reclama youtube lumeasatuluitv
update 27 Feb 2020

Aneta Stan, „fata dunăreană“ cu un CV complet şi complex

La aproape 50 de ani de carieră, Aneta Stan este numită de o parte a criticii de specialitate un „artist complet şi complex“. Născută dincoace de ape, la Feteşti, şi crescută la Cernavodă, în judeţul Constanţa, a păstrat în cântec inconfundabilul specific dobrogean, dar repertoriul său include piese în graiul minorităţilor naţionale din Constanţa şi Tulcea, apoi din fiecare zonă etnofolclorică a României şi, ca o unicitate, din folclorul ţărilor pe care le-a străbătut în turnee cu Ansamblul „Brâuleţul“ din Constanţa, „Rapsodia Română“ şi „Ciocârlia“ din Bucureşti. A imprimat la radio şi pe materiale disco­grafice 80 de cântece dobrogene, cântând la fel de bine muzică uşoară, romanţe şi arii din opere. Dar aproape de inimă i-a rămas folclorul, cel care a purtat-o spre consacrare şi recunoaştere naţională, trecându-şi numele în catalogul muzicii populare româneşti.

– Doamnă Aneta Stan, cum arăta Cernavodă în copilăria dumneavoastră?

– Era mai mult rural, de un farmec aparte, cu o natură frustă şi o populaţie multietnică, exact ca şi astăzi, care trăia într-o armonie fără cusur. Reţin foarte bine de atunci ataşamentul meu faţă de copiii turci, tătari, lipoveni, armeni, aromâni, bulgari, greci etc. La Cernavodă am avut cei mai buni prieteni şi tot aici am urmat şcoala şi liceul, ultimul finalizat la Constanţa, unde m-am dus, să zic aşa, după cântec.

– Evocaţi, vă rog, ca aducere aminte, momentul care v-a legat definitiv de cariera de interpret.

– În vreme ce mă provocaţi la o asemenea incursiune în timp, îmi dau seama că fiecare moment a fost hotărât de câte o întâmplare. La Cernavodă, Casa de Cultură era locul unde noi, copiii, ne simţeam foarte bine, fiindcă se organizau cursuri, spectacole, cenacluri, concursuri. Director era, ştiu bine, n-am cum să uit, Nicu Boncotă, un mare iubitor de tradiţii populare. La centrul acesta cultural am făcut de toate: am învăţat noţiuni de casierie, croitorie, am dansat, am cântat muzică uşoară. Dar la un concurs, ţin minte, aveam două apariţii în spectacol, una cu melodia „Lalele, lalele“ (Luigi Ionescu) şi alta cu o piesă de muzică populară. La prima am uitat o strofă. La melodia populară am avut succes mare. Acasă, cumnatul meu, de la o soră care mi-a fost a doua mamă, nu m-a certat, dar a făcut trei bileţele, le-a pus în căciulă şi mi-a zis să trag la sorţi. Ce credeţi că scria pe hârtia extrasă? Folclor! Bunica mea avea o vorbă: fiecare copil trimis de Dumnezeu pe pământ vine cu o pâine (dar) la subraţ.

– Şi pâinea dumneavoastră a fost să fie cântecul...

– Da. Din acel moment mi-am luat treaba foarte în serios. Le-am scris fraţilor mei – erau studenţi la Bucureşti – să-mi trimită un magnetofon, să plec să culeg cântece. Mi-au adus un aparat greu, de 12 kg. Cu acela am mers şi am înregistrat bătrânii satelor. Dintre toţi, mi-a rămas în memorie haiducul Şteflea, un bărbat la 77 de ani, cu o minte sclipitoare şi un repertoriu absolut fabulos. La puţin timp, am participat la un concurs de interpretare în Constanţa, unde am luat locul I, şi acolo m-a văzut profesoara Lea Bularca, iar domnia sa a insistat să fac neapărat canto, la Şcoala Populară de Artă, unde mi-a fost profesoară patru ani, cât era stagiul atunci. Am terminat cu nota 10. În acea vreme am început viaţa de profesionist, cu spectacole nenumărate. Tot atunci, dirijorul Constantin Daminescu mi-a cerut să învăţ să bat la dairea (instrument oriental, asemănător tamburinei), lucru care mi-a fost de ajutor în a căpăta un fel de unicitate în interpretare. Un alt mare dirijor şi solist vocal, Dan Moisescu, m-a invitat să vin la Ansamblul de cântece şi dansuri „Brâuleţul“. Concursul l-am dat în faţa unei comisii exigente fie şi numai prin numele personalităţilor din juriu: Constantin Arvinte, Ionel Budişteanu. Am intrat, din şase concurenţi, doar eu şi Ion Maxim.

