reclama youtube lumeasatuluitv
update 14 Nov 2019

2013 porneşte cu stângul în cultura cartofului

În consumul anual al românilor, cartoful este trecut în rândul alimentelor de bază, alături de pâine, zahăr, ulei, făină şi carne de pui. În statisticile MADR, cultura tuberculilor nu este consemnată special, fiind înglobată la capitolul... „şi altele“. Pesemne şi acţiunile ori politicile statului legate de această cultură le vom găsi tot la rubrica „şi altele“. Despre situaţia actuală a cartofului şi cum începe acest an pentru cultivatori vorbim cu dr. ing. Luiza Mike, directorul Staţiunii de Cercetare–Dezvoltare a Cartofului Târgu-Secuiesc, unul dintre cei mai buni cunoscători ai problematicii cartofului din ţară.

– În ultimii ani, s-a vorbit în mod constant despre cultura cartofului la modul grav, în termeni fatidici. Care ar fi, din punctul dvs. de vedere, într-o enumerare sumară şi obiectivă, situaţia în prezent?

– Aş putea concentra totul într-o frază: în continuare, piaţa cartofului este una dintre cele mai dezorganizate din România, ca şi cultura în sine, de altfel. După desfiinţarea marilor unităţi agricole şi fărâmiţarea excesivă a suprafeţelor de teren, segmentul de producere a cartofului de sămânţă, de consum şi pentru industrializare a avut constant de suferit. Şi situaţia nu s-a remediat. Dimpotrivă, aş zice că n-am ieşit din declin. Ce câştigăm pe o parte pierdem pe altă parte.

În ultimii ani, cu eforturi supraomeneşti, fermierii au reuşit să facă lucruri bune chiar şi în condiţii vitrege: s-au dotat cu utilaje de ultimă generaţie specifice culturii cartofului, şi-au construit, din fonduri proprii şi din surse atrase, depozite moderne pentru păstrarea tuberculilor, dotate cu echipamente pentru menţinerea microclimatului şi pentru sortat, calibrat şi ambalat, s-au specializat în multiplicarea cartofului de sămânţă, la cartofii pentru consum au ajuns la producţii medii de peste 30 tone/ha. Dar aceste lucruri bune sunt parţial anulate, după cum foarte bine se cunoaşte, în segmentul de valorificare a producţiei, acolo unde sunt multe chestiuni nereglementate, care-l pun pe producătorul român în clară inferioritate faţă de fermierii din restul Europei. Sunt foarte multe aspecte nepuse la punct, nu erau nici acum 5 sau 10 ani, nu sunt nici astăzi.

România ar avea nevoie de 5.000 ha pentru sămânţă, dar cultivă doar 250 ha!

– Ca să ştim de unde plecăm cu restul discuţiei, care mai este suprafaţa de cartof cultivată în România?

– După evidenţele APIA, dar aici sunt trecute numai terenurile care primesc plăţi directe, în 2012 aveam  60.000 ha. Noi, cei care cultivăm cartof şi cunoaştem situaţia din ţară foarte bine, spunem că suprafaţa este de 150.000 ha. Ministerul Agriculturii şi Institutul Naţional de Statistică vorbesc despre 240.000 ha. Deci nu se ştie cu exactitate cât cartof se cultivă.

– Pe ce suprafaţă ar trebui să producem cartof de sămânţă pentru a acoperi necesarul pentru aceste 150.000 ha estimate?

– Ca să ne asigurăm cantitatea necesară de sămânţă ar trebui să producem pe aproximativ 5.000 ha. Ca să aveţi o imagine de ansamblu, vorbind doar despre materialul săditor, în 1987 România producea sămânţă certificată pe 30.000 ha, iar astăzi mai are doar 250 ha. Dacă legislaţia nu se îmbunătăţeşte şi nu se adaptează la condiţiilor din ţara noastră, cultura cartofului pentru sămânţă va dispărea.

– În aceste condiţii, de unde procură fermierii materialul săditor?

– Din producţia internă, până în 10%, că nu avem mai multă sămânţă certificată, din import – în jur de 5%, iar diferenţa de 85% este cartof mărunt, necertificat. De aceea şi producţia medie la nivel naţional este mică, de 12-14 tone, şi suntem aproape ultimii de pe continent, sub aspectul recoltei la unitatea de suprafaţă. Ca preţ, materialul autohton se vinde cu 1,5 lei/kg, iar cel din exterior, cu 4 lei/kg.

– Unde se produce puţinul material săditor certificat?

– În staţiuni şi la mai mulţi multiplicatori autorizaţi. Cu ceva vreme în urmă, în unităţile de cercetare se produceau 25% din necesarul de sămânţă, diferenţa provenind din ferme zonate în Braşov, Harghita, Covasna, Neamţ, Suceava, Botoşani şi Bacău. Noi, la Târgu-Secuiesc, avem 1.400 ha, la Miercurea-Ciuc erau 800 ha, iar la Braşov – 1.800 ha. Astăzi, după ce s-a retrocedat şi fărâmiţat terenul, noi mai avem capacitate să producem sămânţă cetificată pe 80 ha, Braşovul – pe 100 ha, iar Miercurea-Ciuc – pe 50 ha. În unităţile autorizate de multiplicare, fermierii obţin material săditor pentru uzul propriu, nu şi pentru valorificare, din cauză că nu au comenzi certe, iar ei nu-şi permit riscuri, adică să investească 30.000 lei/ha şi să nu aibă unde vinde sămânţa.

Clavibacter-ul bagă din nou sămânţa în groapă

– Pentru anul acesta, care ar fi problemele legate de materialul săditor?

– România are specialişti buni, care ştiu să producă material de calitate superioară. Problema este că noi nu mai avem condiţii propice – de legislaţie, financiare, zonare şi funciare. Realmente nu putem să creăm acele zone închise, în câmp; terenurile sunt, chiar şi în cazul staţiunilor, intercalate de suprafeţe proprietate privată, folosite pentru alte culturi şi este imposibil să asiguri condiţiile obligatorii impuse în cazul materialului certificat, de înaltă valoare biologică. Oricare alte ţări din Uniunea Europeană – şi nu numai – au laboratoare de multiplicare în spaţii protejate, element esenţial, care nouă ne lipseşte. Aşa că problemele noastre de bază sunt cele legate de dăunătorii şi bolile de carantină, cum ar fi Globodera, Dytilenchus, Ralstonia şi Clavibacter. De exemplu, la noi şi la Miercurea-Ciuc, anii trecuţi a fost declarată stare de carantină, din cauza infestării cu putregaiul inelar. Anul acesta, deşi iniţial am fost liberi de carantină, din nou s-a descoperit Clavibacter, aşa că nu am scos la comercializare nimic. Pur şi simplu trebuie să îngropăm toată sămânţa, fiindcă nu avem unde s-o distrugem, şi ne costă o groază de bani să facem această operaţiune, pe lângă pierderile cauzate cu înfiinţarea şi întreţinerea culturii. De aceea am spus şi spun că este obligatoriu ca, în privinţa cartofului de sămânţă, fie că este vorba de staţiuni, fie de multiplicatori autorizaţi, să avem politici clare de sprijin, de protecţie din partea statului pentru crearea de biotehnologii în vederea obţinerii materialului liber de agenţi patogeni, înfiinţarea unor laboratoare pentru obţinerea minituberculilor din soiurile valoroase, cerute de producători, o nouă redimensionare a zonelor închise pentru producerea seminţelor, crearea unor unităţi specializate pentru valorificarea materialului certificat etc. Altfel o să pierdem şi ceea ce mai avem!

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR.6, 16-31 MARTIE 2013