Un alt mod de abordare a problemei buruienilor

După cum se ştie, prin buruieni se înţelege toate plantele străine dintr-o cultură agricolă.

În agricultura ţării noastre gradul de îmburuienare este foarte ridicat, existând o bună parte din cele cca 30 mii specii de buruieni. Ele aduc pagube însemnate fermierilor, putând diminua potenţialul de producţie cu 20-60% sau pot chiar compromite culturile. Din aceste motive, buruienile constituie o problemă pentru toţi agricultorii.

Metoda de „combatere integrată“ are un sens mai profund şi mai larg, propunând măsuri orientate nu atât spre distingerea speciilor dăunătoare, cât, mai ales, spre controlul ecosistemelor.

Termenul de combatere, de distrugere a buruienilor nu este cel adecvat, mai potrivit fiind acela de „control al gradului de îmburuienare“.

Buruienile trebuie reduse până la pragul economic de dăunare (PED), adică atunci când ele nu mai pot influenţa semnificativ diminuarea producţiei.

În condiţiile de la noi, într-o primă etapă sunt necesare măsuri mai energice pentru a aduce terenul agricol într-o stare culturală normală.

Combaterea totală a buruienilor ar fi nedorită şi foarte costisitoare. Controlul gradului de îmburuienare trebuie apreciat astfel încât costul măsurilor suplimentare de combatere să nu depăşească valoarea diminuării producţiei. În etapa actuală este necesară o nouă orientare privind tratamentul egal al tuturor speciilor, inclusiv buruienilor, nu numai pentru biodiversitate, ci şi pentru foloasele pe care fiecare specie le poate aduce la supravieţuirea planetei.

În cadrul metodelor integrate, substanţele chimice se vor folosi numai după ce au fost epuizate toate celelalte metode, iar din produsele chimice se vor alege acelea care au cel mai mic impact în poluarea mediului. Prin urmare, nu trebuie urmărită distrugerea tuturor buruienilor.

Prezenţa buruienilor, în regim controlat, este utilă deoarece:

– prin proprietăţile rădăcinilor lor, măresc solubilitatea substanţelor greu solubile din sol;

– contribuie la îmbunătăţirea structurii solului;

– realizează o afânare a straturilor compactate din sol;

– pot încorpora nitraţii formaţi, evitând levigarea acestora;

– micşorează eroziunea solului, fixează nisipurile;

– protejează solul de acţiunea mecanică a precipitaţiilor;

– sunt favorabile pentru albine şi alte insecte folositoare;

– unele au însuşiri alelopatice, adică secretă în sol anumite substanţe chimice care inhibă dezvoltarea altor buruieni;

– pe timpul arşiţei realizează o umbrire a solului şi o temperatură cu 2-4°C mai mică, favorizând procesul de nitrificare, care la peste 40°C încetează;

– după încheierea vegetaţiei, buruienile existente, alături de resturile vegetale ale culturilor, constituie o bogată sursă de materie organică pentru refacerea fertilităţii solului;

– pe timp de secetă, unele buruieni sunt folosite în furajare;

– sunt buruieni care pot fi folosite şi în alimentaţia oamenilor, la prepararea de salate, supe, ciorbe etc., cum sunt de exemplu: Amaranthus, Chenopodium, Portulaca, Taraxacum ş.a.;

– peste 100 specii de buruieni au însuşiri medicinale, unele dintre ele fiind folosite şi în cosmetică.

Iată de ce, în stabilirea strategiilor privind reducerea gradului de îmburuienare, trebuie avute în vedere toate aceste probleme, precum şi multiplele foloase pe care le pot aduce buruienile în regim controlat.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2013