Adama Sultan iulie 2020
update 11 Aug 2020

Satul văzut din câmp

Interviu cu ing. Ion Banu, director general al revistei Lumea Satului.

– S-a demonstrat că agricultura este o ramură economică prioritară. Cum s-ar putea motiva această afirmaţie? De ce este prioritară?

– În primul rând, pentru că în ultimii 20 de ani economia românească în general, nu prea mai produce, am devenit consumatori prin excelenţă, agricultura rămânând singurul domeniu care poate să-şi aducă un aport substanţial la bugetul de stat şi la stabilitatea economică. Dar ca să-şi îndeplinească acest rol de „ramură prioritară“ a economiei trebuie bine administrată, gospodărită şi valorificată din toate punctele de vedere. Ne-am obişnuit să spunem că România are un potenţial extraordinar în ceea ce priveşte agricultura, un pământ bun, zootehnie care ar putea performa, pentru că avem aproape 5 milioane de hectare de pajişti, folosite acum doar în proporţie de 25-30%, numai că aceste resurse trebuie valorificate eficient şi atunci cu siguranţă ele îşi vor aduce un aport substanţial la bugetul naţional şi la bunăstarea românilor.

– Anul 2012 a fost unul greu. De vină a fost numai natura, sau noi nu suntem pregătiţi să colaborăm cu natura?

– Cred că mai de grabă nu suntem pregătiţi să venim în întâmpinarea acestor vicisitudini ale naturii. Nu suntem pregătiţi cu soiuri rezistente la stresul termohidric, să asigurăm toate verigile tehnologice specifice fiecărei culturi în parte şi mă refer în mod deosebit la apă, factorul limitativ cel mai important al nivelurilor de producţie şi nici din punct de vedere organizatoric. Şi aici un rol deosebit ar trebui să-l joace cercetarea. Aici avem foarte multe de făcut. Ar trebui un program special şi am spus nu odată, că prioritatea numărul unu în România sunt irigaţiile, apoi infrastructura. Este o greşeală să nu valorificăm resursele de apă de care dispunem şi orografia ţării care ne permite să aducem apa inclusiv gravitaţional în multe zone ale ţării.

– Greşit mi se pare a fi felul cum a fost organizat acest sistem ameliorativ, deşi România a avut peste 2,3 milioane ha amenajate pentru irigaţii şi care funcţionau. S-a spus la un moment dat, că era învechit sistemul, dar totuşi aveam apă în sol. Azi s-a reorganizat, încât a dispărut de tot.

– Da, s-a reorganizat din punct de vedere administrativ, dar nu şi tehnic. Canalele magistrale din care se pompa apa, cred că ar trebui să fie acum în subordinea Ministerului Mediului pentru că acestea contribuie şi la îmbunătăţirea microclimatului din zonele în care sunt amplasate. Cu fondurile de la mediu şi cu cele ale agriculturii s-ar putea face mai mult pentru ambele domenii. Trebuie să avem în vedere că următoarea criză, după cea alimentară va fi criza apei. De aceea trebuie avută grijă cum gospodărim această resursă naturală.

– Se spune că 70% din apă ar trebui să revină agriculturii, dar lucrurile nu stau aşa.

– Nu, pentru că nu există un program sectorial, iar consecinţa acestui fapt se resimte în fiecare an agricol pentru că nu avem continuitate în ceea ce dorim şi trebuie să facem.

– Cercetarea, despre care aţi pomenit mai devreme, a pierdut teren într-un mod inexplicabil. Pe de altă parte remuneraţia din cercetare nu încurajează niciun tânăr să rămână în acest domeniu. Să nu mai vorbim de finanţare.

– Am vizitat multe staţiuni şi institute de cercetare de afară cu rezultate deosebite. Am făcut şi o mică... cercetare la rândul meu şi am aflat că acestea sunt finanţate substanţial de la bugetul de stat şi sigur, se şi autofinanţează în bună măsură. În schimb, cercetarea românească nu se mai poate autofinanţa şi din motivele pe care le menţionaţi dumneavoastră. Terenurile le-au fost luate, ori acolo realizau şi cercetare pe suprafeţe importante, dar şi producţie comercială din care reuşeau să-şi susţină activitatea de cercetare.

– Se aduc tehnologii de vârf în multe unităţi, acolo unde există putere economică. Mă întreb cine le mânuieşte?

– Din păcate liceele agricole aproape au dispărut. Din peste140 de licee agricole, cred că mai sunt 10-12 unităţi, iar acestea au clase care pregătesc elevii pentru cu totul alte meserii: croitorie, tinichigerie, vopsitorie, construcţii ş.a. Despre tehnicieni agricoli sau mecanizatori nici nu se mai aude. Avem tehnică de vârf, a intrat în ţară, în ultimii ani, tehnică agricolă deosebit de performantă, dar nu are cine să o exploateze. Îmi aduc aminte că pe vremea ministrului Maior, învăţământul agricol a trecut total în subordinea Ministerului Învăţământului cu consecinţele pe care le cunoaştem deja. O dublă subordonare faţă de Ministerul Învăţământului şi cel al Agriculturii care ar fi putut asigura baza materială necesară pentru pregătirea elevilor şi studenţilor ar fi rezolvat multe probleme. Ministerul Agriculturii era cel mai interesat să aibă în administrare, în coordonare viitorii specialişti din domeniu.

– Ce ar trebui să învăţăm de la 2012?

– Vorbeam de priorităţile din agricultură, pe care şi Guvernul ar trebui să le aibă în atenţie şi mă refer în primul rând la infrastructură şi irigaţii. Infrastructura pentru că am putea valorifica foarte bine resursele naturale şi turismul rural, prea puţin exploatate. Revenind la irigaţii, noi vorbeam despre acestea şi când ploua torenţial pentru că ploile trec şi dacă nu suntem pregătiţi să venim în completare cu necesarul de apă pentru culturi , riscăm să le pierdem. Când funcţionau sistemele de irigaţii îmi amintesc că se aplica şi irigare de aprovizionare, înainte de semănat, pentru a favoriza pornirea în vegetaţie a culturilor, ori acum vorbim de irigaţii doar pe cca 300.000 ha, din peste 2,3 mil. ha cât se iriga până în 1990. Mare pierdere pentru ţară.

– Discutăm adesea de consumuri mari de energie pentru punerea în funcţiune a sistemelor de irigaţii.

– Sigur, dacă folosim în continuare staţiile vechi de pompare. Însă avem posibilitatea să investim în tehnologii noi care conduc la reduceri substanţiale de energie şi să nu mai vorbim de posibilităţile de care dispunem de a aduce apa gravitaţional la rădăcina plantei. Jiul, Oltul, Mureşul, Prahova, Siretul ş.a. dacă le-am regulariza şi s-ar construi baraje şi, respectiv, lacuri de acumulare am putea folosi apa şi pentru producere de energie electrică dar şi pentru irigaţii. Avem exemplul unor state, precum Shrilanka, Egipt, Israel, Turcia unde perioadele de secetă alternează cu cele excesiv de ploioase. Acolo, în perioada ploioasă apa se depozitează în lacuri artificiale, uriaşe, de sute de hectare şi apoi se foloseşte pentru irigat în perioadele secetoase. De ce ei reuşesc şi noi nu? Important este să se vrea, mai ales la nivel central şi apoi să se sprijine investiţiile în sectorul agricol, pentru că avem multe de făcut.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2013