reclama youtube lumeasatuluitv
update 9 Dec 2019

Şcoala românească să hotărască ce vrea, învăţământ sau socializare

Vorbim despre lumea universitară, despre învăţământul românesc în contextul european, ce trebuie făcut pentru pregătirea tinerilor care pornesc în viaţă cu prof. dr. Bogdan Costea de la Universitatea Lancaster din Anglia.

Marile universităţi, bazate pe studiul independent

– Un român la o universitate engleză, cum aşa?

– Da, dar nu sunt singurul, sunt mulţi universitari români prin toată lumea. Universităţile britanice sunt probabil foarte primitoare, dar aşa sunt şi cele americane. Limba e un serviciu făcut universalităţii universităţii dacă vreţi, pentru că limba engleză are această capacitate de a atrage tot felul de talente, de interese şi mai e ceva, universitatea e ea însăşi foarte primitoare. Şi atunci nu contează că eşti român, grec, femeie sau bărbat, creştin, evreu sau musulman. Nu are niciun fel de importanţă, culorile acestea au dispărut. Universitatea e oarbă la diferenţe de acest fel.

– Totuşi, în Anglia este altcumva decât în Franţa, SUA, în Germania?

– Da şi nu, pentru că sunt sisteme pedagogice diferite, activitatea la clasă poate să difere mult. În Anglia sistemul predominant este cel tradiţional de Oxford, Cambridge, bazat pe studiul independent pe care ni-l aducem aminte din evoluţia generaţiilor paşoptiste româneşti în Germania. Bălcescu, Eminescu şi alţii au trecut prin aceeaşi experienţă. Asta însemna aşa: că te duci la universitate şi că studiezi programa cum vrei, dar trebuie să acumulezi un număr de credite. În momentul în care ai strâns un număr de credite nu are importanţă dacă ai studiat biologie, anatomie sau chimie, fizică, matematică, audiezi cursurile pe care le vrei, mergi după profesor. Acest model se mai păstrează în Marea Britanie. Săptămâna este foarte mult încărcată de studiu independent. Deci nu stai 8 ore pe zi la cursuri. În Europa se mai practică asta. O zi încărcată, cu orar încărcat, 5 zile pe săptămână cursuri, ceea ce este mult pentru programul universitar. Aşadar, din punctul de vedere al programului de lucru, sunt diferite.

Pe de altă parte, din punct de vedere intelectual, al vieţii academice, al vieţii de cercetare nu sunt diferite. Lumea academică a devenit foarte unitară pe toate meridianele. Limba, manierele, abordările de argumentaţie, construcţia cercetării şi a proiectelor sunt foarte comune. Oamenii se înţeleg uşor.

– În această ecuaţie a universităţilor cât contează profesorul sau, altfel spus, studentul are ceva de spus în ceea ce i se întâmplă în timpul studiului?

– Da şi nu. Cel mai important cuvânt pe care ar trebui să-l aibă studentul este forma întrebării şi revenirea obsesivă la acele puncte care nu au fost înţelese şi pe care fiecare generaţie le ia de la capăt. Una este să ai voce de student studios şi alta este să ai voce şi pretenţii de student client, ca şi când te-ai duce la magazin şi vrei ca lucrurile să fie într-un anume fel şi ai vrea ca universitatea să te servească. Universitatea nu este un serviciu pentru nimeni, nici pentru profesor, nici pentru student. Ea este casa ştiinţei, unde se menţin şi se păstrează întrebările fundamentale ale condiţiei umane.

– Profesorii români au vreun statut aparte faţă de ceilalţi?

– Nu. Depinde ce generaţie eşti, pentru că cei care am fost educaţi până în 1989 am avut, din punctul acesta de vedere, cât de cât un beneficiu. Pe cât de cenzurată, mutilată a fost educaţia, pe atât de serioasă a fost faţă de ceea ce se întâmplă în prezent. Şi mă gândesc la rezultatele bacalaureatului din ultimii ani. Dacă ai pierdut copilul în perioada 14-18 ani, dacă nu-i captezi atenţia atunci universitatea nu mai poate face absolut nimic. Liceul este perioada esenţială, perioada naturală de întrebări care îşi găseşte o canalizare culturală. La noi învăţământul mediu a fost cel mai eficient în perioada comunistă. Atunci îi dai copilului cultură generală.  Dacă toate sensibilităţile acestei perioade sunt cultivate poţi să te apropii de vârsta de 18 ani cu un om în formare.

