• Interviu cu prof. dr. Gheorghe Glăman, preşedintele Societăţii Române a Horticultorilor
Activităţile din copilărie dictează uneori cariera
– Cum a fost iarna aceasta pentru horticultură?
– Pentru horticultură iarna a fost bună. Nu au fost călduri prea mari ca să intre în vegetaţie, deci să avem o înmugurire falsă, apă nu este încă destulă, dar sperăm că ne va ajuta Dumnezeu în continuare.
– Sunteţi din Argeş, cum aţi ales horticultura?
– Da, sunt argeşean din comuna Morăreşti, sat Deduleşti. Este o zonă de deal, care nu a fost cooperativizată, iar la noi întotdeauna oamenii au trăit din pomicultură şi creşterea animalelor. Acestea sunt cele două meserii cu care practic m-am născut în curte şi pe care le-am profesat vrând-nevrând până la terminarea liceului.
De ce am ales horticultura? Simplu, pentru că eram apropiat de ea. Studiile superioare le-am făcut la Iaşi, am fost al doilea absolvent de facultate din comuna noastră, am învăţat într-o facultate serioasă, cu profesori extraordinari şi oameni deosebiţi. Pentru mine alegerea de a merge la facultate a fost cu noroc.
– Spuneaţi că aţi avut de câştigat la Iaşi, dar şi Iaşiul a avut de câştigat, dovadă că Universitatea Agronomică din Iaşi v-a recunoscut meritele.
– Da, acum 2 ani m-au onorat cu titlul de Doctor Honoris Causa, pentru care sigur le-am mulţumit la vremea respectivă şi le sunt recunoscător în continuare.
Cândva exportam fructe chiar şi la Polul Nord
– Totuşi, cei care vă ştiu vă asociază cu Ostrov. Cred că acolo a fost şcoala de bază.
– Pentru orice student, după părerea mea, indiferent cât de practică este facultatea, este nevoie de un mediu în care să dobândească deprinderile practice. Şi, într-adevăr, bazele carierei le-am pus timp de 11 ani, cât am lucrat la Ostrov, după ce am terminat facultatea. Acolo am urcat treaptă cu treaptă, am fost repartizat şef de fermă, inginer-şef, director tehnic şi director general, unitatea fiind specializată în struguri de masă. Îmi aduc aminte că anual produceam 40.000-50.000 tone de struguri şi exportam 12.000-16.000 tone anual. Din această cantitate, pe relaţia vestică mergeau în jur de 2.000-3.000 tone. A fost o şcoală, dar a fost şi o muncă formidabilă. Gândiţi-vă că toamna trebuia să coordonezi circa 6.000 de oameni pe care îi aveam zi de zi în vie. Trebuia să le dai de mâncare, să-i transporţi, să le asiguri cazare. O unitate foarte grea, dar profitabilă.
– Am aflat de la un fost şofer de tir că Ostrovul expedia struguri până la Polul Nord şi că această unitate era un fel de ambasador pentru România.
– Sigur, exportam către Finlanda, Norvegia şi sigur că atunci când cineva găseşte în Canada, spre exemplu, o sticlă de vin românesc, dacă este şi pe gustul celui care a cumpărat-o, nu poate fi un ambasador mai bun. Ostrovul a fost cu adevărat o unitate fanion, care şi-a făcut datoria. De 4 ori la rând a fost premiată cu locul I pe ţară cu titlul de „Unitate erou al muncii socialiste“.
– Aş mai aminti un episod din viaţa dumneavoastră. Câţi ani aveaţi când aţi devenit adjunct al ministrului Agriculturii şi şeful horticulturii româneşti?
– Sunt născut în 1945, iar în 1985 am fost numit, deci aveam 39 de ani.
– V-a folosit trecerea prin Ministerul Agriculturii?
– Da. Când am ajuns la minister am avut impresia că mă voi descurca, dar după 2 luni mi-am dat seama că nu ştiu nimic, pentru că a conduce la nivel naţional este cu totul altceva. Aveam în subordine peste 200.000 de oameni şi 200 de unităţi. Cel mai greu a fost în primul an, când am reuşit să văd teritoriul şi să-i cunosc pe oameni.
