reclama youtube lumeasatuluitv
update 18 Nov 2019

Turnu Roşu, trecătoarea dintre munţi

Până nu demult ştiam doar că localitatea este atestată documentar în anul 1453. De asemenea, că nici legendele locurilor nu conţin măcar fragmente de răspunsuri, cât de cât credibile, la câteva întrebări frecvent rostite şi scrise de istoricii-arheologi. Adică: când, cine, dar mai ales de ce i s-a dat satului şi trecătorii sale frumosul nume de TURNU ROŞU!

Căutând posibile răspunsuri, am constatat că statornic şi adevărat a rămas doar frumosul peisaj înconjurător, modelat de apele Oltului. Dar şi aspectul spectaculos şi misterios al ruinelor unei cetăţi dacice şi romane, cu zidurile „iscodite“ arheologic de istoricii-muzeografi sibieni. Şi astfel te aştepţi să găseşti, la marginea şoselei dintre orăşelul Tălmaciu şi satul Boiţa, măcar un panou care să-i anunţe prezenţa, descriindu-i rosturile şi reproducând mici fragmente din poveştile trecutului îndepărtat al acestui „fragment“ de cetate, care îşi trăieşte bătrâneţea în ruină! Însă nici pomeneală de aşa ceva! Indiferenţa, comoditatea, neglijenţa, lenea, nepăsarea au pus stăpânire pe mai toată lumea acestei ţări! Inclusiv pe funcţionarii primăriilor şi pe dascălii şcolilor celor două localităţi. Şi chiar şi pe istoricii-muzeografi. Nu-i cazul celor care exploatează telefonia mobilă, cu mari foloase băneşti pentru ei! Domniile lor au „înfipt“ în perimetrul ruinelor cetăţii trei caricaturi de antene, schimonosind unicul sit istoric de la întâlnirea apelor râului Olt cu cele ale văilor Tălmăcelului, Sadului, Cibinului şi Hârtibaciului! Din fericire, n-ai la dispoziţie prea mult timp să rămâi supărat pentru că, de îndată, eşti îndemnat să te gândeşti la cele sfinte. Coborând spre Boiţa şi trecând pe lângă o frumoasă Troiţă, din instinct simţi nevoia să-ţi faci semnul crucii în faţa icoanelor sale. Zidurile ei pictate decorează multicolor pajiştea luncii Oltului, nefiresc de înverzită pentru un astfel de timp al desprimăvărării.

Continuându-ne periplul reportericesc şi coborând în partea de jos a satului Boiţa, mai primim încă o invitaţie: aceea de a admira lucrătura meşteşugită a unor clădiri-fortificate, cocoţate pe un fel de stâncă. Sunt acele construcţii care adăposteau, până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, cazarma şi fortul grăniceresc de supraveghere şi de apărare, precum şi birourile vamale imperial-habsburgice şi ungureşti. Dar şi grajdurile pentru hrana şi odihna cailor, birjarilor şi vizitiilor obosiţi. Cei care coborau şi urcau cu poştalioanele lor lunga şi întortocheata vale a Oltului, mijlocind comunicarea şi legăturile comerciale, dus-întors, între locuitorii Transilvaniei cu cei ai ţinuturilor munteneşti ale Ţării Româneşti. De aici încolo, înspre Vâlcea, imaginile pitoreşti se succed una după alta, însoţind scurgerea la vale a legendarului râu, pornit hai-hui prin ţară tocmai din adâncurile calcaroase ale „Pietrei Singuratece“, de deasupra orăşelului Bălan, din vecinătatea masivului muntos Hăşmaşul Mare, locul din care pornesc spre şesuri şi apele limpezi şi reci ale celorlalţi doi „fraţi“ de poveste ai Oltului: Mureşul şi Bicazul.

Aşadar, scăpat de strânsoarea trecătorii Turnu Roşu – Podu Olt, din preajma Munţilor Făgăraş, legendarul râu ajunge în loc de lumină şi verdeaţă, după care scaldă, cu apele sale când line, când învolburate (precum firea omului), o lungă fâşie din pământul podişului transilvan. Pentru ca, într-un târziu, să se întâlnească cu ţinuturile cărora le-a împrumutat numele: cele ale Olteniei. Sunt locurile în care Oltul, în postura lui de cel mai lung râu interior al ţării, coboară tot mai domol, încercând să-şi ofere un răgaz ceva mai lung de gândire, pregătindu-se sufleteşte pentru apropiata şi triumfala întâlnire muzicală cu bătrânul fluviu, cântat de compozitorul de origine română Ivanovici, în celebrul său vals „Valurile Dunării“!

Şi o constatare: se pare că coloritul roşcat al cărămizilor rânduite în zidurile groase ale fortăreţelor grănicereşti de la Boiţa, ca şi existenţa în chiar albia râului Olt a bastioanelor „Turnul Rotund“ şi „Turnul Spart“, uitate în ruină, i-a determinat pe mai-marii acelor îndepărtate vremuri să alcătuiască, din două cuvinte, frumosul nume al satului dintre munţi, păduri şi ape, cel care dăinuieşte în vatra lui de secole: Turnu Roşu, locuit de la începuturile sale doar de vrednici ţărani români ardeleni! Între timp, după trecerea câtorva sute de ani de la prima lui atestare documentară, importanţa istorică şi turistică a acestei aşezări sibiene a sporit şi datorită identificării, protejării şi conservării unei valoroase picturi murale din interiorul bisericii ortodoxe voievodale, ctitorie de la 1653 a domnitorului muntean Matei Basarab (1632-1654).

La zestrea de credinţă străbună se adăugă rodnicia muncii zilnice a locuitorilor săi, din vechime, ştiutori de carte. Cei mai capabili şi sârguincioşi dintre ei au fost trimişi la studii înalte, pornind în lumea învăţăturii de pe băncile bătrânei şcoli din sat. Trebuie să spunem că pruncii ţăranilor-plugari din Turnu Roşu au deprins a desluşi slova românească, scrisă în limba lor maternă, încă de pe vremea vrednicului cărturar Gheorghe Lazăr, născut în vecinătate, la Avrig, cocheta aşezare fiind situată pe streaşina nordică împădurită a Munţilor Făgăraş.

Lăudabilele strădanii i-au fost continuate, în vremuri de restrişte pentru neamul românesc, de înţeleptul Sfânt Ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului.

Ioan VULCAN-AGNITEANUL
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013