– Care au fost primele melodii care v-au impus atenţiei publicului?

– Sunt şi primele piese pe care le-am înregistrat la radio: „Doina fetei dunărene“, „Flăcăii din Dobrogea“, „Seara-ncetişor se lasă“. Cu „Balada fetei dunărene“ a fost o poveste întreagă. Linia melodică este din comuna Oltina, dar ea avea mai multe variante de text. Am adăugat şi eu una, fără să ştie comisia de la Bucureşti, m-ar fi dat afară dacă s-ar fi aflat una ca asta. Surpriza uriaşă a fost când am aflat că tocmai varianta compusă de mine a fost acceptată. De altfel, eu am început să cânt melodii dobrogene numai după ce am avut un repertoriu al meu, înregistrat la Uniunea Compozitorilor, lucru cu care mă mândresc foarte tare. Colaborarea mea cu Radiodifuziunea Română a durat mult timp, am în jur de 80 de imprimări. Mai târziu am fost invitată şi la TVR. Îi reţin, pentru acel interval, pentru că mi-au influenţat în bine cariera, pe Radu Voinescu şi Eugen Gal.

– Şi a venit episodul Bucureşti, „Rapsodia Română“.

– Se leagă de redactorul Teodora Popescu, care m-a auzit cântând la unul dintre spectacolele de pe litoral. Marinică Iordache, cu care eu mă sfătuiam des, m-a anunţat că mă doresc cei de la „Rapsodia Română“. În 1974 am participat la Concursul „Mugurel de cântec românesc“. Din comisie făceau parte Angela Buciu şi Tiberiu Ceia şi am fost singura admisă, din 32 de cântăreţi. Am stat până în 1992, când s-au găsit, nu ştiu cum să le spun, nişte neica-nimeni de la sindicate, să distrugă cel mai mare ansamblu folcloric al României.

Printre colegi i-am avut pe Maria Apostol, o voce imensă, pe Gheorghe Turda, Ştefania Rareş, Elena Merişoreanu, Elisabeta Ticuţă, Ioana Cristea, Constantin Cocriş, Ion Bălăşoiu, Maria Cornescu etc. Am colindat România sat cu sat. Aici m-am împlinit ca artist, am avut cele mai multe imprimări la radio, am realizat cele mai multe materiale discografice.

– În această perioadă aţi deprins acel ceva al dumneavoastră, de a învăţa câte un cântec din folclorul fiecărei ţări, pe care îl interpretaţi pe scena lor şi cu care aţi repurtat succese importante?

– Desigur. La Moscova, unde am mers de cinci ori, mi s-a cerut pentru prima dată să cânt în limba rusă. A tradus cineva romanţa „Oare tu de ce m-ai cunoscut“ şi, când am interpretat-o în rusă, auditoriul m-a ovaţionat îndelung. Ştiu melodii din foarte multe ţări. Am cântat în engleză, ivrit, franceză, italiană, greacă, germană, sârbeşte, turceşte. Primul meu turneu a fost în Africa, apoi peste tot, în Europa (Bulgaria, Grecia, Turcia, Franţa, Italia, Suedia, Finlanda, Olanda, Belgia, Germania, Polonia, fosta Cehoslovacie şi fosta Iugoslavie), în China... După ce s-a desfiinţat „Rapsodia Română“, am plecat în SUA. Am avut contracte ferme: prima dată am stat un an, apoi doi. Aici mi-a prins foarte bine faptul că ştiam deja melodii din folclorul mai multor ţări. Ulterior am revenit în România, am dat concurs la „Ciocârlia“, dar nu un concurs oarecare, ci am organizat un spectacol, iar acum doi ani m-am pensionat.

– Ce nu v-a plăcut niciodată să faceţi?

– Să mă căciulesc, aşa cum spun oamenii de la ţară, pentru a obţine ceva. Şi nu-mi place când li se spune interpreţilor regi, regine, împărătese, doamne ale cântecului...

– Vă socotiţi un artist împlinit?

– Da şi nu. Da, fiindcă mi-am realizat o carieră bună; nu, pentru că aş fi vrut să fac mai multe, dar s-a întâmplat să am de fiecare dată câte o piedică. Acum lucrez la un spectacol pentru 50 de ani de carieră şi vreau să fac unul special, cu muzică din toate zonele folclorice, apoi cu melodiile naţionalităţilor din Dobrogea şi de pretutindeni din lume. Aş mai vrea să scriu câteva cărţi, să las materialul pe care îl am pe hârtie, o broşură cu leacuri şi descântece învăţate de la mama. E de lucru mult, timp şi noroc să fie!

Interviu realizat de Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2013