna ieșeană Miroslava s-a impus în top și prin accesarea fondurilor europene cu care au fost realizate sau sunt în curs de realizare importante obiective, între acestea proiectul de construire a primului parc fotovoltaic din județ.

Situată pe un teren de cinci hectare în satul Ciurbești, centrala fotovoltaică este compusă din 4.200 de panouri care pot urmări deplasarea aparentă a soarelui, astfel încât să poată coopta cât mai eficient energia solară. Cu o capacitate de 1 MW, centrala acoperă necesarul de consum al iluminatului public din comună și asigură necesarul de consum al primăriei și al instituțiilor subordonate acesteia. Mai mult, afirmă domnul primar Dan Niță, comuna va fi practic producătoare de energie electrică, o parte din producție urmând să intre în sistemul național. Împreună cu taxa de timbru verde pentru electricitatea produsă, primăria va beneficia și de aproximativ 40 de euro pentru fiecare megawatt livrat sistemului național. Toate acestea vor aduce comunei economii anuale de peste 300 mii de euro, oferind în același timp și șapte noi locuri de muncă.

Proiectul parcului fotovoltaic de la Miroslava, unic în județul Iași prin puterea și mărimea sa, a costat circa 26 milioane de lei, dintre care 20,6 milioane au fost din fonduri nerambursabile provenite din Fondul European de Dezvoltare Regională și de la Guvernul României.

(S.C.)

În drum spre Botoşani, călătorul poate admira comuna ieşeană Bivolari, al cărei centru poate fi invidiat de edilii multor oraşe: o primărie modernă mărginită de o alee de promenadă pavată cu dale de diferite culori, lampadare şi un parc de peste două hectare dotat cu toate cele necesare, inclusiv o fântână arteziană.

„Aici este interzis accesul cu câini sau cu biciclete. E unul dintre obiectivele pe care le-am realizat prin administrarea Fondului de Mediu, ne spune domnul Liviu Teodorescu, primarul comunei de mai bine de două decenii. În 2009 am depus un proiect şi, din cele 100 de proiecte pe ţară, noi am fost pe locul al doilea, realizând 94 de puncte şi rezultatul se vede.“

Discuţia continuă firesc, primarul enumerând cu satisfacţie realizările – nu puţine – pe plan edilitar-gospodăresc.

Toate drumurile, asfaltate

Cu ajutorul fondurilor europene şi de la Guvern s-a finalizat în 2004 alimentarea cu apă a comunei. Acum, beneficiază de apă curentă peste 900 de abonaţi. Şi tot în această perioadă s-a încheiat canalizarea în satele Bivolari şi Soloneţ.

O atenţie deosebită se acordă modernizării drumurilor. Anul trecut, de pildă, s-au finalizat patru kilometri de trotuar în Bivolari şi s-au modernizat alţi 1,5 kilometri de drum comunal, o parte din cei peste opt kilometri dintr-un proiect obţinut de la MDR. „Pe scurt, putem spune că în trei-patru ani comuna Bivolari va avea asfaltate toate drumurile, adică 22 km, toate acestea cu fonduri europene în valoare de 6,6 milioane de euro.“

– Toate acestea sunt rezultate remarcabile. Cum realizaţi aceste proiecte, în condiţiile în care nu puţini primari se plâng că accesarea acestora înseamnă multă „hârţogăraie“, mult timp şi bani pierduţi?

– Faptul că se poate – vine răspunsul – este demonstrat de ceea ce am făcut până acum şi de ceea ce ne propunem în continuare. Pentru proiecte avem un colectiv de salariaţi ai primăriei cu care lucrăm pe baza unei strategii pe care o respectăm cu stricteţe, iar faptul că uneori mai suntem chemaţi pentru nu ştiu ce scăpări nu ne deranjează. Ca urmare, încă de anul trecut am realizat un nou proiect integrat – aprobat deja – care cuprinde modernizarea a 4,9 km de drum, construirea unei grădiniţe în satul Tabăra şi modernizarea căminului cultural din centrul comunei.

În sprijinul investitorilor

„Aşezaţi aici, la margine de judeţ şi de ţară – suntem vecini cu Republica Moldova şi judeţul Botoşani –, am făcut şi facem eforturi deosebite pentru a atrage noi investitori.“

Spusele primarului sunt confirmate de apariţia în ultimul an a trei hectare de seră ultramoderne pe locul unde, spunea un sătean, „era o adevărată şerpărie“. Acum zilnic de aici pleacă în magazinele din Iaşi şi judeţele învecinate maşini încărcate cu tomate. Un semn al schimbării îl reprezintă şi apariţia în centrul comunei a unei staţii PECO atât de necesară posesorilor de autovehicule din zonă dar şi drumeţilor.

Toate acestea se adaugă societăţilor şi asociaţiilor agricole în care sunt cuprinşi 70% din proprietarii de terenuri. Să amintim că, alături de alte investiţii Domeniile Lungu, care lucrează peste trei mii hectare de teren în cea mai mare parte irigat, şi rezultatele sunt pe măsură.

Am stat de vorbă cu unul dintre aceşti investitori, domnul ing. Liviu Zbanţ, care administrează o suprafaţă de 915 ha. „Suntem profilaţi, subliniază domnul inginer, pe porumbul de sămânţă care ocupă în ferma noastră 600 ha. Restul suprafeţei este cultivat cu porumb, floarea-soarelui ş.a. pentru arendatori. Suntem mulţumiţi şi noi şi ei.

Avem în dotare utilaje moderne din care aş aminti două tractoare de 170 CP, alte două de 150 CP şi mastodontul, cum îi spunem noi, tractorul de 360 CP, celelalte maşini şi utilaje, astfel încât «bătrânul U 650» a rămas la noi doar o amintire.“

Vestiţi prin hărnicia lor, oamenii din Bivolari caută şi găsesc noi surse de câştig. Au apărut, e drept pe suprafeţe mai mici, culturi de legume solicitate pe pieţele oraşului Iaşi, iar în satul Tabăra, Gheorghe Amariţei creşte... porci mistreţi, o îndeletnicire care i-a adus mare faimă şi dincolo de hotarele judeţului.

Între investiţii să mai amintim un centru de vinificaţie inaugurat în 2014, cu capacitate de peste trei milioane de litri, apariţia unei pensiuni şi a alteia, în pregătire.

Toate acestea înseamnă noi locuri de muncă. Doar la Domeniile Lungu lucrează peste 160 de locuitori ai comunei, ingineri, mecanizatori care, atenţie, pentru a putea folosi noile şi modernele utilaje, sunt şcolarizaţi în centre din ţară, dar şi din străinătate. La aceştia se adaugă salariaţii de la celelalte societăţi agricole, cadrele didactice, funcţionarii şi personalul de la unitatea medico-socială din comună, astfel încât numărul celor care solicită ajutor social, subliniază primarul, este foarte mic la Bivolari.

Şi pentru că satele comunei trebuie să arate pe măsura hărniciei oamenilor, primăria a organizat, odată cu venirea primăverii, un plan de măsuri pentru curăţenie şi bună gospodărire a fiecărei uliţe. „E un obicei, subliniază domnul Liviu Teodorescu, ca schimbarea anotimpului şi apropierea Sfintelor Paşti să ne găsească pregătiţi, astfel încât cei care trec prin Bivolari să aibă numai cuvinte de laudă.“

Stelian Ciocoiu

În mijlocul satului Sticlăria, nu departe de Cotnari, atrage atenţia o casă deasupra căreia flutură drapelul tricolor. Este, spun oamenii cu respect şi admiraţie, „muzeul“ lui nea Costache, care în ultimii ani, prin mulţimea celor care-i trec pragul, a devenit o adevărată instituţie.

Chiar atunci când am ajuns aici, Constantin Curechiu, stăpânul casei, îşi lua rămas bun de la un grup de tineri din Vaslui care-i vizitaseră muzeul.

Are 67 de ani şi a fost mecanizator. „Am avut o viaţă nu tocmai uşoară. Cu opt copii nu prea aveam timp să mă ocup de pasiunea de a prelucra lemnul şi de a strânge, mai degrabă de a pune la adăpost, obiectele de o mare frumuseţe pe care femeile noastre le lucrau la războiul de ţesut sau cu mâna în serile lungi de iarnă“, îşi aminteşte gospodarul.

Dar visul i s-a împlinit odată cu ieşirea la pensie. Dacă o parte din exponatele pe care le prezintă vizitatorilor sunt create de el, altele – cele mai multe – sunt adunate de pe la familiile din sat. „Femeile mai în vârstă îmi dădeau voie să le cotrobăi prin lada de zestre, bărbaţii îmi ofereau râşniţe, meliţe şi altele moştenite din bătrâni. Ele reprezintă de fapt părticele din viaţa de fiecare zi a înaintaşilor noştri, multe dintre ele îmbinând utilul cu frumosul. Astfel, încetul cu încetul, am adunat tot ce vedeţi aici.“

Admirăm zeci de cămăşi lucrate „cu pui“, un costum de mire de la începutul secolului trecut cu o cămaşă brodată, pe care viitoarea mireasă o lucrase astfel încât să nu mai semene cu alta, iar pe perete un covor lucrat cu motive specifice zonei în culori vegetale, cu o vechime ce depăşeşte, spune stăpânul casei, 150 de ani. O colecţie de batiste pe care fetele le lucrau pentru vornicei. Niciuna nu seamănă prin broderie cu cealaltă. „Frunză verde stejărel,/ Poftiţi, domnu vornicel/ V-o dau ca suvenire/ Să aveţi ca amintire.“

Zăbovim în faţa costumelor pentru bărbaţi care, deşi sobre, sunt de o mare frumuseţe. Nu lipsesc broderiile de pe gulerul cămăşii şi mâneci de culoare albastră, iar cojocelul este „pichistrat“ cu motive de culoare roşie.

Un loc aparte îl ocupă măştile şi costumele pentru obiceiurile de Anul Nou pe care Constantin Curechiu le creează cu dragoste şi migală pentru tinerii care vor interpreta capra, ursul, cerbul ş.a. Admirăm costumul caprei de la Sticlăria, cerbul de la Pârcovaci şi chiar un alt cerb dintr-un sat sucevean, fiecare dintre acestea respectând cu stricteţe obiceiurile locului, ce se remarcă prin originalitate şi frumuseţe. De altfel, măiestria meşterului Constantin Curechiu este vestită, cum se spune „peste şapte sate“.

Meşterul din Sticlăria face şi fluiere folosite nu numai de ciobani, ci şi de membrii unor formaţii artistice din Moldova. Constantin Curechiu a lucrat în întregime, ca în vechime, două care cu roţile şi spiţele din lemn „ca să vadă şi cei tineri cum se trăia şi cum se lucra altădată“. Ne arată apoi coarnele unui cerb, lucrate cu migală. Exponatul va împodobi sala unui nou cămin cultural.

Preocupările şi eforturile meşterului din Sticlăria au fost apreciate şi recunoscute ca atare. Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a înmânat o Diplomă prin care „Se acordă titlul de Tezaur Uman Viu domnului Constantin Curechiu, meşter popular şi creator de măşti populare din satul Sticlăria, comuna Scobinţi, judeţul Iaşi.“

Dar meşterul, cum spune soţia sa, „nu se mai astâmpără“. În vară, când unul dintre feciori va veni acasă din străinătate, va etaja casa, astfel încât muzeul să se extindă. „Am mai multe exponate de mare frumuseţe. Vreau să arăt oamenilor care ne vizitează, în special celor tineri, că înaintaşii noştri au iubit munca şi tot ce au făcut a fost nu numai util, ci şi măiestrit. Trăiesc cu credinţa că trebuie să păstrăm ceea ce ne-au lăsat înaintaşii noştri şi să ducem mai departe această moştenire.“

Stelian CIOCOIU

În urmă cu câţiva ani, în localitatea Rădăuţi Prut din judeţul Botoşani, în prezenţa unor înalte oficialităţi din România şi Republica Moldova, se inaugura un pod care uneşte ambele maluri ale Prutului. Ceea ce n-au aflat însă reprezentanţii Guvernului de la Bucureşti era faptul că în această parte de ţară, între Rădăuţi Prut şi Manoleasa, există un drum naţional DN 24 în lungime de 40 km neasfaltat, mai exact de pământ, ca în urmă cu sute de ani. A trecut de atunci ceva vreme şi situaţia a rămas neschimbată, drumul este plin de noroaie, iar autorităţile, în afară de promisiuni, n-au făcut nimic.

