Pericolul climatic și umanitatea (II)

Creșterea temperaturilor din 1950 și până în prezent este pusă cu siguranță pe seama intensificării efectului de seră de către emisiile antropice. Studiile asupra gheții antarctice au arătat că nivelul de CO2 al atmosferei nu a depășit niciodată 280 ppm timp de 800.000 de ani în perioadele calde, iar acum este de 420 ppm. Trebuie să ne întoarcem cu aproape 3 milioane de ani, până în Pliocen, pentru a găsi astfel de valori. Clima a fost apoi stabilizată în jurul temperaturilor globale anuale cu 2 până la 3°C mai calde decât în vremurile preindustriale, dar mai ales nivelul mării era cu aproximativ zece metri mai ridicat, ca urmare a calotelor glaciare din Groenlanda și Antarctica mult mai puțin importante, contribuția topirii acestor „capace“ de apă fiind de trei și respectiv șapte metri.

Pe baza diferitelor scenarii de emisie de gaze cu efect de seră, proiecțiile pe computer ale încălzirii globale pentru secolul 21 sunt din ce în ce mai precise, făcând posibilă evaluarea riscurilor cu mai puține incertitudini. Dacă emisiile continuă în ritmul actual, limitele fiziologice ale multor culturi vegetale vor fi depășite în țările calde și ex temperate, punând în pericol securitatea alimentară. În unele regiuni, cum ar fi țările care se învecinează cu Marea Mediterană, resursele de apă vor scădea. Evenimentele meteorologice extreme (valuri de căldură care depășesc 50°C chiar și la latitudini medii, cicloane, inundații, secete și ploi torențiale) se vor înmulți, iar intensitățile lor vor crește.

Migrația forțată din cauza creșterii nivelului marilor și oceanelor – potențial 200 până la 400 de milioane de oameni pentru o valoare de aproximativ un metru – va pune în pericol țările și relațiile internaționale. La fel și migrațiile în masă din cauza imposibilității de adaptare. Pentru Africa subsahariană – cu o încălzire globală de 2,5°C până în 2050 (scenariul maxim) și un scenariu socio-economic pesimist (creștere mare a populației, urbanizare, inegalități puternice), raportul din 2021 al IPCC se teme de o migrația internă a aproximativ 70 de milioane de oameni, majoritatea din Africa de Vest, sau 4% din populația totală.

Acidificarea oceanelor va amenința speciile de fitoplancton, în timp ce pescuitul, deja iresponsabil odată cu prăbușirea stocurilor de pești, va trebui să facă față schimbărilor profunde ale ecosistemelor marine susceptibile de a le reduce productivitatea. Lista efectelor negative ale încălzirii globale abrupte – de 50 de ori mai rapidă decât o schimbare naturală între epocile calde și cele reci în ultimul milion de ani – este prea lungă pentru a fi scrisă aici.

În centrul paradoxului – știm, și de ce nu acționăm? – sunt două refuzuri. Acela de a abandona activitățile economice care folosesc combustibili fosili – 80% din energia mondială, abundentă, ieftină, eficientă, ale căror caracteristici fizico-chimice explică succesul; și punerea sub semnul întrebării a modelului economic dominant, capitalist, inegal, care necesită o rotație rapidă a capitalului și a profiturilor acestuia folosind inovația și publicitatea pentru a impulsiona un consumerism devastator și bazat pe avantajul comparativ al teritoriilor care motivează expansiunea comerțului exploziv.

În raportul complet găsim elemente de critică la adresa sistemului social dominant, chiar și afirmația foarte clară că inegalitățile și politicile climatice nu rimează împreună, nu găsim nimic despre mecanismele economice care produc aceste concentrări de bogăție și deci nimic despre eradicarea sărăciei.

Rezumatul pentru factorii de decizie politică susține că politica climatică eficientă trebuie să se bazeze pe sobrietate și corectitudine. Totuși, scoatem la iveală evocarea foarte prudentă a unei „taxe pe avere absolută“ care ar putea reduce averea mare, cu condiția să fie mai mare venitul colectat.

Demonstranții susțin „să schimbăm sistemul, nu clima“, teoreticienii preferă să numească „capitalocen“ și nu „antropocen“ epoca geologică creată de umanitate. Însă se pune accent pe transformările economice, sociale și culturale necesare (planificarea unei transformări a aparatului de producție pe care nicio piață de capital nu o poate realiza, scăderea comerțului mondial, egalitatea socială, dispariția veniturilor mari și a moștenirilor, desființarea publicității pentru a ataca consumerismul... atâtea provocări pentru sistemul capitalist), nu câștigă sprijinul majorității oamenilor.

În plus, nu poate fi suficient. Scoaterea din sărăcie a celor 1,2 miliarde de ființe umane care încă trăiesc cu mai puțin de 5 USD pe zi presupune să aibă un acces mai mare la energie decât în prezent. Cu toate acestea, energiile fără carbon disponibile în prezent – regenerabile sau nucleare – nu pot satisface singure această nevoie imediată.

Neînțelegerea evidentă a datelor științifice și tehnologice esențiale împiedică populațiile sensibilizate la amenințarea climatică să solicite politici eficiente. În Franța, expansiunea urbană, timiditatea politicilor de renovare termică a clădirilor, utilizarea masivă a importurilor de bunuri fabricate în China și a materiilor prime energetice și minerale din țările producătoare, concentrarea fondurilor publice pe energie electrică eoliană și solară cu eficiență climatică mediocră, sacrificarea transportului feroviar public, impozitare avantajoasă pentru grupurile bogate și mari, alegerea inovațiilor industriale care să fie susținute din fonduri publice lăsate în administrarea companiilor private... toate aceste politici sunt contestate la urne, extrema dreaptă subminând orice politică serioasă în materie de climă. Atât timp cât cererea cetățenilor rămâne neclară sau se rătăcește pe piste ineficiente, puterile politice își vor putea ascunde opțiunile energetice și economice în favoarea combustibililor fosili sub masca aspectului ecologic.

Forțele anticapitaliste se află la poalele zidului climatic: amploarea transformărilor necesare pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu 80% până în 2050 într-o țară dezvoltată precum Franța ridică mari semne de întrebare. Percepându-le doar ca pe o „oportunitate“ pentru că includ o componentă anticapitalistă necesară, lupta împotriva schimbărilor climatice devenind un argument puternic în favoarea alegerii societale deja făcute, se poate dovedi a fi o momeală.

Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră necesită reindustrializare pentru a profita de electricitatea deja decarbonizată, în principal datorită energiei nucleare. Această reindustrializare presupune accesul la materii prime și deci deschiderea de mine și/sau posibilitatea de a le cumpăra din străinătate prin exportul de bunuri și servicii sau încasări provenite din turism. Totuși, dintr-o perspectivă progresivă și ecologică, mai multe dintre exporturile majore trebuie să scadă: avioane, produse de lux, grâu și alcool, arme...

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU