reclama youtube lumeasatuluitv
update 27 Feb 2020

Dacă am avea simţul responsabilităţii...

Deunăzi, agenţiile de presă ale lumii au transmis cu iuţeala fulgerului o veste care a surprins mediul ştiinţific şi ingineresc mondial.

La Arizona (SUA), cel mai prestigios concurs internaţional de inventică, organizat de ani buni de către Intell, renumită companie de studiu în domeniul ciberneticii, a fost câştigat de către un român.

Între cei 1.600 de participanţi sosiţi din 70 de ţări, un elev din Râmnicu Vâlcea s-a detaşat hotărât, obţinând două medalii de aur şi premiul suprem în valoare de 80.000 de dolari pentru crearea automobilului fără şofer.

O invenţie pe cât de importantă pe atât de ieftină – 4.500 de dolari.

Google, posesorul unei creaţii asemănătoare, propunea un vehicul de 75.000 de dolari.

Ionuţ Budişteanu, genialul creator, cu peste alte 90 de invenţii la activ, este elev în clasa a XII-a la liceul Oltchim.

Un băiat pe cât de înzestrat, pe atât de modest.

La ceremonia decernării premiului nu s-a despărţit de drapelul României purtat simbolic fiindcă, zicea tânărul savant, „premiul aparţine ţării mele!“.

Ei bine, tot în ultima jumătate de an tinerii noştri au smuls juriilor internaţionale peste 200 de medalii, cele mai numeroase de aur.

Notez însă, spre temperarea entuziasmului meu, că 99% dintre premianţii noştri sunt deja studenţi ai universităţilor străine.

Aflu de asemenea, nu ştiu de ce fără să mă mai mir, că în celebra Silicon Valley din SUA jumătate dintre savanţii prezenţi acolo sunt de origine română.

Nu ne lipseşte aşadar aurul cenuşiu, deşi, îmi spunea deunăzi un alt celebru profesor român, titular la Universitatea Lancaster din Anglia, Bogdan Costea, că nu suntem un popor genial, adăugând că „ar trebui să fim o naţiune normală.“

Atunci, de ce oare se întreabă profesorul Lucian Boia, de la Universitatea din Bucureşti, „De ce este România altfel?“

În proaspătul său eseu cu acelaşi titlu autorul şi explică: „Nu e un merit să mergi drept, corect, e o deficienţă să mergi strâmb.“

Ceasul istoriei la români e unul cu poticneli. Rămâne continuu, a rămas în urmă. Cu peste două secole, după unii autori.

Aşa că, păşind de când ne ştim un pas înainte şi doi înapoi, constatăm că batem cumva apa în piuă, pasul pe loc.

Tot mai zilele trecute, comisarul european cu agricultura, român neaoş şi el, Dacian Cioloş, îndemna la progres prin unire.

E nevoie de o strategie măcar pe durată medie, e vremea, cu alte vorbe, să ştim ce vrem.

Europa nu ne dispreţuieşte, suntem fără îndoială parte din întreg, Europa nu ne înţelege.

Nu punem niciodată două vorbe laolaltă, ce zicem nu facem, iar la noi cuvântul e ban de tinichea.

Ce ne trebuie pentru a fi „ca la ei“?

Cultură morală, unitate, tehnologii performante, irigaţii şi serioasă grijă pentru ziua de mâine.

Cultivăm 9 milioane ha dintre cele 10 milioane arabile, cu un randament însă ce încape bine pe o pătrime dintre ele dacă am avea simţul responsabilităţii.

Vindem pământ în neştire într-un mod haotic.

În numele unei false dreptăţi, întărită de principiul proprietăţii, uităm că, înainte de toate, pământul e bun naţional.

De câţiva ani buni seceta ne umileşte. Pierdem recolte gata făcute.

Criza alimentară ne-a trimis emisari.

Cumpărăm mare parte din ceea ce mâncăm.

O ţară ieşită de sub imperiul secetei odinioară, cu peste 3,2 milioane ha irigate, abia de mai speră la 400.000 ha de pe care să poată alunga pojarul lunii lui Cuptor.

Lester Brown, un înţelept ce a descifrat deja ierarhizând urgenţele mileniului, ne tot spune că securitatea socială a lumii e ameninţată de criza alimentară.

Ne îndeamnă aşadar la cumpătare şi acţiune.

Răspunsul? Ministerul Agriculturii, într-un moment de răscruce, renunţă la ştiinţă. Nu aveam bani pentru irigaţii.

Şi atunci ne reîntoarcem pe firul istoriei, apelând la religie. Un protocol cu biserica ar trebui să ostoiască setea câmpiei.

Scotocesc cu ochii minţii şi refac imaginea trecutului. Acum vreo 2.000 de ani maiaşii şi aztecii, populaţii băştinaşe pe teritoriul mexican, invocau cu ajutorul preoţilor pronia cerească.

Da, numai că, zice memoria istoriei, dacă totuşi nu ploua misionarii cu pricina erau arşi pe rug.

Cum ne ştim, ne vor lipsi lemnele în caz de nevoie, aşa că, vorba din popor, „Dumnezeu cu mila“.

Am însă, mai am o speranţă.

Sunt aceşti tineri cu dar şi har, români care uimesc lumea.

Sper aşadar să nu uite şi de „iarba verde de acasă“.

Gheorghe VERMAN

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013