Mi-am adus aminte de această stare de lucruri când, într-una din zilele trecute, am ajuns în satul Cuza Vodă din comuna ieşeană Popricani. La circa cinci kilometri de Iaşi, oraşul care tinde să ajungă Capitală Culturală Europeană, patru sute de gospodării stau înecate în noroi şi practic toamna şi în timpul dezgheţului de primăvară nu se poate intra şi ieşi decât cu tractorul. „Lasă că nici iarna nu-i mai bine, ne spune cu amărăciune un localnic, maşinile care se aventu­rează sfârşesc într-unul dintre şanţurile pe care primăria le-a făcut toamna trecută cu un buldozer, şanţuri care au costat circa un miliard de lei vechi şi care în parte s-au astupat pentru că oricum nu folosesc la nimic.“

„De fiecare dată când plecăm de acasă încălţăm ciubote de cauciuc pentru a răzbate prin noroi, subliniază o localnică, Maria Stan, mai ales că din cauza noroaielor niciun autobuz nu poate răzbate decât până în vârful dealului de la intrarea în sat. Singurul mijloc de transport care mai ajunge este un microbuz, şi acesta extrem de aglomerat pentru că peste 30 de copii din sat, între care şi doi ai mei, învaţă la Iaşi, într-un cuvânt trăim ca în urmă cu o sută de ani.“

La rândul lor, cei care fac naveta la Iaşi cu maşina personală sunt disperaţi. „În toamnă mi-am schimbat capetele de bară, pivoţii, bucşele, garniturile şi acum, odată cu venirea primăverii, trebuie să le schimb iar, într-un cuvânt, alţi bani, altă distracţie“, spune cu umor amar Vasile Trifan, care pentru a ieşi din sat, nu de puţine ori, se foloseşte de tractorul unui prieten.

Şi cum situaţia este, vorba unui sătean, veche de când lumea, dar de neconceput într-o ţară a UE, în plin secol XXI, oamenii s-au adresat în nenumărate rânduri primarului Valeriu Pârlog. Deşi cunoaşte situaţia şi îi compătimeşte pe sătenii din Cuza Vodă, primarul declară că nu poate face mare lucru din cauza lipsei banilor. Cum este primar doar de trei ani, domnul Valeriu Pârlog promite că în primăvară, având un proiect pentru asfaltarea a şase kilometri de drum, în valoare de 1,5 milioane de euro, va reuşi să răspundă doleanţelor locuitorilor din Cuza Vodă.

Până atunci, oamenii din sat continuă să frământe în fiecare zi noroaiele sperând ca drumul care îi leagă de civilizaţie să fie la înălţimea vremurilor pe care le trăim, iar dorinţa lor, dacă primarul nu poate face mare lucru, să fie auzită de cineva de la judeţ, „unde cei care diriguiesc treburile nu ştiu sau nu vor să ştie realităţile din judeţ şi deci şi din satul nostru“.

Stelian CIOCOIU

De multe ori atunci când ne gândim la comunele din ţara noastră ne imaginăm localităţi cu câţiva locuitori, şi aceia bătrâni, sau sate în care elevii merg kilometri întregi pentru a ajunge într-o sală de clasă, dar, cu siguranţă, există şi comune mândre ai căror locuitori beneficiază de facilităţile unui sat european. Un astfel de exemplu este comuna Miroslava din judeţul Iaşi, o aşezare cu o istorie aparte, cu oameni harnici care păstrează tradiţia, dar care nu ocolesc tendinţele vremurilor.

Scurt istoric

Zona metropolitană a Iaşului cuprinde, pe lângă reşedinţa de judeţ, 13 comune care au un rol important în dezvoltarea economică a întregului judeţ. De departe, cea mai importantă comună este Miroslava. Atestată documentar în jurul anului 1500, comuna a devenit un model prin evoluţia sa continuă. Cele 13 sate – Ciurbeşti, Corneşti, Dancaş, Găureni, Horpaz, Miroslava, Uricani, Valea Adîncă, Valea Ursului, Voroveşti, Balciu, Brătuleni, Proselnici – se întind pe 8.270 de hectare şi oferă numeroase motive pentru a locui la ţară sau, măcar, motive pentru a vizita această parte de lume.

Obiective turistice

Dintre numeroasele obiective turistice ale comunei ne putem aminti de la monumente istorice şi până la daruri unice ale naturii. Mai întâi amintim Rezervaţia floristică Valea lui David – denumirea rezervaţiei provine de la numele profesorului Mihail David, un important naturalist şi geograf al zonei moldave, şi cuprinde 570 de specii de atofite, numeroase rarităţi floristice sau faunistice.

Apoi rezervaţia Pădurea Uricani este o arie protejată de interes naţional ce se întinde pe o suprafaţă de cca 70 de hectare unde întâlnim, pe lângă speciile ocrotite de lege, şi goruni, stejari sau tei argintii care oferă un peisaj forestier aparte.

Mai mult, aici întâlnim şi Podgoria Uricani atestată încă din anul 1588, ce oferă un vin deosebit, dar şi trei biserici încadrate în patrimoniul naţional.

De menţionat este faptul că la Miroslava se poate vizita Palatul Sturdza, construcţie realizată la începutul secolului al XIX-lea de către familia boierului moldovean Vasile Beldiman. Din anul 2004 palatul a devenit monument istoric, iar în prezent aici sunt amenajate Muzeul Etnografic al Agriculturii Moldovei şi biblioteca Liceului Agricol „Mihail Kogălniceanu“.

Dezvoltare continuă

Despre comuna de astăzi am aflat mai multe detalii de la primarul comunei, Dan Niţă. Aflat la cel de-al doilea mandat ca primar, acesta a contribuit la dezvoltarea comunei din mai multe puncte de vedere: economic, social sau cultural.

Dacă în majoritatea comunelor populaţia este într-o continuă scădere, la Miroslava numărul locuitorilor creşte constant: „Se construieşte permanent, populaţia creşte anual cu 1.500 – 2.000 de locuitori şi aproximativ 650 de case noi. Populaţia întinereşte şi mulţi dintre locuitorii municipiului Iaşi se retrag în comuna noastră şi îşi construiesc case pentru a se odihni dincolo de zgomotul oraşului“, a declarat Dan Niţă, primarul comunei.

Prin faptul că este situată aproape de municipiul Iaşi, comuna beneficiază de nenumărate avantaje care contribuie la dezvoltarea constantă. Unul dintre principalele atuuri este acela că numeroşi agenţi economici aleg să îşi dezvolte afacerile la marginea Iaşului şi multe dintre marile centre comerciale care deservesc implicit locuitorii din mediul urban sunt situate pe raza comunei Miroslava. Însă există şi neajunsuri!

„La nivel comunal avem 370 de agenţi economici, de aici vin şi principalele resurse financiare. Suntem înstăriţi faţă de alte comune ale judeţului Iaşi, dar nu atât cât trebuie! Având în componenţă 13 sate, şi cheltuielile sunt mai numeroase. De exemplu, avem 308 km de drum care trebuie întreţinut şi modernizat constant. Şi lista de nevoi poate continua“, adaugă primarul.

Chiar dacă se află la marginea oraşului reşedinţă de judeţ, Miroslava nu beneficiază de utilităţile moderne de foarte mult timp, demersul pentru a avea apă, canalizare sau gaz fiind unul destul de greoi, după cum mărturiseşte Dan Niţă: „Am adus apa în comună în toate cele 13 sate – era un paradox până nu demult: toate conductele de apă şi gaz ale oraşului Iaşi treceau prin Miroslava, dar comuna nu avea acces la aceste utilităţi. La nivelul canalizării nu suntem nici măcar aproape de a acoperi cele 13 sate, fiind nevoie de foarte mulţi bani, în jur de 12 milioane de euro. Am realizat lucrările de canalizare în localităţile Miroslava, Baciu şi am început lucrările şi în satul Valea Adâncă“, continuă edilul.

În acest moment comuna pare a fi mai mult una industrială, dar, până de demult, şi agricultura reprezenta un reper. Nu puţini au uitat de vinul de Uricani, dar viile nu prea mai sunt. Nici creşterea animalelor nu ocupă acelaşi interes ca în anii trecuţi. „Zona este foarte potrivită pentru cultivarea viţei-de-vie, era renumit vinul de Uricani, dar locuitorii nu mai cultivă astfel de struguri, pentru că au dat pământurile în arendă din cauza faptului că nu aveau unde să-şi vândă produsele. O mare parte a populaţiei s-a ocupat cu creşterea animalelor. Ţăranii plecau la Iaşi să-şi vândă produsele, însă nu mai pot practica nici această activitate. Dacă în 2008 în comună erau 7.000 de vite acum sunt 270! Este mai mult decât îngrijorător, dar acest lucru se întâmplă pentru că localnicii nu pot valorifica produsele aşa cum trebuie pentru a nu ieşi în pierdere“, susţine Niţă.

Educaţie şi informare

În comuna Miroslava a fost înfiinţat primul liceu agricol din ţară. În anul 1831 a fost înfiinţat Liceul Tehnologic Agricol „Mihail Kogălniceanu“ care pregăteşte şi astăzi specialişti în domeniul agricol. Tot de la primarul comunei am aflat faptul că unele şcoli din comună au fost închise din cauza unui număr mic de elevi, dar că în acest moment se doreşte redeschiderea lor pentru o mai bună funcţionare a sistemului. Mai mult, o parte dintre elevii celor 13 sate învaţă în municipiul Iaşi, aceştia ajung la şcoală cu microbuzele făcând naveta.

În urma unei investiţii de 1 milion de lei din fonduri europene, în 2014 a fost inaugurat centrul de informare turistică de la Miroslava care are rolul de a-i informa pe cei interesaţi de bogăţiile României.

Pentru a afla noutăţile din comună, locuitorii au ziar local care apare lunar, având un număr de 8 pagini ce prezintă informaţii în diferite rubrici de interes.

Aşadar, cele 22.000 de suflete care locuiesc, permanent sau doar la sfârşit de săptămână, cum se întâmplă cu locuitorii Iaşului care şi-au construit case de vacanţă în satele Miroslavei, au numeroase motive de a fi mândre de comuna lor.

Centrală fotovoltaică unică în ţară

Prin faptul că Miroslava este o comună mare şi în continuă dezvoltare, oamenii de afaceri sunt tot mai interesaţi să investească în această zonă. De aici a pornit şi ideea construirii unei centrale fotovoltaice unice în ţară. Proiectul va fi realizat cu bani europeni şi va asigura iluminatul în instituţiile publice şi pe cel stradal. Centrala va fi construită pe un teren de 5 ha din satul Ciurbeşti şi va funcţiona cu ajutorul unor dispozitive unice denumite „trakere“. În urma finalizării acestei lucrări, membrii consiliului local susţin că se vor economisi, anual, până la 300 de mii de euro.

I. Banu,
Loredana Larissa SOFRON

Dacă ochii sunt calea spre sufletul omului, grădina ar trebui să fie oglinda casei lângă care se află şi, mai nou, pe care se află. Alături de clasica amenajare a unei grădini, „acoperişul verde“ devine, pe zi ce trece, un lucru tot mai căutat şi apreciat de români.

Fiind totuşi un domeniu relativ nou în România, în care studiile nu reuşesc deocamdată să răspundă la toate întrebările, asist. dr. Roxana Negrea, de la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad“ (USAMV) Iaşi, absolventă a Facultăţii de Horticultură, specializarea Peisagistică, a decis să demareze un proiect în cadrul lucrării sale de post-doctorat, ale cărui rezultate să contribuie la îmbogăţirea bagajului de informaţii deja existent în domeniu. „Sunt astfel de studii la noi în ţară dar nu acoperă întreaga arie. Este însă un domeniu încă tânăr la noi, ca şi amenajarea grădinilor. Grădinile realizate pe acoperiş au foarte multe avantaje. Una dintre premise ar putea fi şi lipsa spaţiului pe lângă construcţie. Acest lucru se întâmplă în cazul metropolelor. Există însă multe alte avantaje ale «acoperişurilor verzi». Măresc durata de viaţă a acoperişului pentru că filtrează razele ultraviolete, zgomotele, poluarea, creează un mediu mult mai sănătos de locuit, înfrumuseţează“, precizează Roxana Negrea.

Asistentul universitar urmăreşte, printre altele, să stabilească condiţiile de dezvoltare, dar şi speciile care se pretează pentru realizarea unui „acoperiş verde“, care să nu necesite o atenţie specială din partea proprietarului, şi care să fie fezabil condiţiilor climatice din zona Moldovei. „Ideea proiectului mi-a venit în timpul unei colaborări cu o persoană care a dorit să-şi înfiinţeze un astfel de «acoperiş verde» şi m-a întrebat ce specii o sfătuiesc să folosească, în condiţiile în care nu era dispusă să investească şi într-un sistem de irigare. În acel moment am căutat informaţii, dar nu am găsit foarte multe şi nu am putut face o recomandare ştiinţifică. A fost un mare semn de întrebare de ce nu s-au făcut studii la noi în ţară pentru condiţiile climatice de aici“, explică Roxana Negrea. Experimentul asistentului universitar a debutat în cursul lunii mai a.c. şi se derulează în cadrul unui proiect POSDRU, cu o durată de un an şi jumătate. În fiecare lună, Roxana Negrea primeşte o bursă care îi susţine studiile şi analizele de laborator realizate sub îndrumarea prof. univ. dr. Lucia Drăghia, decanul Facultăţii de Horticultură din cadrul USAMV Iaşi.

