Adama Sultan iulie 2020
update 11 Aug 2020

Vremea ofertelor a ajuns la apus

Voci ferme, dar mai cu seamă cu autoritate, de la Banca Europeană ne asigură că România a devenit atractivă pentru investitorii străini, cu alte cuvinte, că ce-a fost mai rău a trecut.

Criza, ca să nu mai vorbim despre recesiune, se conjugă acum la timpul trecut. A sosit, aşadar, momentul retrezirii la viaţă a economiei româneşti, soarele strălucind promiţător şi pe uliţa noastră.

Nu pot să nu mă bucur aşadar, fiindcă cine zice „Ia-mi, Doamne“?

Fondul Monetar Internaţional se menţine însă pe poziţii. „Prudenţă!“, spun specialiştii lui, deşi precauţie în traducerea românească înseamnă după ei „creştere de preţuri şi reduceri continue de personal“.

Greu de presupus aşadar în atari condiţii că vom putea tempera TVA-ul fie şi numai experimental şi doar la un produs alimentar de bază.

Las deoparte însă opiniile economiştilor de pe aiurea şi mă confrunt cu realitatea de acasă, de aici, de la noi.

Piaţa de alimente a explodat. Preţurile sunt precum temperatura de afară – în creştere exact în momente de cumpănă pentru români.

Preţurile serviciilor au împovărat şi ele facturile, şi aşa destul de piperate ale concetăţenilor.

Şi dacă inventariem, rând pe rând, sectoarele economiei naţionale ne trec năduşelile.

Investiţiile se clatină, o demonstrează însuşi bugetul 2013; infrastructura a devenit subiect de glumă; învăţământul o bâjbâie – deşi istoria şcolii româneşti rămâne una de mare succes; sănătatea e, ca de obicei, în căutare de soluţii, ultimul întrebat asupra eficienţei prezentului fiind pacientul; justiţia e plină de nervi în loc să fie de nerv. Nu se ştie cine e mai şef decât sine şi, în consecinţă, se orbecăie; poliţia a intrat ea însăşi în vizorul penalului.

Cât despre taxe şi impozite – concluziile rămân greu de imaginat.

Avem cel mai mic salariu minim din Europa. În jur de 150 euro.

Preţurile vieţii se cer însă anali­zate, fiindcă, nu-i aşa, populăm bătrânul continent.

Cât despre realitatea de dincolo de asfaltul, şi el cârpit, al oraşelor, aceasta rămâne o dulce promisiune.

UE a pus la dispoziţia agriculturii pentru perioada 2007-2014 o sumă care îţi taie răsuflarea. Peste 35 miliarde euro.

Dar, români cum suntem, „n-am tras“, cum se zice, niciun sfert.

Şi funia se înfăşoară pe par, vremea ofertelor ajungând la apus.

Nu avem bani, nu mergem mai departe.

Subvenţiile acordate fermierilor români sunt discriminatorii.

Privim, ca întotdeauna, cu invidie la vecini ori la cei cu coloana vertebrală mai fermă.

De aici şi pericolul real al felului în care românul priveşte familia europeană.

„Care UE?“ – zice el. Şi dacă baţi cu piciorul satul românesc contemporan mai că-i dai dreptate.

Dar nu e aşa!

Vina se află aici. Aici, la noi acasă.

Cocoţaţi pe criterii politice în posturi tehnice cheie, neaveniţii se îngraşă.

Pentru comunitate – criza continuă.

Parlamentul, vrem nu vrem, s-a decredibilizat.

În fapt, „aleşii“ sunt preocupaţi până peste cap de propria lor soartă.

Vor imunitate totală şi beneficii „fără număr“.

Cât despre soarta celor care abia le-au dat votul – ei, despre asta mai avem timp să discutăm.

Ne frământă euroregiunile.

Numai că nimeni, dar absolut nimeni n-a putut explica până acum românilor care e folosul, de vreme ce păstrăm şi judeţele.

Aşa trebuie – se zice. Fiindcă aşa vrea UE ori FMI!

Românul nu are dreptul la opinie.

Se vinde pământul! Cum, cui?

Străinilor!

Nu ne întrebăm o clipă de ce vecinii fac de-a-ndoaselea?

Dar, sigur e o soluţie să scăpăm de griji. Să le aibă veneticii! Fermierii străini, cei mai numeroşi, de ocazie.

„Boieri“, cum ne ştim, cumpărăm peste 60% din coşul zilnic de la europeni.

Ori de pe unde se întâmplă!

Şi ne prefacem că nu băgăm de seamă iarăşi că în 2013 avem de achitat datorii înrobitoare.

Ce se va întâmpla mai departe?

E treaba guvernanţilor. A celor de azi ori a celor care vor veni.

Noi, ceilalţi, ne mulţumim să zicem ca de obicei: „Ce să faci? Cum o vrea Dumnezeu!“

Numai că, ştiţi iarăşi vorba. În traistă cine ne bagă?

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2013