Să ne întoarcem la modelul liceal de reformă franceză

– În contextul nostru, ce se întâmplă cu adolescenţii care, iată, sunt un fel de cobai, martori la experienţe care ţin fiecare de ministrul numit politic?

– Cei care fac reformă şi încearcă să găsească soluţii noi pentru probleme aşa-zis noi fac o greşeală imensă. Absolut întâmplător, istoric, suntem beneficiarii a cel puţin un mileniu de educaţie sistematică europeană. Cei care vor să experimenteze cu şcoala uită că vor să inventeze roata. Ştim ce înseamnă şcoală bună, că Europa ne-a învăţat ce suntem, deci nu avem de reinventat nici şcoală, nici probleme noi, nici soluţii noi.

Educaţia nu e în criză numai în România, însă noi ne inventăm prea multe probleme pe care vrem să le rezolvăm cu un sistem. Şcoala nu poate să rezolve toate problemele educaţiei. Ea poate să ocupe copilului 6-7 ore din zi şi le poate ocupa cu ceva, ori cu învăţământ, ori cu socializare. La noi şcoala a avut eficienţă pentru că a fost o şcoală de învăţământ, ţi se cultiva o sensibilitate, culturală. Şcoala nu era un loc de joacă, era o tensiune între seriozitatea studiului şi frivolitatea pauzei. Dar era o tensiune productivă, înţelegeam că şcoala e grea. Şi aşa şi trebuie să fie. Deci nu avem nevoie de reforme, avem nevoie de o reîntoarcere la modelul foarte bine cunoscut, modelul liceal de reformă franceză, dacă vreţi, învăţământul de cultură generală care a dus la productivitatea culturală a Europei.

– Domnule profesor, există la tânărul care se apropie de absolvirea liceului o obsesie aproape maladivă pentru studiile în străinătate. Este justificată această dorinţă sau, altfel spus, vor face faţă aceşti copii în lume?

– Da, orice tânăr poate face faţă exigenţelor universitare. Dacă deprinderea de a învăţa este formată, poţi să vii de oriunde şi să faci faţă. De tinerii români cu care am lucrat direct sunt tare mândru. Au fost serioşi, aplicaţi, copii educaţi, dar cu trei flori nu se face primăvară. Din păcate, 75% dintre cei care dau bacalaureatul, nu mai vorbesc de cei care nu îl trec, aceia sunt un eşec. Dar nu este numai vina lor. Este şi un eşec al familiei, al societăţii, dar mai ales al şcolii pentru că nu ştie ce vrea. Copiii fac faţă dacă li se oferă educaţie, reprezintă un receptor destul de fertil. Societatea comercială a fost mult mai abilă – dacă am înlocui şcoala cu reclama ne-am da seama cât de eficace şi cât de uşor şi profund se poate ajunge la conştiinţa unui copil. Dar asta o fac mult mai bine reclamele, jocurile şi monstruozităţile la care sunt expuşi. Societatea comercială ştie să ajungă la sufletul copilului, şcoala nu.

– Totuşi, lumea pare să fie interesată de ceea ce se întâmplă în învăţământul românesc, dar tot ce se face ţine de organizare, nu de conţinutul programei şi parcă ţine de un experiment, dumneavoastră unde credeţi că se greşeşte?

– Problema nu e de formă, ci de conţinut. E adevărat că procesul pedagogic trebuie structurat pe o perioadă de 12 ani, de la 6 la 18, astfel încât să fie şi organic, dar să răspundă şi nevoilor etapelor de vârstă prin care trece copilul. Ar trebui discutat în schimb conţinutul, ce, cât şi cum reuşim să aducem copilul de la 6 la 18 ani nu doar alfabetizat şi capabil să înţeleagă ce se întâmplă în prezent, ci şi echipat cu o înţelegere a procesului de devenire culturală căreia îi aparţine.

Gheorghe Verman
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013