„Laboratorul“ de pe acoperiş

Ideea a prins viaţă pe acoperişul unei clădiri a USAMV Iaşi. La o înălţime de şase metri, Roxana Negrea a început să-şi amenajeze micul „laborator“ în aer liber, nu fără ajutor din partea conducerii instituţiei de învăţământ superior ieşeană şi a studenţilor. Pentru a ajunge la cultura experimentală Roxana Negrea urcă pe o scară metalică, bine ancorată în cenuşiul peretelui. „Doamnei decan i-a surâs ideea de a face un experiment care să ne permită să putem trage concluzia care specii se pretează şi cât de bine se dezvoltă într-un astfel de mediu. Ideea de amplasare a proiectului pe această clădire mi-a fost dată de domnul rector. Eu aş fi vrut să fac experimentul pe clădirea Universităţii. A fost o idee foarte constructivă şi mă bucur că am urmat-o pentru că atunci nu luasem în calcul cât de greu se poate ajunge cu zece metri cubi de substrat pe acoperiş. Din fericire, am avut parte de tot ajutorul şi de susţinerea conducerii Universităţii pentru a realiza acest experiment“, îşi aminteşte cu zâmbetul pe buze Roxana Negrea.

Un proiect cu suflet

Spaţiile experimentale au fost amenajate în trei rigole, fiecare cu câte un tip de substrat, ce găzduiesc patru specii de plante. „Am optat să folosesc mai multe specii floricole. Deşi teza de doctorat mi-am dat-o în pomicultură, unde am făcut o cercetare asupra speciilor care au deosebite calităţi decorative şi se pot folosi atât pentru fructele lor, cât şi pentru valoarea estetică, am ales de data aceasta speciile floricole pentru că ele pot fi folosite atât în amenajarea teraselor verzi, cât şi a acoperişurilor. În străinătate, mai ales în Olanda, sunt foarte populare. Sunt utilizate cu succes mai ales în cazul adăposturilor de animale, de albine, filtrează foarte bine apa meteorică, reducând gradul de poluare a acesteia“, mai explică peisagista. Cadrul universitar îşi îndreaptă cercetător atenţia asupra plantelor ca nişte giuvaieruri, unele de un verde viu, altele cu tentă brun-roşcată sau de un roşu pronunţat. Le priveşte cu dragoste, cufundată într-o linişte în care omul şi planta pot să stea în tihnă de vorbă şi să-şi spună păsurile.

Investiţii minime

Cu ajutorul rezultatelor acestui experiment, Roxana Negrea speră să poată oferi celor care îşi doresc răspunsurile şi soluţiile de care au nevoie pentru a se putea bucura de un „acoperiş verde“ cu costuri minime. „Investiţia se poate reduce chiar la jumătate dacă folosim nişte specii care au o dezvoltare rapidă şi armonioasă, astfel ca într-un an de zile acoperişul să fie îmbrăcat uniform. Un alt aspect pe care l-am luat în considerare a fost substratul pe care îl pot folosi. Din acest motiv, am ales mai multe variante pentru a putea concluziona care este cel mai potrivit. Apoi, am zis că ar fi bine să pot recomanda şi nişte amendamente care pot fi aplicate pentru ajutarea plantelor. Am considerat că totul trebuie să fie organic şi natural. Totodată, este posibil să nu fie nevoie“, susţine cadrul universitar. Chiar şi după terminarea acestui proiect, Roxana Negrea intenţionează să continue studiile şi să folosească plantele folosite la experiment pentru realizarea unei amenajări.

Sfaturi pentru o grădină reuşită

Pe lângă activitatea didactică, cadrul universitar îşi foloseşte cunoştinţele şi talentul, alături de colegii ing. Dragoş Paşcu şi ing. Roxana Şoldan, pentru a le oferi iubitorilor de frumos grădina pe care şi-o doresc şi care le reflectă personalitatea. „Peisagistica este un domeniu în care se lucrează şi cu oamenii, nu doar cu plantele. Orice grădină este o continuare a spaţiului de locuit. Trebuie să fie în ton cu casa, cu gusturile proprietarului. Foarte multe lucrări le-am avut în Bucureşti, în Pipera, avem o colaborare foarte constructivă cu Primăria Galaţi, unde am participat la amenajarea unui parc care anul acesta, în octombrie, a împlinit un an de zile de la inaugurare, dar şi la mai multe alte proiecte, alături de echipe de arhitecţi şi ingineri“, spune peisagista.

Realizarea unei grădini reuşite depinde de respectarea etapelor specifice, mai ales în cazul unei construcţii ce urmează să fie ridicată, dar şi de existenţa unui proiect care, în funcţie de complexitatea lui, poate costa între 150 de euro şi chiar câteva zeci de mii de euro.

„Primul pas ar trebui făcut înainte de începerea construcţiei, prin luarea stratului fertil de la nivelul sitului şi depozitat; pentru că se va intra cu utilaje grele care vor tasa solul, vor rămâne resturi de la materialele de construcţii care iarăşi pot împiedica creşterea plantelor. De obicei, decopertarea se face după, pentru că acest strat fertil nu se mai poate folosi, şi apoi se aduce un strat de pământ fertil, aceste două operaţiuni implicând evident nişte costuri“, consideră cadrul universitar.

Educarea publicului este un alt aspect pe care peisagista îl are mereu în vedere încă de la realizarea proiectului pentru viitoarea grădină: „Este constructiv din partea noastră să educăm publicul. Explicând avantajele unei plante colorate în defavoarea unui pitic, de exemplu, atunci consider că oricine este capabil să înţeleagă şi să renunţe la o idee dacă nu este constructivă. Cu cât oamenii au văzut mai multe grădini în străinătate şi le-a plăcut, cu atât şi-au dorit şi ei. Totodată, pe piaţă a început să apară o mai mare diversitate de plante“, mai spune Roxana Negrea. Însă, chiar dacă un specialist reuşeşte să creeze o grădină de vis, aceasta va trăi doar dacă proprietarul va înţelege că rolul său abia de acum începe. „Am scheme de tratament pe care le administrez, dar nu este suficient. Dacă nu este udată planta, degeaba. Am avut clienţi care au investit zeci de mii de euro în grădină şi, pentru că nu au udat, au murit toate plantele. Îmi pare foarte rău, mă doare sufletul, pentru că eu sunt prezentă pe şantier de la începutul proiectului şi până la sfârşit, am avut grijă de plante, dar ulterior nu au mai fost udate corect. Mulţi au impresia că sistemul de irigare este un moft. O plantă nu poate trăi dacă proprietarul nu are timp să o ude“, conchide cadrul universitar.

George COJOCARU-CÎRNECI

Înfiinţată în urmă cu peste 90 de ani ca şcoală pentru copiii orfani din Primul Război Mondial, şcoală de corecţie în anii ’50, apoi Centru şcolar agricol şi trecând în timp prin numeroase modificări de structură şi denumiri, Colegiul Agricol „Vasile Adamachi“ este astăzi una dintre unităţile de prestigiu ale învăţământului ieşean. Ilustrativ este faptul că, în anul şcolar trecut, colegiul din Copou a ocupat primul loc pe judeţ între liceele tehnice în ceea ce priveşte numărul de reuşiţi la examenul de bacalaureat.

Agricultură şi servicii

În actualul an şcolar, Colegiul Agricol „Vasile Adamachi“ oferă celor 572 de elevi o gamă diversificată de modalităţi de pregătire: agricultură ecologică, mecanici auto, protecţia mediului, industrie alimentară, tehnician economic, iar de anul trecut, prin sistemul „Alegeţi drumul“, şi agroturism – în această specialitate începând din clasa a X-a şi şcoală profesională. Tot din acest an s-a introdus la liceu o altă specialitate care se bucură de un deosebit interes – bancheting. Absolvenţii la această specialitate se vor ocupa de organizarea unor evenimente. La toate acestea se adaugă cursuri postliceale de cadastru funciar şi topograf, îndeosebi pentru cei care lucrează în specialitate în consiliile locale din judeţele Iaşi şi Vaslui.

Pe lângă aceste specialităţi, la cererea Primăriei Iaşi s-a organizat şi un curs postliceal de floricultor specialist, absolvit de un număr însemnat de cursanţi şi din judeţele învecinate.

„Avem, ne-a spus doamna director Carmen Beatrice Zelinschi, o bază materială bună. Sigur ar putea fi şi mai bună, dar boala comună care înseamnă lipsa fondurilor ne împiedică să facem unele minime investiţii care ne-ar asigura o bază tehnică corespunzătoare şi, de ce nu, diversificarea specialităţilor în care se pregătesc elevii noştri.“ Şi doamna director ne dă ca exemplu o specialitate deosebit de solicitată de elevi: conducerea tractorului care, iată, lipseşte la un liceu cu profil agricol. Pentru a răspunde acestei opţiuni este nevoie de peste patru mii lei pentru autorizare, apoi încă de şase mii pentru acreditare, sume care trebuie achitate din venituri proprii pe care şcoala nu le are.

O bază tehnică de muzeu

„În măsura posibilităţilor, Colegiul «Vasile Adamachi» încearcă să asigure o bază materială corespunzătoare nevoilor de pregătire. La Ecologie, de pildă, a fost amenajată o cultură de cătină ecologică, producem legume ecologice folosite la cantina colegiului, iar pentru industrie alimentară a fost amenajat un laborator modern de patiserie. Dar ceea ce nu poate fi soluţionat prin eforturi proprii este gama de maşini, cele existente cu o vechime apreciabilă de mai bine de 50 de ani. Le reparăm, le cârpim ca să poată fi folosite, ne spune cu amărăciune doamna director. „Solicităm mereu cele necesare, dar primim răspunsul ştiut: «nu sunt bani». Am încercat să ne înscriem în Programul Rabla în speranţa că, dând tractorul nostru străvechi şi adăugând oarece sumă, să achiziţionăm un alt tractor mai modest, dar oricum mai aproape de cerinţele zilelor noastre. Totul a fost în zadar. Mai mult, în cadrul unor schimburi pe care le-am avut la proiectul «Comenius Multilateral», puteam primi gratuit un tractor din Germania. Fără succes, deoarece taxele vamale erau de nesuportat pentru şcoala noastră.“

Singura soluţie ar fi ceea ce ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, a denumit-o la o întâlnire cu directorii liceelor agricole, dubla subordonare. Mai exact, aceste şcoli să depindă în egală măsură de Ministerul Învăţământului, dar şi de cel al Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, aşa cum era cândva, când liceul ieşean a primit utilajele pe care şi acum le are în dotare.

„Doar astfel, cred eu, s-ar putea găsi banii necesari pentru dotarea bazei materiale cu care să pregătim agricultorii de mâine ai ţării. La recenta ediţie Agralim elevii noştri au văzut tractoare ale unor firme celebre, s-au urcat în cabine şi au rămas fără grai. În final mi-au pus o întrebare la care n-am avut niciun răspuns: «Noi ce facem, doamnă directoare?»“

Un alt necaz cu care se confruntă colegiul ieşean este terenul agricol: cele 10 hectare de care dispune şcoala, care au fost donate cândva de principesa Olga Sturza şi care sunt acum în domeniul statului. „Am încercat prin numeroase adrese să intrăm în posesia terenului care ne aparţine de drept, fără niciun rezultat însă. În fiecare an suntem chemaţi la respectiva instituţie şi mă tem că e posibil ca şcoala noastră – de agricultură, atenţie! – să rămână fără această suprafaţă şi aşa mică pentru lucrările practice din procesul de învăţământ. Am încercat să argumentăm faptul că USAMV «Ion Ionescu de la Brad» i s-a retrocedat în sudul ţării circa 10.000 ha de teren, donate de Regele Mihai după război, în timp ce noi ne luptăm pentru 10 ha, dar în zadar.“

Pregătiţi pentru viitor

La Colegiul „Vasile Adamachi“ există tradiţia legăturii pe care şcoala o are cu absolvenţii. Aşa se explică faptul că doamna director ne informează că unii elevi, cum ar fi Cristi Mihăiţă, după un stagiu în străinătate, a reuşit să se specializeze în creşterea albinelor, să acceseze un credit european şi să-şi dezvolte o afacere profitabilă. Un alt exemplu este Elena Onofrei, care cu un credit şi-a deschis o unitate de industrie alimentară. Alţii, şi nu sunt puţini, reuşesc în învăţământul superior, iar o parte din colegii lor sunt angajaţi la societăţile comerciale, unde au făcut practică şi au fost remarcaţi de şefi.

Sigur, sunt multe de făcut, dar eforturile pe care conducerea colegiului le face în direcţia unei mai bune pregătiri a elevilor pentru viitoarea profesie şi pentru viaţă sunt salutare, dar, aşa cum am subliniat, e nevoie şi de sprijinul celor care diriguiesc învăţământul agricol românesc.

