Lumea satului 750x100

update 22 Oct 2020

Copilăria în Holocaust

Am citit şi încerc să-mi imaginez...

Acea perioadă, acele momente erau destul de încărcate emoţional. Chiar şi un copil, care nu avea încă suficient de bine dezvoltată capacitatea de a realiza amploarea sau gravitatea anumitor fapte ori întâmplări, tot putea rămâne marcat de ceea ce se întâmpla în preajma lui, cu temeri legate de acţiunile celor pe care îi privea cu groază. 

Acele clipe care păreau parcă interminabile, mai cu seamă pentru o anumită etnie, au maturizat prematur o mare parte din copiii acelei perioade.

Era greu pentru un copil să îndure plecarea părinţilor, fraţilor, rudelor, prietenilor. Le urmărea cu lacrimi în ochi ultimii paşi, fără a şti dacă îi va mai vedea vreodată. Erau duşi undeva, într-un loc despre care nimeni nu ştia nimic. Sperau totuşi că n-o să le fie rău, ba chiar că într-o zi se vor revedea. Un gând frumos, plăcut, deşi imaginea, faptele lăsau un gust amar. Era plăcut să vezi, să simţi cum oamenii îşi păstrau speranţa, dar trist  să-ţi imaginezi că poate nu se vor mai revedea vreodată.

Era greu să privească ceasul, de frica SS-iştilor, bănuitori la orice mişcare, dar şi pentru că ar fi constatat scurgerea timpului până la un nou transport. 

Era sfâşietor să vezi cum pleacă toţi, cum erau înghesuiţi într-un vagon de animale, cum primeau apa şi mâncarea în condiţii inumane, era...

Urma şi ziua plecării ultimilor oameni din sat, repet, de o anumită etnie. Un ultim transport. Era atât de greu să vezi cum lasă în urmă o întreagă viaţă în care au agonisit cât au putut pentru ei şi urmaşii lor, case lăsate vraişte, bagaje scoase în mijlocul drumului, oameni care loveau tot ce prindeau, controlau şi adunau tot ce găseau de valoare. Parcă se bucurau să vadă umilinţă, suferinţă..., în fine, e greu de explicat în cuvinte tot ce se petrecea.

După plecarea ultimului transport urmau zile greu de suportat, zile în care au stat închişi, înghesuiţi într-un vagon 80 de persoane. Nu aveau toţi loc, erau înfometați, era, din nou, ceva atât de greu de imaginat, inuman!

Următoarea staţie, Auschwitz, locul în care se afla lagărul de concentrare, în care zicala era „Munca te face liber“. Departe de cei care fuseseră aduşi acolo această zicere... Toţi aveau un drum lent, dar sigur, către moarte. Femeile erau separate de bărbaţi, mamele de copii, fiecare luând-o pe drumuri diferite, neştiind dacă se vor mai întâlni vreodată. Se făcea o selecţie „riguroasă“ în care cei care încă mai aveau lucruri valoroase, până şi dinţi din metale preţioase, erau forţaţi într-un mod barbar să le predea. Apoi, toţi mergeau către gaura morţii, o gaură în care, odată ajunşi acolo, urmau să fie gazaţi, apoi incineraţi. Imagini de neînchipuit pe care omenirea n-ar vrea să le mai vadă ori despre care să mai audă vreodată.

Povestesc supravieţuitorii, este bine să luăm aminte.

„Cine a coborât odată în infern va şti să preţuiască un răsărit de soare.“ (Octavian Paler)

Andrei Oprea-Banu