Am „uitat“ să producem
– Azi în pieţe doar mai tânjim după produsele româneşti, pentru că în rest e plin de produse importate.
– Sigur că noi, horticultorii, suntem cei mai frustraţi din acest punct de vedere. Sunt şi explicaţii corecte, valabile, ce ţin de globalizare, dar există şi delăsare din partea noastră şi nu aş da vina numai pe guvernanţi. Anul 1990 ne-a prins descoperiţi această maşinărie a globalizării şi pe lângă aceasta am avut neinspiraţia de a împărţi terenurile. Importăm pentru că nu mai suntem în stare să acoperim consumul intern. Marea noastră problemă este că nu mai avem cu ce să concurăm pe piaţa mare, pe piaţa en-gros de fructe şi legume. Pe piaţa agroalimentară, piaţa ţărănească cum o numim noi, ne descurcăm, dar în en-gros-uri, unde trebuie să duci zilnic cantităţi mari de marfă, suntem deficitari.
De aceea, câteva programe sunt esenţiale în horticultură pentru România. Avem semnale extrem de pozitive la viticultură, unde datorită programului iniţiat de UE privind reconversia s-au replantat câteva zeci de mii de hectare, practic am ajuns la o producţie bună de vinuri, care a echilibrat raportul dintre importuri cu exporturi.
La pomicultură UE nu a făcut un program, dar nici noi nu am fost în stare să croim un program de reabilitare a bazinelor pomicole. În opinia mea nu fermele industriale de 30.000 ha care asigură competitivitate ar fi problema, ci cele mici, care se regăsesc în mediul sătesc. Ar trebui să ne gândim la ferma familială, altfel vom depopula multe zone.
În legumicultură lipsa de solarii ne face să importăm legume şi într-o perioadă în care noi le-am putea produce, dacă am avea, pe lângă cele 6.000-7.000 ha de solarii, încă vreo 13.000-14.000 ha pentru a ajunge la 20.000 ha. Atunci am importa, dar nu la nivelul actual, am aduce fructe exotice, dar nu mere, pere sau ce mai putem face. Aceste programe trebuiau puse pe roate în momentul în care am văzut că importurile încep să depăşească cu mult nivelul normal. Avem posibilitatea să exportăm căpşuni, caise, prune, ca să nu mai spun de tomate, ardei, care aveau câteva pieţe sigure pe vremuri.
Din păcate, noi, horticultura, cei care am adus surplus în balanţa de plăţi a României, acum plătim tribut pentru ceea ce importăm.
Camerele Agricole smulg puterea din braţele administraţiei
– Ştiu că faceţi parte dintr-un colectiv care încearcă reorganizarea agriculturii, astfel încât specialistul să fie mai apropiat de producător. În ce stadiu se află proiectul cu Camerele Agricole?
– A fost ca un copil frumos, care a început bine, dar pe care politicul a încercat să-l blocheze. Şi a şi reuşit printr-o ordonanţă care a amânat, chipurile, alegerile, pentru că se suprapuneau peste alegerile parlamentare. Listele sunt aprobate, totul este pus la punct, trebuiau făcute doar alegerile, practic tipărite buletinele de vot. Dar pentru acest lucru era nevoie de bani, iar ministrul Agriculturii nu a aprobat sumele necesare. Ba mai mult, am înţeles că se va mai umbla la lege pentru că are unele imperfecţiuni.
– Cu ce ne ajută, practic, aceste Camere Agricole (pentru cei care nu cunosc subiectul)?
– Conducerea agriculturii se mută din administraţie la producători. Camera Agricolă va fi organul de conducere al fermierilor, indiferent dacă sunt mici sau mari.
Toată politica se va face la nivel de fermier, administraţia de stat, ministerul Agriculturii rămânând să pună de acord politicile cu bugetul de stat cu legislaţia şi mai ales cu controlul.
Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2013