Stelian CIOCOIU

Am consemnat, nu o dată, apariţia în ultimii ani a unor monografii care ilustrează evoluţia peste timp a unor comune moldave. „Ca să ştii cine eşti şi cine vei fi trebuie mai întâi să ştii cine ai fost“, spunea marele istoric Nicolae Iorga, subliniind că „cine n-are istorie nu are niciun viitor“.

A întocmi o monografie nu este un lucru lesne de împlinit. Mai tot timpul ai câte ceva de spus, de îndreptat sau de adăugat, o asemenea scriere nu se poate considera niciodată încheiată. „De aceea, spune scriitorul Ion Muscalu, autorul monografiei Rediu (Rediu-Tătar) – istorie şi legendă, meritul va fi şi al celor care vor veni după noi, însufleţiţi de dorinţa de a duce mai departe această iniţiativă, convinşi că monografia comunei nu este o simplă înşiruire de fapte şi întâmplări, mai mult sau mai puţin însemnate, din care putem trage învăţăminte.“

Autor al unor importante romane istorice, Ion Muscalu mărturiseşte, în Cuvântul înainte, că Monografia comunei Rediu (Rediu-Tătar) a apărut din respectul şi preţuirea autorului pentru aceste locuri binecuvântate, pline de istorie şi legendă. Frumuseţea locurilor, rodnicia pământului şi aroma vinului de pe dealurile însorite ale Rediului, bogăţia bălţilor cu peşte şi frumuseţea plaiurilor din această parte de lume au atras oamenii din cele mai îndepărtate timpuri. Dovadă stau, consemnează autorul, urmele vechi de vieţuire descoperite pe tot teritoriul comunei Rediu: silex din Paleoliticul superior, fragmente ceramice din Neoliticul timpuriu, precum şi o bogată aşezare Cucuteni cu multă ceramică pictată, fragmente de râşniţe, resturi de locuinţe etc.

Urmărind cu stricteţe regula alcătuirii acestui gen, Ion Muscalu prezintă cadrul natural al comunei Rediu, aflată în mijlocul Podişului Moldovei şi al Câmpiei Colinare a Jijiei, pe cursul inferior al râului Bahlui. În ceea ce priveşte vegetaţia sunt menţionate pădurile de la Breazu şi Mârzeşti cu stejarii seculari şi Rezervaţia floristică Valea lui David, în pământul căreia se întâlnesc peste 570 de specii de plante, unele dintre ele rarităţi floristice, cum ar fi Amăreala siberiană ş.a., Pădurea şi pajiştea de la Mârzeşti, Dealul lui Dumnezeu şi Pădurea Breazu – Munteni, care sunt arii naturale protejate.

Învăţământului din comuna Rediu îi este dedicat, în monografia semnată de Ion Muscalu, o importantă pondere. Sunt amintiţi învăţătorii, începând cu Grigore Creţu, care i-a deprins pe copii cu „cetitul buchiilor şi înţelepciunea cărţilor“. Tot aici a funcţionat şi o fermă didactică a Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad“ cu o bază materială deosebită, dar, ca în multe situaţii similare, ferma didactică a dispărut după 1990. Un loc aparte este dedicat datinilor şi obiceiurilor la marile sărbători de peste an: Crăciunul, Anul Nou, Hramul, hora satului ş.a.

Scrisă cu pasiune şi dăruire, monografia comunei Rediu oferă cititorului un prilej de cunoaştere a unui colţ din Moldova de ieri şi de azi, aşa cum mărturiseşte autorul Ion Muscalu. „Izvodind monografia am avut prilejul să cunosc «oameni şi locuri de la noi de la Moldova», cum ar fi zis Mihail Sadoveanu, cărora le port o plăcută şi neştearsă amintire“.

Stelian Ciocoiu

Nu departe de Iaşi, comuna Ciurea a avut vreme de zeci de ani o situaţie specială. Fabrica de cărămizi cunoscută în întreaga ţară prin calitatea produselor ei, cea de produse din lemn şi alte mici unităţi economice asigurau locuri de muncă pentru mulţi dintre locuitorii comunei în afară de cei care lucrau la C.A.P. Au venit însă schimbările de după anul 1990 şi comuna ieşeană a cunoscut, asemenea multora dintre localităţile ţării, un puternic regres. SIL – fabrica de prelucrare a lemnului – şi-a închis porţile, iar cea de cărămizi, după ce a schimbat vreo trei stăpâni, a devenit o ruină. Ca peste tot, şi din Ciurea cei tineri au plecat în patru zări în nădejdea unui trai mai bun. Oamenii şi-au recăpătat pământurile dar, din lipsa mijloacelor, multe suprafeţe au rămas pârloagă.

– Au trecut ani şi, domnule primar Cătălin Lupu, cum poate fi prezentată acum comuna pe care o păstoriţi?

– Datorită hărniciei şi spiritului întreprinzător al ciurenilor vă pot spune că pe plan economic, dar şi edilitar-gospodăresc faţa comunei este alta. Mare parte din suprafaţa arabilă din cele şapte sate este lucrată în cadrul mai multor asociaţii, cea mai importantă fiind societatea Agrimarvas, administrată de întreprinzătorul Gheorghe Ivănescu.

Fiind în apropierea oraşului, o parte din ciureni au revenit la o îndeletnicire străveche – legumicultura. Şi aici l-aş da ca exemplu pe Vasile Preutescu, care a lucrat ani îndelungaţi în oraş şi care s-a hotărât să revină acasă. Valorifică cu bune rezultate produsele grădinii şi nu de puţine ori participă la târgurile de profil din ţară cu conserve de legume pregătite ca „la mama acasă“, dulceţuri, între care şi mult apreciata dulceaţă din ardei iute.

Pe locul defunctei fabrici de prelucrare a lemnului au apărut mici unităţi economice care valorifică materia primă a pădurilor ce împrejmuiesc comuna. De aici pleacă spre beneficiari cherestea, binale, mobilă, într-un cuvânt tot ce au nevoie gospodarii, mai ales cei la început de drum.

– Ceea ce observă călătorul este numărul mare de case noi, de investiţii sociale.

– E şi firesc, de vreme ce oamenii vor să trăiască mai bine. Mai mult, atraşi de frumuseţea locurilor, au devenit ciureni, clădindu-şi case noi, şi unii ieşeni alături de cei veniţi acasă după ani petrecuţi în diverse colţuri ale lumii. Şi, ca să fiu mai exact, acum comuna noastră are peste 14 mii de locuitori, adică a depăşit oraşe, ca de pildă Podu Iloaiei. Într-un cuvânt, comuna Ciurea se modernizează.

– Un proces care presupune investiţii, dacă ne referim la obiectivele de ordin social.

– Fără îndoială şi trebuie să remarc faptul că ceea ce am reuşit până acum şi ceea ce ne propunem de acum înainte se datorează în cea mai mare măsură proiectelor accesate prin fonduri europene. În fiecare sat avem câte o nouă investiţie, la care se adaugă 20 km de drumuri asfaltate, acţiune care continuă prin modernizarea drumurilor între satele Ciurea, Piciorul Lupului, Slobozia şi altele de interes local. Şi tot din fonduri europene am început în satul Lunca Cetăţuiei, o localitate tânără în plină dezvoltare cu 6.000 de locuitori, premieră în judeţul Iaşi, construcţia unei creşe unde vor fi îngrijiţi 40 de copii de 12 cadre pe care le vom angaja din primăvara viitoare. În noua clădire ridicată în curtea şcolii din Ciurea am amenajat un afterschool pe care-l folosim acum ca săli de clasă pentru că şcoala generală este, din păcate, în reparaţie. Tot cu fonduri europene vom înfiinţa în localul vechi al primăriei un centru de conservare şi promovare a tradiţiilor locale şi dezvoltare a turismului – toate acestea în valoare de peste 3,298 milioane de euro.

– Cum nu de puţine ori presa a semnalat apariţia în diverse comune a unor centre de promovare a turismului, vă întreb, domnule primar, se justifică un astfel de centru în comuna Ciurea?

– Am să vă spun doar că am înfiinţat şi funcţionează cu bune rezultate Asociaţia Cultural Umanitară „Fiii satelor“. În vară, asociaţia a deschis o tabără de creaţie artistică într-o poieniţă din apropierea şcolii din satul Curături la care au participat peste 40 de copii din Ciurea, dar şi din Iaşi. Iată un început prin care vrem să valorificăm frumuseţea locurilor care ne înconjoară.

Şi pentru că aminteaţi de turism, într-un top al localităţilor ieşene cu posibilităţi de dezvoltare în acest domeniu, comuna Ciurea deţine un onorant loc patru din cinci posibile. Cei care vor veni în zonă vor avea posibilitatea să beneficieze de frumuseţea locurilor, a pădurilor, dar să viziteze şi monumente istorice, cum ar fi mănăstirile Hlincea, Bârnova, Dobrovăţ, dar şi Poiana cu Cetate sau Poiana cu Schit în care se află ruinele unui lăcaş de cult, spun specialiştii, izvodit înainte de primul descălecat.

– Aminteaţi de tinerii care au revenit în sat...

– Trebuie să amintim din nou de fonduri europene pentru că mulţi tineri au accesat astfel de proiecte. Între aceştia Geanina Butnariu din Ciurea, Mihaela Proca din satul Piciorul Lupului care au înfiinţat exploataţii agrozootehnice pe baza unui proiect de 40 mii de euro, Iulian Acostăchioaiei, care a accesat un proiect de 4.500 de euro, Alexandru Rareş Lăcătuşi, care cu un proiect de aproape o sută de mii de euro a început construcţia unei pensiuni agroturistice, şi exemplele ar putea continua. Şi pentru că vorbim de proiecte, nu pot să nu amintesc de suma de un milion de euro pe care SC Agrimarvas a primit-o pentru achiziţionarea de maşini şi tractoare şi care, iată, a depus şi i s-a aprobat un alt proiect pentru modernizarea exploataţiei agricole, în valoare de 61.478 de euro.

Toate acestea sunt câteva dintre faptele care certifică starea de lucruri: comuna Ciurea tinde, putem spune astfel, la statutul de comună europeană.

Stelian CIOCOIU

Trăitori dintotdeauna pe aceste meleaguri, dovadă urmele civilizaţiilor de demult care apar în săpături la fiecare pas – consemnarea în hrisoave încă de pe vremea Măriei Sale Ştefan cel Mare şi Sfânt, dar şi mormintele celor peste 800 de eroi căzuţi aici în al Doilea Război Mondial, satul fiind chiar pe linia frontului –, locuitorii comunei ieşene Rediu, oameni harnici şi gospodari, au reuşit ca în ultimii ani să impună numele localităţii lor într-un top al aşezărilor din această parte de ţară prin realizările pe plan economic şi edilitar-gospodăresc.

Reuşit... fără loc

„Pentru cei care vin la noi şi vor să ne cunoască, ne spune domnul Vasile Haidău, primarul comunei, îi invit pe dealul Breazu de unde pot vedea cum arată astăzi satele comunei noastre, cunoscută până nu de mult ca un loc unde nu se întâmpla nimic, ca un pol al sărăciei.“ Şi i-am dat dreptate. De la intrarea în sat am admirat zecile de case noi, moderne, un adevărat cartier rezidenţial care arată, într-un fel, noua faţă a comunei ieşene.

Preocupat să găsească soluţii pentru dezvoltarea comunei, primarul Vasile Haidău, ales în fruntea obştei din 2004, a apelat la fonduri europene. „Am accesat proiecte între care unul pe Măsura 322 în valoare de 2,5 milioane de euro. Am cheltuit bani, am pierdut timp, am aşteptat şi în final am primit vestea că proiectul nostru a fost aprobat. Dar... dezamăgire! N-au mai fost bani. Exact ca altădată, când la examenul de admitere candidatul era reuşit... fără loc. Aşa stând lucrurile, am hotărât să ne bizuim pe fonduri guvernamentale şi pe resurse proprii. Pentru aceasta am realizat Planul Urbanistic General (PUG) prin care intravilanul comunei s-a extins cu 400 ha, o suprafaţă mai puţin favorabilă culturilor agricole.

Consecinţa? Au apărut numeroşi doritori care, aşa cum aţi văzut, şi-au ridicat adevărate vile. Unii au devenit locuitori ai comunei şi de aici venituri importante: taxa de înstrăinare, scoaterea din extravilan, autorizaţia de construcţie care reprezintă 0,5 la sută din valoarea proiectului etc. Cu aceste venituri şi cu fondurile guvernamentale în valoare de circa 100 miliarde lei vechi s-a reuşit aducţiunea de apă potabilă a satelor Rediu, Breazu şi extinderea acesteia în satele Tăuşeşti, Zahorna şi înfiinţarea sistemului de canalizare pentru satele Rediu, Horleşti şi Tăuşeşti.

La Tăuşeşti s-a construit o şcoală modernă – „cum puţine sunt chiar în capitala de judeţ“, glumeşte primarul –, o grădiniţă în satul Horleşti, iar în satul de reşedinţă de comună s-au construit patru noi săli de clasă. S-a extins reţeaua electrică în satul Breazu, s-au înfiinţat cabinete stomatologice în satele Rediu şi Horleşti.“

Să mai amintim şi faptul că locuitorii comunei dispun de gaz metan şi în toate satele există contracte de salubrizare.

