reclama youtube lumeasatuluitv
update 18 Nov 2019

Oaia - istoric şi legendă

În cadrul dezvoltării creşterii animalelor domestice, ovinele prezintă o importanţă economică deosebită. De aceea, încă din cele mai îndepărtate timpuri, atenţia omului a fost atrasă către această specie, punând bazele unei tradiţionale îndeletniciri la multe popoare.

La noi, creşterea ovinelor reprezintă una dintre cele mai vechi şi importante ocupaţii, datând încă de la începuturile formării poporului nostru. Conformaţia geografică, suprafeţele întinse de păşuni bogate în vegetaţie, climatul temperat, precum şi interesul şi ataşamentul poporului român faţă de această specie au permis răspândirea ei pe întreg teritoriul ţării, de la munte la şes.

Asupra originii ovinelor opiniile sunt împărţite, deoarece specia a suferit de-a lungul timpului o serie de dislocări, amestecuri şi încrucişări întâmplătoare, la care ulterior se mai adaugă şi intervenţia omului. Din această cauză au apărut o diversitate de transformări somatice şi fiziologice şi ca urmare o diversitate de rase şi varietăţi de oi. Elementele care au stat la baza stabilirii strămoşilor din care au derivat rasele de oi domestice se referă la anumite caractere comune ca: forma şi mărimea cozii, forma şi mărimea coarnelor, însuşirile învelişului pilos, anumite particularităţi economice. În cele din urmă, în funcţie de caracteristicile acestor elemente, s-a tras concluzia că ovinele au origine polifiletică (provin din mai mulţi strămoşi diferiţi), respectiv în principal din Muflon, Arkar şi Argal. Speciile sălbatice care au afinitate reproductivă atât între ele cât şi cu actualele rase de ovine sunt reprezentate de: Muflon, Arkar, Argal şi Ovis montana. Pentru acest fapt s-a considerat că acestea sunt formele sălbatice, respectiv strămoşii raselor de oi domestice. În stare sălbatică, aceste forme mai trăiesc şi astăzi şi preferă de obicei regiunile muntoase până în zonele cu zăpadă perma­nentă, cu excepţia Ovis vignei Arkar, care preferă zonele de şes.

Odată cu trecerea omului de la îndeletnicirea de vânător la păstor, oile prinse au fost îmblânzite şi domesticite simultan, în mai multe locuri în scop utilitar, apoi folosite ca unitate de schimb în natură contra cerealelor sau altor produse.

Primul şi cel mai vechi centru de domesticire se presupune că a fost în sud-vestul Asiei, în actualul Irak şi în Turkmenistan. Aici a fost domesticit Arkarul, din care au derivat oile cu coadă lungă şi cele cu coadă groasă, care s-au răspândit apoi în Europa şi Asia. Al doilea centru se consideră sudul Europei, unde s-a domesticit Muflonul şi din care au derivat oile cu coadă scurtă, care, odată cu migraţia popoarelor, au ajuns în nordul Europei, locul lor în sud fiind luat de alte rase mai productive. Al treilea centru îl constituie Asia Centrală, unde s-a domesticit Argalul, din care au derivat oile cu fesă grasă răspândite în aceeaşi zonă geografică.

În mitologia populară, oaia este considerată un animal sfânt, căci cine se ocupă de creşterea oilor şi a albinelor va avea noroc la toate. Tot în popor se spune că atunci când nu vor mai fi oi şi albine va fi sfârşitul lumii. Sacralitatea acestui animal derivă din utilitatea lui: oaia oferă lapte şi, implicit, brânză, carne, lână şi piele. Ea hrăneşte şi îmbracă omul, îl „îndulceşte“ şi îl „încălzeşte“; în plus, pe lângă rostul alimentar şi vestimentar, oaia are şi o anumită eficienţă de natură agrară. În zonele deluroase şi de munte s-au crescut multe oi nu numai pentru avantaje economice, cât şi pentru gunoirea terenurilor arabile de pe înălţimi, lucru foarte important în zonele muntoase. O bună parte din terenurile în pantă trasate de răzoare înalte au fost menţinute în culturi, secole în şir, numai datorită unei astfel de gunoiri.

Fiind nu numai extrem de folositoare, dar şi foarte blândă, oaia a fost considerată ca o vietate pură, curată, de unde şi asocierea cu albina. Legendele o prezintă ca pe o creaţie divină: oile le-a făcut Dumnezeu şi umbla cu ele la păşunat cu fluierul. El era îndestulat şi tare fericit. Caprele le-a făcut dracul, cu picioare lungi-lungi, după care tot fugea şi trudea şi umbla necăjit cu cetera după ele. De altfel, oile se bucură întotdeauna de dragostea şi protecţia figurilor divine, Dumnezeu fiind nu numai creatorul lor, ci şi păstorul care le creşte şi le păzeşte de duşmani.

Credinţele şi imaginile străvechi legate de sacralitatea oii au generat unul dintre cele mai cunoscute motive ale literaturii folclorice: acela al „mioarei năzdrăvane“. Ea apare ca un „ajutor destoinic al ciobanului“, care conduce turma şi după care se iau, orbeşte, toate celelalte mioare.

Ing. Bogdan MACOVSCHI
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013