reclama youtube lumeasatuluitv
update 24 Feb 2020

„N-aveţi mere... mâncaţi portocale!“

De la o vreme, bag mai abitir de seamă, că frumoasa şi dulcea noastră limbă românească a început să fie bântuită de stafia conjugării verbelor sau, mai exact spus, de folosirea timpilor.

Să mă şi explic. Ori de câte ori vine vorba despre fericirea noastră, a românilor, despre succese şi izbânzi care ne-au impus cândva Europei şi mapamondului, verbele se conjugă la timpul trecut. Adică a fost odată, ca niciodată. Când e să trecem la treabă, să îndreptăm strâmbătăţi, dintr-odată timpul la care sunt conjugate necesarele verbe devine cel viitor.

Cu alte cuvinte, o să facem, o să dregem, dar... la anul! Acum n-avem bani, n-avem chef ori sperăm că poate nu va mai fi nevoie să punem umărul, să ne suflecăm mânecile ori, esenţial, să ne folosim materia cenuşie, cât mai este ea.

De aici şi observaţia unui filosof prin vocaţie, bietul Ţuţea săracul, care, fundamentat pe adevăruri, susţinea că „a te afla în treabă e la români un mod de lucru“.

Şi, ca să mă întorc „la oile noastre“, cum se spune, să aşezăm sub lupa sincerităţii agricultura.

În ’89, adevărata revoluţie pe tărâmul ei s-a dus. „Puneţi mâna pe topoare“, au zis imberbii potenţaţi, şi tăiaţi din rădăcină roadele comunismului“.

Şi treaba s-a făcut, din păcate, în termeni reali. S-a distrus o agricultură performantă la vremea ei în numele unor nelegiuiri făcute de fostul regim ţăranilor ţării.

Mă întreb însă şi vă întreb când vreodată au fost luaţi în seamă umiliţii şi obidiţii acestui neam, adică badea Ion al nostru.

Dar să urmăm firul istoriei. Speranţa sădită acum două decenii a fost repede risipită. Ca această primăvară.

Şi parcă, inspiraţi de folclorul nostru, în satul românesc batem pasul pe loc, „tot pe loc, pe loc.“

Sigur pe ici, pe colo a mai înflorit câte un ghiocel, dar tot românul zice... „cu o floare nu se face primăvară“.

Prin urmare, 7,5 milioane ha, câte teoretic se seamănă an de an, produc tot atât cât o treime dintre ele în spaţiul UE. Că tot am devenit noi, teoretic, europeni.

Ca să nu dăm cinstea pe ruşine, recunoaştem că, de la o vreme, avicultura, viticultura şi, mai recent, industria alimentară s-au mai revigorat.

Numai că oferă produse sub preţul de cost unei pieţe aflate deja în moarte clinică.

În pieţe, aflu mai zilele trecute, sunt aruncate pur şi simplu la gunoi sute de kilograme de fructe în fiecare zi.

Nu sunt, nu mai sunt cumpărători.

„Pofta e mare, zicea o doamnă, dar punga, al naibii de subţire.“

Cum salariul mediu pe economie este de 550 dolari, s-o recunoaştem numai de trufandale nu-ţi mai poate arde.

Şi pofta e pusă în cui şi asta în dauna producătorilor, care-şi văd munca şi speranţele irosite.

Vorbim despre fructe şi aici voiam să vă şi aduc.

Avea România acum 20 de ani vreo 240-250 mii de ha.

Dintre ele, subliniez, dintre ele au mai rămas aproximativ 120-130 mii de ha.

Livezi părăsite, îmbătrânite, fără randament.

UE, aşa a fost să fie, a scăpat din atenţie pomicultura.

La Bruxelles sunt la modă fructele orientale, aşa că ne-au sfătuit şi pe noi: „N-aveţi mere şi pere, mâncaţi portocale!“.

Sunt însă, şi printre noi, oameni a căror meserie nu s-a sleit.

Cercetători de specialitate, în primul rând.

Cei al căror patrimoniu a căzut sub numeroasele topoare ale inconştienţei şi duşmăniei.

Vă mai amintiţi cum, la Staţiunea Băneasa, sub lamele buldozerelor, a pierit într-o noapte colecţia naţională de piersic?

Şi credeţi că doar aici?

Unde au plecat piersicăriile şi caişii Dobrogei, prunele din dealurile Olteniei, nucii din zona Galaţiului ori Hunedoarei?

Mai ştie cineva de vestitele livezi transilvane de castani?

Dar, să privim totuşi cu optimism.

UE a descoperit livezile, necesare estului Europei.

20-50 mii de ha, s-a apreciat, trebuie să revină în patrimoniu.

Dar... aţi ghicit! Nici la Bruxelles, întreb eu.

Nici. Ei bine, dacă mai iau în calcul şi lipsa materialului săditor, pentru producerea căruia e nevoie iarăşi de timp, tare mi-e teamă că, tot ca pe la noi, minunile vor ţine trei zile.

Se vor nărui speranţele în cele patru puncte cardinale şi ce va mai fi fost verde se va usca.

Tocmai pentru aceea lansez un nou manifest pentru sănătatea pământului, pentru sănătatea oamenilor.

Să insistăm, mai apăsat, mai ferm, în virtutea drepturilor noastre de comunitari, pentru repartizarea fondurilor europene necesare.

Să ne pregătim temeinic şi să punem mâna pe hârleţe. Aruncaţi topoarele!

România trebuie să-şi aducă livezile acasă!

V-o spune un simplu argat al românilor de suflet, care a înţeles ce săraci bogaţi suntem.

Gheorghe VERMAN

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2013