Agricultură performantă

Aflăm că cea mai mare parte a terenului arabil este cuprins în asociaţii. Agromec Movileni, de pildă, administrează la Rediu 1.700 ha, iar o altă societate agricolă îşi desfăşoară activitatea pe circa 600 ha. Cu mijloacele tehnice de care dispun, aceste unităţi practică o agricultură modernă, performantă. „Arendatorii, subliniază domnul Haidău, sunt mulţumiţi. Anul acesta, de exemplu, pentru fiecare hectar s-au primit 800 de kg grâu la hectar în echivalent, faţă de 500 kg înscrise în contract.“

Paralel la Rediu îşi desfăşoară activitatea cu bune rezultate şi microferme. Între acestea şi cea a doamnei dr. ing. Gabriela Tincă. Pe o suprafaţă de 5.000 m.p., din care o mare parte acoperită cu solarii, doamna cultivă peste 60 de specii de plante folosite în industria farmaceutică şi cosmetică, legume etc. Dăruind ceva din sufletul său, doamna dr. Gabriela Tincă împărtăşeşte şi altora pasiunea şi dragostea pentru această activitate. Numeroşi tineri au participat la cursurile de iniţiere în legumicultură iniţiate de inimoasa specialistă. În ideea de a valorifica mai eficient producţia, doamna ing. Tincă conservă, după metode tradiţionale, o parte dintre legumele obţinute, oferindu-le pe piaţa Iaşului. Şi încă un fapt deloc de neglijat: doamna doctor inginer îşi continuă activitatea de cercetare în colaborare cu unităţi de specialitate din Bacău şi Cluj.

În redresare şi creşterea animalelor

Aşezaţi în coasta Iaşului, locuitorii din Rediu au fost şi cunoscuţi crescători de animale. Cei mai în vârstă îşi aduc aminte de existenţa Asociaţiei Economice Intercooperatiste (AEI) Horleşti care deţinea 1.200 vaci cu lapte. Chiar după coo­perativizare, îşi aminteşte primarul Vasile Haidău, nu există gospodărie care să nu aibă pe lângă casă animale. Dar toate acestea au dispărut după 1990, mulţi dintre săteni cumpărând, „o spun cu jenă, brânza şi laptele de la magazin“.

Însă, în ultimii ani, oamenii din Rediu au revenit la această străveche îndeletnicire. „Familia Onişor, de pildă, creşte 500 de oi, la fel un alt vestit oier Luncan Constantin şi exemplele ar putea continua.“

Printre tinerii veniţi în sat după lungi peregrinări prin străinătate se numără şi Florin Iliescu, cu care am stat de vorbă: „Am lucrat în străinătate vreo 12 ani, dar n-am vrut să mă prindă bătrâneţea şi am venit acasă.“ Acum tânărul fermier are 24 de vaci cu lapte şi 100 de capre. Este mulţumit, chiar dacă preţul pe litrul de lapte de vacă nu depăşeşte 80 de bani. Zilnic livrează unei unităţi de prelucrare 150 litri de lapte de vacă şi 100 de litri de la caprele pe care le are. Intenţionează să-şi mărească numărul de vaci prin încrucişarea rasei Bălţata Românească cu rasa Agnus „despre care am auzit că un viţel cântăreşte, după un an, patru sute de kilograme“.

Sigur mai sunt multe de făcut. În primul rând e nevoie de un tanc de răcire a laptelui, dar pentru aceasta ar trebui ca toţi crescătorii de animale să se asocieze; e nevoie apoi de sprijinul primăriei care se cam lasă aşteptat. Dar tânărul Florin Iliescu este optimist.

Fabrică... de ţevi la Rediu

Pe lângă celelalte activităţi care se dovedesc, iată, eficiente, la Rediu funcţionează societatea comercială Vara MR profilată pe fabricarea de ţevi şi profile sudate.

Un investitor curajos, pe numele său Vasile Mironeanu, a cumpărat şi reamenajat adăposturile de animale ale fostei AEI Horleşti.

Investind circa un milion de euro în dotări, dl Mironeanu a reuşit să realizeze 40 tone de profile pe zi. Ca peste tot în economia românească, şi această activitate „scârţâie“, dar investitorul nu disperă. Într-un alt fost grajd a înfiinţat o linie de turnare a BCU (blocuri celulare uşoare).

Din păcate, efectele crizei economice au făcut ca şi alte unităţi economice înfiinţate de-a lungul anilor la Rediu să-şi reducă activitatea sau să dispară, cum ar fi SC Peregrinus sau SC Apimond.

În acelaşi timp apar şi noi investiţii. Frumuseţea locurilor, pădurile Breazu şi Mârzeşti, amenajările piscicole din zonă sunt tot atâtea posibilităţi de care au profitat unii investitori. Astfel au apărut pensiuni agroturistice care, până la urmă, înseamnă venituri pentru primărie şi noi locuri de muncă. Printre acestea, pensiunile Casablanca, Eos şi suntem informaţi că alte proiecte sunt în derulare.

„Oricum, subliniază primarul Vasile Haidău, acordăm tot sprijinul investitorilor care vor să înfiinţeze unităţi economice în comuna noastră.

Totodată, pe plan edilitar-gospodăresc vrem să finalizăm construcţia bazei sportive moderne începută cu fonduri guvernamentale, să înfiinţăm un cămin de bătrâni, să modernizăm drumurile spre exploataţiile agricole, într-un cuvânt să ne păstrăm locul, de care aminteaţi, în topul comunelor ieşene.“

Stelian Ciocoiu

Preocuparea unor organisme ale statului sau ale unor asociaţii de a păstra şi valorifica vechile meserii ale satului este lăudabilă dar, din păcate, nu întotdeauna încununată de succes. Cei care de-a lungul vieţii au practicat, să spunem, olăritul, ţesutul la război etc. sunt tot mai puţini, iar cei tineri, dacă nu au plecat în patru zări în speranţa unui trai mai bun, nu sunt interesaţi să se dedice unei ocupaţii care înseamnă multă muncă şi bani mai puţini.

O îndeletnicire străveche

Există însă oameni care, în ciuda greutăţilor prin care trec, se încăpăţânează să practice o meserie pe care o au moştenită din bătrâni. Între aceştia şi meşterul Lilian Toderaşcu din satul Heci, comuna ieşeană Lespezi.

„Împletiturile din nuiele, îmi spune dumnealui, reprezintă, cred eu, una dintre cele mai vechi meserii din lume. Înainte de prelucrarea lutului, oamenii din vechime împleteau din nuiele un vas pe care îl acopereau cu pământ ud, putându-şi astfel găti şi păstra hrana. Şi acum există ici-colo case vechi care au fost făcute din lemn înfipt în pământ peste care s-a bătut lutul.“

Lilian Toderaşcu confecţionează cu măiestrie obiecte împletite din nuiele dintre răchită „aşa cum am învăţat de la tatăl meu, care a moştenit meseria de la bunic“. Din mâinile iscusite ale meşterului, ajutat de cei doi copii ai săi – „băiatul a început să împletească de la 10 ani“ – ies o sumedenie de obiecte de o mare frumuseţe: coşuleţe pentru bijuterii sau ouă roşii, coşuri pentru pâine, mobilier de terasă şi grădină, fotolii, canapele etc.

„Ştiind meseria m-am angajat la secţia de împletituri nuiele de la Paşcani unde lucrau peste o sută de muncitori, îşi aminteşte meşterul. Astfel de secţii existau pe lângă ocoalele silvice şi din alte judeţe ale Moldovei. Asta însemna bani mulţi, valută pentru că cele mai multe din obiectele produse aici luau calea exportului. După anii 1990 aceste secţii s-au desfiinţat şi lucrătorii s-au împrăştiat. Cel care a rămas, ca să spun aşa, pe poziţii sunt doar eu şi, după cum vedeţi, lucrez acasă.“

O răchită „nobilă“

Materia primă necesară împletiturilor este răchita, „dar nu una oarecare, ci una nobilă“, accentuează meşterul. Pământul pe care se va planta butaşul trebuie pregătit cu grijă, iar plantele trebuie întreţinute ca orice cultură vreme de un an. Recoltarea se face toamna, în al doilea an, când nuielele de răchită sunt tăiate, legate în snopi, sortate după lungime şi grosime.

Apoi acestea se fierb timp de opt ore, se cojesc şi după o nouă sortare sunt gata de prelucrat. Nu este o muncă uşoară, dar dacă „îţi place şi o faci cu dragoste poţi să te prezinţi la târguri, la expoziţii cu fruntea sus“.

Aşteptăm un sprijin

Meşterul nu se plânge de clienţi. Obiectele pe care le oferă la expoziţii sunt apreciate şi nu de puţine ori clienţii îl caută şi pe acasă. Cum ceea ce face este doar o afacere de familie ar dori să o extindă. E nevoie însă de fonduri pe care nu le are. „Se bate multă monedă despre ajutoarele pe care România le primeşte de la Uniunea Europeană şi e adevărat pentru că consătenii mei primesc subvenţii. Noi însă, cei care practicăm o meserie, am fost uitaţi. Trebuie să avem posibilitatea să accesăm astfel de proiecte. Aşteptăm un sprijin care ar însemna dezvoltarea acestor meserii care altădată aduceau statului mulţi bani şi, cred eu, ar face ca tinerii care pleacă în afară, dar de care are atâta nevoie lumea satului, să rămână acasă.“

Stelian Ciocoiu

Așezată la hotarul cu județul Botoșani, în lunca Prutului, comuna Bivolari s-a făcut cunoscută în ultimii ani prin realizările obținute de societățile agricole de aici. Și iată că localitatea ieșeană se remarcă și prin apariția în satul Tabăra a unui obiectiv unic în județele Moldovei – o seră cu cultură hidroponică.

Pe locul unde în urmă cu câteva luni erau ruinele unei foste crescătorii de porci, „o șerpărie“, cum spunea un localnic, a apărut o seră modernă din care zilnic pleacă spre magazine din Piatra-Neamț, Suceava, Vaslui tone de tomate.

Intrăm în sera cu o suprafață de un hectar însoțiți de domnul ing. Cristian Ghiga, șeful de fermă, un adevărat laborator în care la intrare îmbrăcăm halate și ne dezinfectăm încălțămintea.

Tehnologie de ultimă oră

Surprind tomatele cu creștere nedeterminată, care au acum peste trei metri înălțime, dar care, pe parcursul unui ciclu de producție de 10-11 luni, pot ajunge la 14 metri.

Acum pe cinci niveluri, primul deja în curs de recoltare, tomatele altoite – răsadurile sunt aduse din Austria, iar semințele din Olanda – sunt așezate într-un sac de 100 cm, 20 lățime și șapte înălțime, sac în care se află vată minerală de origine naturală din rocă bazaltică ce imită, într-un anumit fel, structura solului. De aici planta își extrage toți nutrienții programați prin instalațiile de fertirigație.

De remarcat faptul că procesul de producție este complet automatizat. Un calculator performant supraveghează parametrii de căldură, umiditate, iluminat artificial, instalații de ceață pentru ridicarea umidității din interiorul serei etc.

Cum ne spune dl ing. Ghiga, orice specialist în hidroponie știe că rețeta se face pe baza analizei apei, sera dispunând de un laborator adus din Olanda care în fiecare zi stabilește parametrii apei utilizate în instalațiile de fertirigație. Zilnic sunt astfel trimise la rădăcina plantelor 30 tone de apă cu microelementele necesare.

Deoarece gazul metan se află la mare distanță de comuna Bivolari, pentru asigurarea temperaturii au fost aduse două cazane moderne din Italia care utilizează resturi vegetale: coceni, ciucălăi, resturi de la tăierea viței-de-vie etc.

Investiție amortizată în patru ani

Dar lucrurile nu se opresc aici. Alături se lucrează din plin la ridicarea a două noi hectare de seră. Cei care au realizat prima investiție, cu capital integral românesc, sunt specialiști spanioli, dar totul se bazează pe tehnologie din Olanda „care, cred, subliniază șeful de fermă, stă la originea acestor realizări ale horticulturii moderne“.

Până acum investiția s-a ridicat la un milion de euro. „În condiția în care am început producția ceva mai târziu, remarcă inginerul Ghiga, până în noiembrie sperăm să livrăm comerțului 350 tone de tomate, iar în clipa când și cele două noi hectare de seră vor fi date în funcțiune vom putea – suntem asigurați de autorii proiectului – să obținem circa 500-600 tone de tomate la hectar, aceeași cantitate de ardei gras și până la 1.000 de tone de castraveți la aceeași suprafață.“

Și poate s-ar cuveni să mai remarcăm încă un fapt: lucrările specifice – copilit, desfrunzire, palisat, normarea fructelor, din fiecare ciorchine lăsându-se maximum 4-5 fructe etc. – sunt executate de doar trei lucrători care s-au „specializat“ pe parcurs.

