reclama youtube lumeasatuluitv
update 17 Jul 2019

Degeaba vine primăvara...

Gânditor în felul lui, omul din popor a băgat de seamă că sărăcia nu vine niciodată din prea multă minte. Tocmai pentru aceea a mai observat el, nu fără năduf, cum că „la omul sărac nici boii nu trag“. Aşa suntem noi, românii. Foc de isteţi, dar niciodată îndeajuns de mintoşi încât să tragem, cum cu dreptate se zice iară, spuza pe turta noastră. Lasă că mai avem şi obiceiul vârâtului mâinii până la cot, fiindcă orice s-ar zice ne tragem din neamul lui Frunzăverde cu apucături de lotri şi, dacă se întâmplă să n-avem pe ce pune mâna, atunci degrabă ne furăm singuri căciula. Intraţi cu surle şi trâmbiţe în comunitatea europeană, n-am putut scăpa însă de tarele noastre şi iată-ne, ca de obicei, în coada cozilor celor 27 de comuni.

Întrebarea de fiecare zi cum că de ce la ei – la ceilalţi, vezi bine – se poate şi la noi ba rămâne mai întotdeauna cu răspunsul în coadă de peşte. Dar fiindcă tot am adus vorba, chiar aşa, cum de pildă polonezilor le merge, în vreme ce la noi moara se mişcă în gol? Totul a început atunci când „ambiţiosul“ Ceauşescu a hotărât să ne achităm toate datoriile. Departe de a fi o ispravă, gestul a devenit de-a dreptul păgubos.

Lumea finanţelor ne-a exclus de îndată de pe lista bunilor clienţi şi, vreme de peste 10 ani, accesul nostru la fonduri ori împrumuturi străine a fost brusc abandonat. Cu o economie în colaps, fără relaţii comerciale solide, România s-a izolat, decapitalizându-se cu repeziciune. Democraţia dâmboviţeană instaurată în 1989 s-a dovedit, în fapt, aceeaşi Mărie cu altă pălărie.

În vreme ce Polonia, ca să păstrăm acest exemplu, se consolida economic, noi încercam, într-un gest mai mult decât condamnabil, să aruncăm istoria la gunoi. Aşa se face că, peste două decenii de capitalism sălbatic, România a rătăcit căile progresului, devenind un fel de vasal al celor interesaţi.

Bugetele acestor ani au devenit unele sociale, investiţiile prefăcându-se într-o perpetuă fata morgana. Şi, după tradiţie, au răsărit ca din brazdă şi „băieţii deştepţi“, desăvârşind opera de distrugere masivă a ceea ce altminteri s-ar fi putut salva.

Cu o coloană vertebrală deosebit de mobilă ne-am scos pălăria în faţa creditorilor, gestul căpătând valenţe de scuză impardonabilă ori de câte ori se ia câte o măsură neghioabă. Şi, slavă Domnului, nu ducem lipsă de prostie. În perimetrul acestui peisaj al pierzaniei satul a încercat poate cele mai crunte deziluzii.

Reîmproprietăriţi, oamenii s-au trezit, cum s-ar spune, fără mâini şi picioare.

În lipsa unui oricât de modest inventar agricol, pământul a suspinat a neputinţă, suprafeţe imense trecând sub betoanele unor gigantici mamuţi fără trebuinţă ori visând la anotimpurile rodnice de odinioară.

Subvenţiile, un ajutor necesar fermierului, sunt la noi şi mai modeste şi oricum în contratimp cu nevoile câmpului. Impozitele n-au întârziat însă, în vreme ce nu s-a instituit nicio formă viabilă de organizare. Politicul a confiscat, în consecinţă, nu doar puterea, dar şi ştiinţa de a face agricultură ca dincolo. Nu sunt bani, nu sunt niciodată bani pentru agricultură. În schimb, gaura neagră a evaziunii fiscale bate recorduri. Numai la pâine evaziunea depăşeşte 70%; produse de toate felurile au invadat piaţa românească – fără control şi ele, astfel încât, deunăzi, Curtea de Conturi a României semnala că, din 100 de lei puşi la dispoziţia economiei, 40 de lei se fură. Şi, ca să mergem până la capăt cu observaţiile, acolo unde furtişagul e anevoios, sursele de bani atrase sunt abandonate. Vezi ca exemplu raportul nostru cu fondurile europene.

Mai e apoi sistemul bancar funcţional în România. Cu capital venetic, acestea vând banii şi scump şi foarte anevoie. Proiectele fiabile, chiar legalizate nu se aplică. Legea cercetării ştiinţifice, legea camerelor agricole şi câte şi mai câte au rămas literă moartă. Şi, când acestui marasm organizatoric i se mai adaugă şi vitregia anotimpurilor, atunci sucombă însăşi speranţa în ziua de mâine. De ce am ţinut să vă spun toate cele câte le-am scris? Fiindcă, deşi însuşi omul din capul trebii, vorba lui Sorescu, a băgat de seamă că iminenţa crizei alimentare nu e deloc o vorbă goală, ca la noi la nimeni, ce zicem azi mâine cu siguranţă am uitat.

Aşa încât mi se pare că am cam pierdut trenul lumii noi, euroscepticismul de care se tem mai toţi cunoscătorii fenomenelor sociale la noi devenind aerul pe care îl respirăm în fiecare zi. Atunci, spun şi eu într-un glas cu poetul:

„Degeaba vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi!“

Gheorghe VERMAN
LUMEA SATULUI, NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2013