Adama Sultan iulie 2020
update 13 Aug 2020

Fermierul român, la discreţia celor cu pâinea şi cuţitul

Bag de seamă, de la o vreme, cum că avem noi, românii, un talent înnăscut să ne furăm singuri căciula, cum se zice.

Facem ce facem şi-o dăm cu bâta-n baltă.

Adică una zicem şi cu totul altceva punem în practică. O fi şi ăsta un dat de la Dumnezeu, îmi spun, fiindcă ce poţi să faci când vezi că pe la noi, pe aici, pe plaiurile mioritice toate merg de-a-ndoaselea.

Avem un adevărat cult când este vorba despre alţii. Rămânem muţi de uimire şi abia de îngânăm: „Ei, ce să faci, aşa e la ei.“

Dar, de ce la ei se poate şi la noi ba, asta nu mai încape în judecata noastră.

Chiar şi atunci când vedem cu proprii noştri ochi cum se apleacă ceilalţi, adică alţii peste uneltele lor, cum le iese pe orice pun mâna, noi, în loc să încercăm să le urmăm pilda, ne mulţumim doar cu vorba: „Ei, domnule, n-ai ce să faci! Străinu, tot străin! Neamţ, ce mai!“

Adaug la toate astea şi prea marea mobilitate a coloanei noastre vertebrale. Ne rupem de şale când vine vorba să batem temenele.

Orice film românesc, de pildă, izvodit de tânăra generaţie de cineaşti, ne prezintă lumii ca pe nişte monştri, fără suflet şi simţiri, anevoie de civilizat, ba coborâţi chiar din cazanul necuratului direct între dealurile nu ştiu cărei provincii.

Premiile cu care nu obosim a ne împăuna încoronează în fapt strădania de arheolog printre cele rele ale realizatorilor.

Şi uite aşa, lumea bună ne pune perpetuum la colţ, orice rău petrecut pe pământ fiind, vezi bine, de sorginte românească.

Noi, românii, le-am servit europenilor carne de cal sub etichetă de vită, noi le-am colorat capitalele cu balaoacheşii puşi pe prăpăd, noi nu putem ţine în frâu graniţele lumii libere, etc., etc.

În fapt, mutând lumina reflectoarelor asupra realităţilor româneşti din 2013 te cam iei de gânduri.

Câteva fapte din lumea românească reală:

Cu un dar dumnezeiesc fără preţ, aşa cum ne-a fost dată agricultura românească, noi – altcândva împătimiţii plugului – o siluim şi o batjocorim acum în numele neputinţei, dar în fapt a nesocotinţei noastre.

Vindem tot ce se poate vinde şi oricui de pe această planetă.

„Măcar să-l muncească“, zicem noi pentru a ne potoli focul răului pe care îl făptuim. Fiindcă, nimic mai adevărat, crivăţul pustiului mătură încă milioane de hectare lăsate de izbelişte.

Şi încă. A fost o vreme când România şi-a făcut un titlu de glorie chiar din faptul că edificase o cercetare agricolă ce-i sfida şi pe cei mai ambiţioşi geneticieni ai lumii.

În România s-au făcut primele hibridări la porumb, România a lansat către mapamond primii hibrizi de floarea-soarelui şi tot de aici au plecat spre cele patru zări soiuri de grâu de excepţională valoare, soiuri de legume neîntrecute până astăzi pe niciunde, ca să nu mai vorbim despre exportul românesc de fructe şi vinuri în concurenţă de la egal la egal cu cele mai bune recolte de pe aiurea.

Astăzi cercetarea noastră a devenit istorie, iar vremurile în care Giosan, Vrânceanu, Săulescu etc. ofereau agriculturii, prin creaţiile lor, şansa performanţei – basme din cărţile pentru cei mici.

Ba, mai mult! Cu o lege în vigoare de doi ani, cercetarea agricolă e supusă din nou seismului, fiindcă, vezi Doamne, nu sunt bani!

Şi atunci? Atunci aruncăm la coşul de gunoi al istoriei ştiinţei rodul multor minţi luminate, cei cu dar şi har pentru o muncă de Sisif luând, constant, drumul bejeniei. Unde? La ceilalţi! Care, având şi minte şi spirit de conservare, iau de-a gata aurul cenuşiu al şcolii româneşti. Cu ochii aţintiţi mereu spre cer – „plouă, nu plouă“, ei sunt în mâna politicului precum lutul în mâna olarului.

Legea camerelor agricole, menită să-i apere, să facă ordine a fost abandonată „sine die“.

„Nu e bună!“ – zice politicul.

Acelaşi politic care a votat-o nu prea demultişor.

Păi, cred şi eu că „nu e bună“, de vreme ce-şi propune să alunge corbii de pe leşul câştigurilor şi afacerilor necurate! „Lupul paznic la oi“ e mai potrivit pentru politicienii prezentului decât baciul rezemat în bâtă şi cu ochii pe turmă. Aşadar, lipsit de protecţie, cu o legislaţie abandonată înainte să-şi arate roadele, fermierul român a rămas, ca de obicei, la discreţia celor cu pâinea şi cuţitul.

Acelor care azi spun una, iar mâine fac cu totul altceva.

În Europa suntem „cei dintre dealuri“. Nişte inadaptaţi veniţi din acea lume şi între care răul, răul în starea lui cea mai pură, sălăşluieşte fără speranţă de vindecare. Cineva zicea că „parcă suntem blestemaţi“. Aşa o fi! Numai că vorba de ocară face foarte adesea cale-ntoarsă. Adică, mai pe româneşte, „cine sapă groapa altuia...“

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR.6, 16-31 MARTIE 2013

Articole înrudite

Articole recente - Lumea Satului