Stelian CIOCOIU

În organizarea Oficiului Teritorial pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie a avut loc Târgul Regional pentru Artizanat şi Meşteşugari 2014.

Având ca scop promovarea serviciilor şi produselor realizate de meşteri populari şi amplasat într-un spaţiu generos, în centrul urbei, târgul a reunit peste 20 de reprezentanţi din judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ. Timp de patru zile numeroşi vizitatori au putut admira creaţii de mare frumuseţe – costume populare, covoare ţesute la război, icoane, bijuterii, măşti tradiţionale, sculpturi în lemn etc., iar doritorii au putut participa la confecţionarea acestor creaţii în atelierele organizate ad-hoc, alături de meşteri.

Printre expozanţi şi Asociaţia Meşteşugarilor „Nemţeanca“ din Târgu-Neamţ, al cărei stand oferea vizitatorilor numeroase obiecte lucrate după tehnica tradiţională în sate din zonă: Vânători, Pipirig, Oglinzi, Brusturi.

„După desfiinţarea cooperativelor meşteşugăreşti din aceste localităţi unde altădată lucrau sute de oameni confecţionând produse căutate şi în afara hotarelor ţării, ne spune doamna Mihaela Ciubotariu, ne-am gândit să nu lăsăm să se piardă acest adevărat tezaur al culturii noastre populare şi am înfiinţat această asociaţie. Membrii asociaţiei lucrează la domiciliu. Noi le oferim materia primă, iar mâinile iscusite ale femeilor creează cu mult efort şi respectând întru totul motivele păstrate din vechime covoare, catrinţe, brâie, cămăşi, dar şi costume populare pe care le vedeţi aici.“

Şi pentru că faima harnicelor noastre asociate s-a răspândit, am creat costume populare şi pentru alte judeţe din Moldova: Iaşi, Botoşani şi chiar Galaţi.

– Şi cum rămâne cu motivele specifice?

– Când suntem solicitaţi cerem obligatoriu un model după care meşte­rii noştri lucrează astfel încât să fie respectat specificul zonei.

Trebuie să subliniez un fapt: tot ceea ce vedeţi aici, obiecte de o mare frumuseţe, sunt creaţii ale unor femei mai toate în vârstă şi mă gândesc cu îngrijorare cine ne va continua, pentru că tinerii nu mai sunt atraşi de aceste ocupaţii, invocând faptul că lucrul la, să zicem, o ie durează foarte mult şi nu este plătit.

Avem apoi probleme legate de procurarea materiei prime. Pânza pentru ii o aducem din... India, abaua din judeţul Harghita, o parte din aţa necesară din Italia şi lista ar putea continua. Şi toate acestea în condiţiile în care, aţi văzut şi dumneavoastră, mulţi dintre vizitatorii noştri, îndeosebi tinerii, sunt interesaţi să achiziţioneze piese din costumul popular, în special ii.

– Dar exportul acestor produse, atât de apreciate altădată în afară?

– Am încercat, dar cheltuielile sunt atât de mari şi preţurile care ni se oferă sunt mult sub aceste cheltuieli, astfel că am renunţat.

Printre vizitatori şi doamna cercetător Angela Olaru, doctor etnograf: „Mă bucur, ne-a declarat domnia sa, că acest târg a avut loc la Iaşi şi felicit organizatorii care prin acest eveniment au prezentat vizitatorilor această adevărată colecţie de creaţii  populare de o mare frumuseţe şi au oferit posibilitatea să-i vadă pe meşteşugari la lucru. Din păcate, este doar o parte din comoara care, iată, încet, încet se pierde odată cu dispariţia meşte­rilor. Trebuie să găsim posibilitatea să-i antrenăm pe cei mai tineri şi măcar să păstrăm aceste comori care ne identifică şi ne reprezintă într-o Europă unită.“

Stelian Ciocoiu

În organizarea ABplus Events, USAMV „Ion Ionescu de la Brad“ şi Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală la Iaşi a avut loc întâlnirea anuală a Clubului Fermierilor AGROMALIM din Regiunea de Nord-Est şi Republica Moldova.

În Aula Magna a Universităţii au fost prezenţi fermieri – clubul numără acum peste o mie de membri –, directori ai DADR din cele şase judeţe ale Regiunii Nord-Est, reprezentanţi ai instituţiilor conexe, directori şi preşedinţi din alte părţi ale ţării, cercetători, specialişti, reprezentanţi ai Federaţiei Agricultorilor din Republica Moldova.

Invitat de onoare a fost domnul Daniel Constantin, vice prim-ministru şi ministru al Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, care a vorbit despre Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2014 – 2020 în contextul noului Program de Politică Agrară Comună (PAC).

„Suntem în măsură să vorbim astăzi, a spus la deschiderea lucrărilor domnul ministru, despre ce se va întâmpla în agricultura românească în următorii şapte ani din punctul de vedere al sprijinului european şi al celui de la bugetul de stat. Ceea ce trebuie să facem în perioada următoare este să încercăm să nu mai exportăm materie primă, să integrăm această producţie, astfel încât să aducem o valoare mai mare atât fermelor, dar şi bugetului de stat. În cei şapte ani agricultura românească va avea la dispoziţie prin PNDR opt miliarde de euro din fonduri europene şi două miliarde de la bugetul de stat, o sumă care va permite celor din agricultură să realizeze obiective pe măsura posibilităţilor de care dispune ţara.“

Un obiectiv – clasa de mijloc

La acest moment, unu la sută din fermieri au jumătate din suprafaţa agricolă a ţării, în timp ce cealaltă jumătate deţine peste 800 de mii de ferme care au între 1 şi 5 hectare. Deci o agricultură polarizată şi trebuie să facem tot ce depinde de noi, a subliniat domnul ministru, să încurajăm apariţia clasei de mijloc. Fermele de familie au de regulă proiecte tip care sunt pe cale să se diversifice şi care, odată depuse, să nu mai aibă nevoie de atât de multe avize, doar de o autorizaţie de construcţie, dacă este cazul. Mai mult, pentru cei care au depus aceste proiecte şi nu au bani pentru cofinanţare, aceştia nu vor trebui să pună gaj bunuri: casa, maşina etc., ci trebuie să meargă la bancă să facă un credit care este garantat în proporţie de 80% de fondul de garantare. De asemenea, unele bănci oferă microcredite pentru a cofinanţa proiectele respective ajutând astfel micii fermieri.

Un subprogram pentru pomicultură

Pentru programul de reconversie, replantare sau înfiinţare de livezi noi pentru care vor fi alocate 260 milioane de euro e nevoie de material săditor românesc, plecând de la ceea ce s-a întâmplat cu materialul săditor pentru viticultură adus din afară cu care investitorii au avut necazuri. E nevoie aşadar de sprijinul cercetării astfel încât cele o mie de pepiniere din ţară să primească un suport extrem de puternic cu material săditor creat în ţară.

Acum în România există 170 mii de hectare de livezi, din care mai mult de jumătate sunt îmbătrânite. De aceea vrem să reabilităm 35 mii ha în următorii ani cu materialul românesc, iar producţia s-o procesăm şi să trimitem la export sau pe piaţa internă. Fructele vor fi procesate în unităţi de microprocesare şi procesare pentru care s-au alocat 40 milioane de euro.

În atenţia primarilor

Până acum la Măsura 322 primăriile au avut acces la  proiecte integrate care vizau infrastructura, dar pe lângă acestea se mai făceau un cămin cultural, un centru social etc. „Am vrut, a accentuat domnul ministru, să eliminăm orice fel de interpretare pe acest subiect şi, ca o atare, infrastructura economică, socială etc. se finanţează separat prin proiecte de până la cinci sute de mii de euro, iar infrastructura rutieră, separat. Va fi sigur o singură categorie care poate fi catalogată ca proiect integrat – canalizarea şi aducţiunea de apă în valoare de 2,5 milioane de euro.“

Daniel Constantin s-a referit apoi la apariţia şi dezvoltarea grupurilor locale de acţiune (GAL). Cele 170 GAL-uri apărute până acum s-au dezvoltat bine, iar cele 450 milioane de euro alocate pentru proiecte vor fi cu siguranţă cheltuite până la sfârşitul anului 2015. În continuare, prin PNDR, GAL-urile vor avea la dispoziţie 625 milioane de euro în condiţiile în care grupurile de acţiune locală: îşi definesc singure strategia de dezvoltare, îşi elaborează singure proiecte, primesc proiecte, le evaluează, în timp ce instituţiile statului doar supraveghează dacă lucrurile au funcţionat corect. Este de fapt o conlucrare între autorităţile locale şi beneficiari – persoane fizice sau juridice la nivel de comună.

Tinerii fermieri

Până acum la nivelul ţării aproape 13 mii de tineri au primit finanţări între 25 şi 40 mii de euro pentru ca, în viitorul PNDR, circa alţi 7.000 vor avea o finanţare între 50 până la 60 mii de euro pentru a se instala în mediul rural şi pentru a începe o activitate agricolă. „Tinerii, a subliniat domnul ministru, care sunt răsfăţaţii Politicii Agricole Comune, cum am spus adeseori, au posibilitatea ca cinci ani să primească o plată directă cu 25% mai mare decât cei care au peste 40 de ani, pentru o suprafaţă cuprinsă între 25 şi 90 hectare. De asemenea, trebuie rezolvată o problemă vitală, fărâmiţarea terenurilor agricole. Proprietarilor de terenuri între 1 şi 5 ha li se recomandă să se asocieze pentru a intra într-o categorie cuprinsă între 1-30 ha care va fi stimulată din 2015, când vor primi subvenţii de 170 euro la hectar, iar cei care dispun de suprafeţe de la 5 şi peste 30 ha vor primi ca subvenţie 210 euro.

„Nu vrem să-i forţăm pe fermieri, a accentuat domnul ministru, să se asocieze, dar vrem să-i stimulăm, să le arătăm avantajele pe care le au dacă lucrează în comun.“ În continuare domnul Daniel Constantin, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a răspuns unor întrebări pe care le-au pus cei prezenţi la întâlnirea anuală a Clubului Fermierilor AGROMALIM.

Stelian Ciocoiu

Între instituţiile de învăţământ din Moldova, la loc de frunte se înscrie şi Liceul Tehnologic Agricol „Mihail Kogălniceanu“ din comuna ieşeană Miroslava, de la a cărui înfiinţare s-au împlinit, iată, 182 de ani.

• Lucrul pământului, o preocupare continuă

• Prima şcoală de sericicultură din România

• Distincţii la expoziţii naţionale şi internaţionale

• Şcoala Superioară de Agricultură

File de istorie

Actualul liceu îşi are începutul în Institutul de Educaţie pentru Fiii de Nobili înfiinţat în octombrie 1831 în palatul marelui boier moldovean Vasile Beldiman. În acest institut îşi găseşte originea învăţământul agricol din această parte de ţară, întrucât printre disciplinele ce se predau aici era Istoria naturală, în care plantele sunt grupate şi studiate după sistemul agronomic fitotehnic şi nu după cel propus de biologie.

În timp aici, la Miroslava, sunt atraşi copiii aparţinând şi oamenilor de rând, care studiază ştiinţa lucrării pământului, dar sunt înscrişi şi la Stabilimentul Sericicol „H. Vadimescu“, unde se pregăteau lucrători pentru creşterea sistematică a viermilor de mătase. Pregătirea deosebită a elevilor este ilustrată de faptul că, la Expoziţia Universală de la Paris din 1867, şcoala primeşte pentru produsele expuse aici medalia de bronz.

Tot în acelaşi an, la iniţiativa savantului agronom Ion Ionescu de la Brad, la Miroslava ia fiinţă Şcoala de Agricultură de la Galata Miroslavei, prima şcoală medie de stat din Moldova şi a doua din ţară, după Pantelimon.

Pe lângă ferma model ce cuprindea 11 sectoare – cultura mare, furaje, zootehnie etc., şcoala avea ateliere în care se fabricau unelte agricole şi se executau lucrări de reparaţii.

Calitatea procesului de învăţământ de aici este ilustrată de faptul că şi în 1900 şcoala de sericicultură primeşte la Expoziţia Universală de la Paris o nouă medalie de bronz pentru „coconi şi fire de mătase naturală“, iar în 1923 Şcolii Agricole Miroslava – înfiinţată de principesa Olga Sturza în fostul palat Beldiman, acum proprietatea sa – i se decernează, la Expoziţia Agricolă a României, medalia de aur pentru pomi şi viţă altoite şi medalii de argint şi bronz pentru creşterea animalelor.

Ca urmare a succeselor obţinute în timp, la 1 februarie 1937 în Miroslava se deschide şi Şcoala Superioară de Agricultură, curs scurt, unde se înscriu agricultori din toate regiunile ţării pentru a fi iniţiaţi în noutăţi privind lucrul pământului.

Vremuri noi, şcoală nouă

Ca urmare a reformei învăţământului din 1948, Şcoala Agricolă, organizată acum pe alte principii, se va numi Şcoala Profesională Agricolă, iar din 1974 ia fiinţă Liceul Agricol Miroslava. Seria succeselor în pregătirea elevilor continuă, Liceul Agroindustrial Miroslava evidenţiindu-se ca şcoala cu cei mai mulţi elevi ce continuă cu învăţământul superior dintre toate liceele agricole din ţară.

„Acum, ne relatează domnul director Liviu Ionescu, liceul nostru pregăteşte tehnicieni veterinari, în industria alimentară, specialişti în domeniul serviciilor, precum şi lucrători în protecţia mediului – ecologi –, iar de un an am reînfiinţat şcoala profesională cu o clasă de muncitori calificaţi pentru industria alimentară. Aşteptăm decizia care ne va permite să avem şi specialişti mecanizatori care să lucreze cu utilajele moderne din dotarea fermelor.“

Elevii dispun de o şcoală modernă dotată cu ateliere, trei laboratoare de informatică, un laborator de simulare auto cu şase posturi, iar pentru activitatea practică liceul dispune de o fermă cu 107 ha teren agricol şi de un sector zootehnic care cuprinde taurine, porcine, ovine etc. Recent a fost înfiinţat un club de echitaţie pus la dispoziţia elevilor şi nu numai. Tot aici se află un parc dendrologic şi un muzeu etnografic cu piese de mare valoare pentru ilustrarea universului artistic şi utilitar al ţăranului din această parte de ţară. Într-un cuvânt, sunt condiţii necesare unui proces de învăţământ de bună calitate.

Banii, eterna problemă

„Aşa este, ne spune domnul director. Din păcate, sunt încă multe de făcut. Fiind instituţie de stat, liceul nu poate accesa programe pentru dezvoltarea bazei materiale. Multe dintre utilajele de care dispunem sunt învechite. În ferma zootehnică am dori ca elevii să cunoască şi să îngrijească animale de înaltă performanţă, pe care nu le putem achiziţiona din lipsă de fonduri.“

Sunt, de asemenea, probleme legate de investiţiile necesare reabilitării corpului principal al şcolii, unde din 1965 nu s-a mai făcut nicio reparaţie. Acoperişul de ţiglă este deteriorat, apa s-a infiltrat şi au putrezit grinzile din pod „astfel încât, ne spune domnul director, există pericolul ca acoperişul să cedeze la un vânt puternic sau o ploaie mai mare“. Toate acestea ţin, conform legii, de obligaţiile primăriei Miroslava – cea mai bogată comună din judeţ – care, se pare, a uitat de existenţa acestei instituţii de mare tradiţie.

O parte din absolvenţii liceului, urmând tradiţia, devin studenţi, alţii pleacă la lucru în ferme din Danemarca, dar domnul director îşi aminteşte cu amărăciune că sunt destui elevi, chiar din ultimii ani, care părăsesc şcoala pentru că nu au banii necesari pentru cămin, cantină şi chiar autobuz. „Iată, din păcate, o tristă realitate şi eu cred că statul ar trebui să intervină pentru că avem nevoie în agricultura românească de oameni bine pregătiţi.“

Stelian CIOCOIU

Şcoala gimnazială din satul ieşean Hândreşti a devenit cunoscută în lumea specialiştilor prin descoperirile arheologice care atestă o neîntreruptă vieţuire, de peste cinci milenii, în această parte a judeţului.

Într-o încăpere modestă, care se vrea în timp un mic muzeu, facem cunoştinţă cu domnul profesor Mihai Gabriel Vasilencu. Absolvent în urmă cu şapte ani al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza“, tânărul profesor a revenit în satul natal, sădind în sufletul elevilor săi dragostea pentru localitatea în care s-au născut, pentru istorie.

Pe masă se află Registrul pentru evidenţa analitică a bunurilor culturale, colecţia de arheologie a şcolii din Hândreşti în care sunt trecute exponate care şi-ar putea găsi cu cinste locul în vitrinele unor muzee cu renume. Între acestea, statuete zoomorfe şi antropomorfe, nuclee de silex de mărimi impresionante, topoare din acelaşi mineral cu perforaţie de tip ciocan, dăltiţe răzuitoare, vârfuri de săgeţi, ceramică, râşniţe etc., toate provenind din perioade diferite – neolitică, eneolitică, perioada bronzului şi a fierului.

„Multe dintre acestea, ne spune domnul profesor Vasilencu, sunt aduse de elevi şi trebuie să vă spun că şi eu, copil fiind, găseam pe câmp resturi de ceramică, vârfuri de săgeţi şi altele despre care ştiam doar că sunt foarte vechi. Oricum, am avut o atracţie deosebită pentru acestea, care m-au dus la Facultatea de Istorie. Am revenit apoi în sat şi le-am vorbit copiilor despre dovezile care atestă vechimea multimilenară a aşezării în care trăim.

Singur sau împreună cu ei – avem şi un cerc de arheologie – am continuat să cercetăm împrejurimile, iar rezultatele activităţii noastre se pot vedea aici. Sigur, nu avem posibilitatea să efectuăm săpături şi ne mulţumim cu ceea ce găsim în urma lucrărilor agricole. Copiii sunt fascinaţi de toate aceste descoperiri şi, trebuie să vă spun, nu o dată şi oameni în vârstă vin cu cioburi de ceramică sau cu alte obiecte descoperite în urma plugului, cerând lămuriri asupra vechimii şi provenienţei acestora.

Reuşim să salvăm multe astfel de obiecte, ca de pildă cele confecţionate din lut, care altfel s-ar distruge în timp, şi să le punem la dispoziţia specialiştilor spre studiu şi cercetare. Un exemplu îl constituie cele patru râşniţe din perioada neolitică pe care le-a adus, la un moment dat, unul dintre săteni, pe numele său Gheorghe Acatrinei.

Am primit şi sprijinul specialiştilor. Împreună cu Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii ieşene, prin persoana domnului lector universitar Vasile Cotiugă, am iniţiat un proiect şi efectuăm cercetări cartând, în unele zone din preajma satului nostru, aşezări, aşa cum spuneam, din perioade diferite.“ Dar descoperirea care a făcut cunoscut numele satului Hândreşti şi pe cel a tânărului profesor a fost una senzaţională: două plăcuţe dreptunghiulare de gresie pe care sunt incizate semne sau caractere care par a fi primele forme de scriere din istoria lumii. Domnul profesor Vasilencu crede că cele două tăbliţe cu inscripţii misterioase se aseamănă cu „alfabetul celţilor“. Ele par a fi asemenea celor de la Tărtăria, cu o vechime de peste 5.500 de ani.

Este posibil ca acestea să fie primele forme de scriere din istoria lumii, folosită de populaţia de pe aceste meleaguri? Este o întrebare la care specialiştii vor da, cu siguranţă, în timp un răspuns. Deocamdată profesorul Mihai Gabriel Vasilencu a făcut cunoscute şi alte descoperiri: urme ale unor locuinţe de formă dreptunghiulară cu podină de lutuială arsă, cuptoare de ardere a ceramicii etc.

Toate acestea atestă, fără îndoială, existenţa în această parte a judeţului Iaşi a unor situri arheologice care, valorificate, ar conduce la o nouă viziune a istoriei noastre vechi şi nu numai. Până atunci profesorul, împătimitul de istorie, omul care îşi iubeşte plaiul natal, satul, visează la apariţia unor sponsori care să-i permită să înceapă deschiderea unor şantiere arheologice pentru că, spune domnia sa: „Ceea ce am aflat e din urma plugului, or cred că marile descoperiri ne aşteaptă încă ascunse.“

Stelian Ciocoiu

• Orele de clasă, în trei schimburi

• Grădiniţă la casa parohială

• La toate solicitările, răspunsul: „Nu sunt bani“

La o masă rotundă având ca subiect starea învăţământului, doamna Ecaterina Andronescu, fost ministru, sublinia că: „Apelul meu se îndreaptă către autorităţile locale şi profesori, să se ajute reciproc pentru ca aceşti bani – e vorba de fonduri europene – să vină spre România şi să se investească în cele mai importante instituţii ale statului, în şcolile noastre.“

Apelul doamnei ministru rămâne, din păcate, o vorbă goală, de vreme ce autorităţile locale, cu atât mai mult profesorii, nu pot face nimic pentru a accesa fonduri europene necesare desfăşurării în condiţii decente a procesului de învăţământ. Că este aşa o demonstrează starea din teren pe care am găsit-o, alături de multe alte exemple, la Belceşti, comună ieşeană cu peste 10.500 de locuitori.

În 2006 aici s-a vrut un campus preuniversitar modern care trebuia să cuprindă clădiri cu săli de clasă, laboratoare, un internat etc. S-a dărâmat o şcoală veche şi s-a început cu entuziasm noua investiţie. Cum n-au mai fost bani, s-a înălţat, cu chiu cu vai, o clădire în care funcţionează şcoala ce cuprinde un liceu tehnologic cu peste 1.000 de elevi, gimnaziu, şcoala primară şi grădiniţa. Una dintre clădiri arată aşa cum se vede în fotografia pe care am realizat-o cu domnul director al liceului, prof. Cătălin Baziliuc.

În lipsa spaţiului necesar, două grupe ale grădiniţei îşi desfăşoară programul în casa parohială, o alta în fostul sediu al poliţiei. Alte trei în spaţii absolut improprii din vestiarul sălii de sport. Copiii din învăţământul gimnazial învaţă în trei schimburi, iar cei din cursul primar îşi desfăşoară programul numai dimineaţa, dar orele încep la 7.30, iar pauzele sunt micşorate.

„Suntem într-o situaţie cu totul deosebită, ne spune domnul director. În cadrul liceului, în care avem trei-patru şi chiar şase clase la unele specialităţi, vin copii din Coarnele Caprei, Spinoasă, Erbiceni, Liteni şi din alte localităţi, astfel încât microbuzele şcolii fac şi 12 curse pe zi. Cu toate greutăţile, aş vrea să spun că Liceul Tehnologic Belceşti s-a situat în fruntea liceelor tehnologice la bacalaureat, pe judeţ, şi cu 80% promovabilitate la evaluarea naţională în anul şcolar care a trecut. Avem rezultate bune şi în ceea ce priveşte participarea la olimpiadele şcolare. Toate acestea sunt rodul muncii profesorilor şi străduinţei elevilor, deşi condiţiile existente aduc mai degrabă cu cele din «Amintiri din copilărie».“

Primarul Constantin Ciobăniţei dă neputincios din umeri: „Pentru a finaliza lucrările la corpul de grădiniţă cu nouă săli de clasă ar fi nevoie de 1,2 milioane lei, o sumă uriaşă pentru posibilităţile comunei noastre. Din păcate, toate demersurile pe care le-am făcut la instituţiile abilitate: Consiliul Judeţean, minister, Inspectoratul Judeţean etc. s-au soldat cu refuzuri mai mult sau mai puţin politicoase care, pe scurt, s-ar putea traduce lapidar astfel: nu sunt bani.“

Iată aşadar starea de fapt din Belceşti, dar numărul exemplelor s-ar putea înmulţi şi nu pot încheia această relatare fără a aminti celor ce diriguesc învăţământul românesc, dar şi Consiliului Judeţean un alt exemplu: în satul vasluian Fâstâci se învaţă în două schimburi, într-o cameră de la cantonul silvic şi, cum băncile străvechi ocupă tot spaţiul, copiii sunt nevoiţi să circule pe deasupra acestora.

Stelian Ciocoiu

Cu o contribuţie importantă la ameliorarea efectivelor din partea de sud-est a Moldovei, Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor Dancu din judeţul Iaşi este cunoscută prin rezultatele cercetărilor care de-a lungul anilor au vizat deopotrivă ameliorarea şi selecţia vacilor de lapte, precum şi perfecţionarea tehnologiilor de creştere şi exploatare a acestei specii.

Totodată, implicându-se în Programul Naţional de Conservare a Raselor de Taurine, staţiunea ieşeană păstrează un valoros nucleu de vaci din rasa Sura de stepă, conservarea acestui efectiv fiind necesară în vederea păstrării şi utilizării fondului genetic pentru perpetuarea acestei rase.

Ca toate unităţile din cercetarea românească, şi SCDCB Dancu a cunoscut o perioadă de declin, în strânsă legătură cu subfinanţarea cercetării, situaţie care a început să se îmbunătăţească în ultimii ani, când unitatea a derulat importante proiecte de cercetare cu finanţare asigurată de la bugetul de stat, dar mai cu seamă din fonduri europene.

Centru de excelenţă în creşterea bovinelor

– Cum aţi reuşit să obţineţi fondurile necesare în condiţiile subfinanţării cercetării, mai ales că, în ceea ce priveşte banii europeni, mulţi dintre directori, colegi de ai dumneavoastră, se plâng că accesarea proiectelor este extrem de dificilă, drept pentru care unii renunţă?

– Nu este un secret. Şi noi am luptat foarte mult, am insistat, dar am avut colaboratori de nădejde, între aceştia Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad“, care ne-a fost alături. Am reuşit, ne spune domnul prof. univ. dr. Teofil Creangă, directorul unităţii, să accesăm proiecte care ne-au permis să ne dezvoltăm atât baza de cercetare cât şi ferma. Cu banii primiţi am reuşit să finalizăm unele investiţii care vizează modernizarea la nivelul standardelor europene a biobazei experimentale prin dotarea cu aparatură de cercetare şi determinare de înaltă performanţă în realizarea proiectelor care se vor desfăşura în următorii ani în activitatea noastră. Pentru toate acestea SCDCB Dancu a primit titlul de Centrul de Cercetări de Excelenţă în Domeniul Creşterii Bovinelor.

Asigurăm astfel şi o extensie către crescătorii de bovine din zona Moldovei, având posibilitatea să-i informăm operativ cu noutăţile în domeniu, astfel încât tot mai multe ferme să tindă la un nivel de performanţă.

Laboratoare performante pentru tinerii specialişti

– Câţi specialişti lucrează în cercetare?

– Acum lucrăm cu şapte specialişti. Nu cu multă vreme în urmă am avut în cadrul staţiunii tineri talentaţi, şefi de promoţie, care ne-au părăsit însă din cauza salariilor mici şi a condiţiilor improprii de lucru, plecând unii tot în cercetare, în afara hotarelor ţării.

Şi aş mai vrea să subliniez un fapt: pentru toţi cei care lucrează în cercetarea agricolă – şi nu sunt mulţi,  4-500 la nivelul ţării – retribuţia lor este mult prea mică. De aceea cred că intervenţia statului este necesară, astfel încât să se asigure de la buget 50 la sută din salariu, iar cealaltă jumătate din producţiile obţinute şi din rezultatele cercetărilor realizate în aceste unităţi. Este imperios necesară o asemenea măsură pentru că, aşa cum arată statisticile în România – în comparaţie cu alte ţări –, seminţele (grâu, porumb, orz etc.) se vând la cel mai ridicat preţ. Situaţia se va agrava şi arată încă o dată degradarea cercetării prin lipsa investiţiilor. Consecinţa? Producţii mai mici şi mereu mai scumpe.

Sunt bucuros să vă spun că finalizăm o investiţie deosebit de importantă pentru îmbogăţirea bazei materiale la nivel european. În clădirea modernă pe care aţi vizitat-o sunt laboratoare în care tinerii cercetători îşi vor desfăşura activitatea. Vor fi circa 15 – am început să angajăm, deocamdată pe timp limitat, cât ne permite legislaţia. Aici se pot asigura segmentele creşterii bovinelor: putem crea embrioni cu fecundaţia in vitro, astfel încât fermele să beneficieze de aportul genetic creat în acest sens. Într-un alt laborator se va putea determina calitatea furajelor, a raţiilor furajere la nivele productive sau analize bacteoriologice pe care unii fermieri le fac acum doar la Viena.

Avem posibilitatea, de asemenea, de a determina toţi parametrii calitativi ai laptelui, astfel încât reprezentanţii unei cunoscute fabrici de procesare de la Vatra Dornei, văzând care este nivelul de dotare, şi-au exprimat interesul de a face aici o serie de determinări.

Să mai amintesc că laboratorul de genetică dispune de o electroforeză performantă, microscop electronic etc., într-un cuvânt de tot ce este la vârf în materie de dotare la nivel european.

Un viitor Institut Naţional de Cercetare

– Rezultatele de până acum obţinute în cercetare, dar şi în producţie au găsit un ecou...

– Aşa este. Forul nostru tutelar, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, a făcut propunerea ca SCDCB Dancu să fie transformată în institut naţional de cercetare în creşterea bovinelor. Ar fi primul institut naţional de cercetare din Moldova într-o ramură din domeniul agricol. Ne bucură această iniţiativă şi e, cred eu, o recunoaştere a ceea ce s-a realizat până acum în staţiunea noastră.

– Sigur, aplicarea în practică a rezultatelor cercetării sunt evidente în fermă.

– Cu toate greutăţile pe care le-am avut, am reuşit de-a lungul anilor să păstrăm relativ constant efectivele de animale. Acum ferma are 850 de capete, dintre care matcă 455, şi ne vom menţine la acest nivel, în condiţiile în care am reuşit să păstrăm intacte cele 560 ha teren de care dispune staţiunea. Animalele sunt performante la nivelul zonei de influenţă, adaptate la condiţii, create în cadrul unităţii prin material seminal congelat „importat“ de la taurii cei mai performanţi.

Pe viitor vrem să finalizăm bucătăria furajeră şi silozurile pentru cereale, să realizăm un modern management al dejecţiilor şi să modernizăm un adăpost pentru tineretul bovin.

Anul viitor, cu banii pe care îi vom primi de la Uniunea Europeană, vom construi un adăpost experimental pentru taurine, numit şi Zootron, în care fiecare animal, pus în condiţii specifice – hrănire, presiune etc. – va beneficia de un control complet.

Stelian Ciocoiu

În luna iulie 1911, ziarul ieşean Opinia, anunţându-şi cititorii că au la dispoziţie un „tren de plăcere“ care îi poate duce zilnic la „scaldă“ pe malul Prutului, la Ungheni, anunţa şi faptul că o plajă de mare frumuseţe îi aşteaptă pe doritori, pe malul aceluiaşi râu, şi în comuna Trifeşti. Locul era cunoscut de multă vreme. În satul Hermeziu, tatăl scriitorului Costache Negruzzi a ridicat un conac vizitat de toată protipendada Moldovei din acea vreme: domnitorii Mihail Sturza şi Alexandru Ioan Cuza, scriitori şi oameni politici ca Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi mulţi alţii.

Aici reveneau la casa părintească, alături de Costache Negruzzi, fiii şi nepoţii săi, Iacob Negruzzi, Leon Negruzzi, primar şi prefect de Iaşi, generalul M. Negruzzi, rezident regal al Ţinutului Prut, sau Ella Negruzzi, prima femeie avocat pledant din România.

Toate aceste locuri încărcate de istorie şi de o mare frumuseţe, din păcate uitate în timp, au făcut ca cei care conduc destinele comunei, în frunte cu tânărul şi ambiţiosul primar Alexandru Ivănucă, să acceseze un proiect cu bani europeni Promovarea produselor turistice specifice zonei Trifeşti, proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională.

Odată aprobat proiectul, începutul a fost făcut prin organizarea Zilelor comunei Trifeşti. Numeroşilor oaspeţi din Iaşi, dar şi din alte judeţe ale ţării le-au fost prezentate produsele turistice promovate cu specific local. Între acestea conacul familiei Negruzzi, declarat în anul 1997 Muzeul Anului alături de alte 60 prestigioase instituţii similare din 20 de ţări, dar şi biserica, monument istoric, ridicată în 1839 de Costache Negruzzi şi unde îşi dorm somnul de veci tatăl părintelui nuvelei istorice româneşti şi alţi membri ai familiei.

Oaspeţii au fost conduşi apoi pe malul râului Prut, unde au admirat mărimea şi frumuseţea plajei „cu un nisip fin ca la Mamaia“, cum spunea moş Costache Bordeianu, un om al locului şi împătimit pescar care le-a destăinuit celor prezenţi câteva din secretele pescuitului somnului, crapului şi mrenei care se găsesc aici din belşug, rămâne doar să fii un pescar iscusit şi să ai noroc.

Un alt obiectiv  care a stârnit interesul oaspeţilor a fost rezervaţia de cărpiniţă, arie protejată ce se întinde pe 35 ha în pădurea Roşcani, un arbust întâlnit doar în Dobrogea şi în sudul Olteniei.

Oameni gospodari şi harnici, trifeştenii şi-au primit cu plăcere musafirii. În gospodăriile lor împodobite sărbătoreşte au fost ospătaţi cu sărmăluţe şi plăcinte „poale-n brâu“, dar şi cu afumăturile din carne de porc cu un gust „cum nu se mai află“, vorba unui băcăuan care a văzut pentru prima dată Prutul – râul ce desparte în două un neam – şi care şi-a propus să revină cât mai curând împreună cu familia.

„Primul pas a fost făcut, ne-a declarat primarul Alexandru Ivănucă. Trifeşti – destinaţie turistică înseamnă valorificarea obiectivelor de care dis­punem prin creşterea numărului de turişti din întreaga ţară, noi locuri de muncă în ideea că, atraşi de frumuseţea locurilor, turiştii vor dori să poposească mai mult în comuna noastră şi de aici agroturismul, pentru care avem toate condiţiile, şi prin acţiunea de marketing şi publicitate sperăm să atragem şi investitori. În comuna noastră există condiţii deosebit de favorabile. Trifeştenii sunt iscusiţi grădinari, iar livezile care, aţi văzut, acoperă satul pot oferi materie primă din belşug pentru procesarea legumelor şi fructelor şi, cine ştie, ne gândim şi la piscicultură în bazine special amenajate.“

Stelian CIOCOIU

În peregrinările noastre prin satele Moldovei am consemnat, e drept încă timid, revenirea la unele vechi îndeletniciri, cum ar fi creşterea viermilor de mătase, a şinşilei – un animal apreciat pentru blana sa preţioasă, a struţilor, melcilor ori... a râmelor, toate acestea aducătoare de bune câştiguri.

Zilele trecute am fost în satul Tabăra din comuna ieşeană Bivolari, unde un gospodar, pe numele său Gheorghe Aniţoaiei, creşte ... porci mistreţi.

„Ideea, îmi spune gospodarul, a fost a feciorului meu care lucrează în străinătate de mai bine de 12 ani. Văzând în multe ţări europene că a apărut şi se dezvoltă cu succes creşterea acestui animal, ne-am gândit să începem şi noi o astfel de afacere. Am procurat din Transilvania trei femele şi un mascul. Le-am creat condiţii optime, cât mai apropiate de habitatul lor natural, şi aşa au apărut primii godaci mistreţi care, iată, cresc într-o gospodărie din această parte de ţară.“

Ne conduce în spatele casei, unde sunt amenajate adăposturile. În trei din acestea vedem scroafe, acum cu cinci-şase purcei, care pot ajunge până la 12 capete la o fătare la maturitate. Separat în alte boxe, masculii, iar în faţa acestora, suprafeţe împrejmuite pentru aceştia şi femele, unde cele 27 de capete de mistreţ, cât numără acum „microferma“, cum o numeşte glumind gospodarul, se pot plimba în voie. Alături, în curtea fiului său plecat la lucru, ne arată două femele de porc domestic încrucişate cu mistreţi. „De Crăciun o să vedem ce o să iasă.“

Muncă mai puţină, cheltuieli mai mici

Aflăm că mistreţii sunt mult mai uşor de întreţinut decât porcii domestici. „La boxe le fac curăţenie o dată pe săptămână, iar în padocuri – ca să spun aşa – în aer liber o dată pe an. Nu e nevoie de condiţii speciale, de adăposturi încălzite iarna, ba mai mult, se simt minunat când au posibilitatea să se plimbe prin zloată şi zăpadă.“ Gospodarul ne spune că, de mai bine de un an, de când creşte mistreţi, n-a apelat la doctorul veterinar.

Sunt hrăniţi de două ori pe zi cu uruială din porumb, orz, grâu şi şroturi de floarea-soarelui. La 100 kg din astfel de amestec, stăpânul locului adaugă 300 g de sare. În aceste condiţii, mistreţii iau în greutate circa 10 kg pe lună, iar la maturitate masculii pot atinge între 250 şi 300 kg, iar femelele până la 250 kg.

O afacere de perspectivă

Domnul Aniţoaiei a sacrificat până acum doi mistreţi pentru nevoile gospodăriei, iar rezultatele au confirmat interesul de care se bucură în străinătate creşterea în fermă a acestui animal. Carnea, deosebit de gustoasă, nu are colesterol. La greutatea de 110-120 kg, grăsimea, mult mai subţire, nu depăşeşte un centimetru, iar la sacrificare, poate fi luată odată cu pielea.

Preţurile sunt pe măsură: dacă un kilogram de porc domestic costă în viu 10 lei, cel de mistreţ depăşeşte 20 de lei. Un vier de 200 kg se vinde cu 400-500 euro, iar trei femele şi un mascul, la vârsta de trei luni, când ajung la 25-30 kg, se vând cu o mie de euro!

Vestea că gospodarul din Tabăra creşte porci mistreţi s-a răspândit cu repeziciune. „Sunt solicitat permanent de doritori din întreaga ţară care vor să cumpere purcei. Am hotărât însă să creştem numărul capetelor până la o sută şi, dacă totul va merge bine, să extindem afacerea, cu atât mai mult cu cât carnea de mistreţ se bucură de mare căutare în Europa. Cred că şi cele văzute pe Internet o confirmă, porcul mistreţ oferă carnea viitorului.“

Stelian CIOCOIU