Lumea satului 750x100

update 20 Oct 2020

Turism feroviar în comuna Moldoviţa

Alături de mănăstiri, drumeţiile montane şi zonele de agrement din Bucovina, mocăniţa din comuna suceveană Moldoviţa constituie un punct de atracţie pentru turiştii care vin să petreacă câteva zile în Bucovina. Bătrânul tren de epocă circulă pe singura linie cu ecartament îngust funcţională în Bucovina cu ocazia diverselor sărbători sau la solicitarea prealabilă a grupurilor de turişti. Pe distanţa de 11 kilometri, de la Moldoviţa până la Argel – Zigreva, parcursă într-o oră, trenul opreşte şi în cinci halte – Raşca, Gura Timotei, Lunguleţ, Gura Lobina, Casa de Vânătoare-Raşcovei – majoritatea dintre ele fiind făcute pentru a se asigura presiunea necesară deplasării trenului, când circulă cu mai multe vagoane.

120 de ani de istorie feroviară

În decursul anilor, cât timp mocăniţa nu a funcţionat, hoţii au furat şinele şi traversele, situaţie ce a făcut ca lucrările de refacere a vechiului traseu să fie extrem de costisitoare. La puţin timp după ce reabilitase 3,6 kilometri de cale ferată îngustă printr-un proiect de 4 miliarde de lei vechi, Georg Hocevar, austriacul care este admi­nistratorul unei firme specializate în material rulant pentru calea ferată îngustă, din Criscior, şi căruia i se datorează calea ferată îngustă şi turismul feroviar din Moldoviţa, plănuia să abandoneze proiectul de la Moldoviţa după ce a văzut că, pentru a circula cu „mocăniţa“ pe calea recondiţionată de el, trebuie să plătească o chirie destul de mare la Direcţia Silvică Suceava. După o muncă foarte grea de convingere că această mocăniţă este importantă pentru zonă, austriacul a continuat să recondiţioneze şi alte porţiuni din traseul total de 27 km.

„După 1990 a dispărut totul, s-a desfiinţat, s-a împărţit în tot felul de linii secundare. Din 2005 am început să reabilităm traseul turistic aici, în Moldoviţa. Practic, sunt posibilităţi de extindere până la aproape 15 kilometri. Trebuie bani, dar şi putere şi voinţă. Posibilitate de extin­dere există şi în jos, spre Vatra Moldoviţei, spre Mănăstirea Moldoviţa şi în sus, spre păstrăvăria de la Argel. Aceasta este ţinta noastră pentru viitor“, a precizat Georg Hocevar.

Printre localnicii care vin acum la o plimbare cu „trenul nostru drag“ este greu de înţeles cum, după 1989, calea ferată forestieră nu mai este rentabilă, de ce liniile au fost scoase şi lemnul e transportat din munţi în camioane care pot duce de câteva ori mai puţin decât vechiul tren forestier.

„Iarnă, vară, ploaie, viscol, ne făceam treaba cu acest tren, uneori ajungeam din pădure la 3 dimineaţa, îngheţaţi şi flămânzi, iar la 6 porneam înapoi. Se făceau bani buni, s-ar putea face şi acum, vin străinii şi întreabă de tren… Dar dacă nu mai este linie, unde să-i duci? În pădurile noastre nu erau alte mijloace de transport, iar mocăniţa era o adevărată binecuvântare“, ne-a spus Alexandru Crăiuţ din Moldoviţa.

Locomotiva se apropie de centenar

După anul 2000, cele două locomotive „Krauss LI“ (fabricată în 1921) şi „Reşiţa“ (fabricată în 1955), care au rămas în comună, nu au fost preluate de Primăria Moldoviţa şi, după o privatizare mult discutată, s-au făcut… nevăzute, cu toate că erau foarte bine întreţinute.

„Locomotiva cu abur Krauss, care tractează în prezent «mocăniţa» de la Moldoviţa, a fost construită în anul 1917, la uzinele Krauss din München. A fost «activă» până în 1971 în Austria, de unde a fost achiziţionată în anul 2005, de la un colecţionar, recondiţionată şi pusă în funcţiune pentru Moldoviţa, în 2007“, ne-a spus Georg Hocevar.

„Cunosc aceste mocăniţe tractate de două locomotive Krauss, din mai 1955 şi până în ianuarie 1999. Erau folosite pentru transportul materialului lemnos de la pădure la fosta fabrică de cherestea din Moldoviţa, iar acum sunt folosite doar în scop turistic, pe singura linie ferată îngustă din judeţul Suceava şi nordul Modovei. Un turist venit în zonă poate vizita Mănăstirea Moldoviţa, poate admira din micul tren de epocă peisajul pitoresc din zonă, poate vizita Muzeul ouălor încondeiate «Lucia Condrea» şi se poate înfrupta din bucătăria tradiţională“, am aflat de la Alexandru Crăiuţ.

Trenul are în compunere vagoane de clasă şi un vagon restaurant în care călătorii se pot servi cu ceai fierbinte, vin fiert şi ţuică fiartă. Pe timp de vară trenul circulă şi cu vagoane descoperite.

Întreţinerea, asigurată de foşti angajaţi

Dumitru Clitnovici este „naşul“ trenului, dar şi frânarul acestuia, „pentru că oamenii trebuie să fie transportaţi în siguranţă, iar atunci când vagoanele prind viteză la vale trebuie să mai strâng un pic de frână. La fel, când trenul se opreşte, vagoanele trebuie frânate. Cât despre încasările din vânzarea biletelor, reprezintă o mică parte din banii pentru reparaţii şi extinderea liniei de cale ferată“, ne-a spus Dumitru Clitnovici.

Preţul unui bilet dus-întors la mocăniţă este de 20 lei pentru adulţi şi 10 lei pentru copii, toţi călătorii primind bilete de la „naşul“ trenului.

Ioan Popescu conduce locomotivele mocăniţei de peste 35 de ani. Duce şi acum dorul traseului lung pe care îl parcurgea zilnic cu mocăniţa, de câţiva zeci de kilometri, dar se bucură că din 2009, când parcursul era de 3,6 kilometri, a ajuns la 11 km în prezent.

În popasurile la capăt de linie, dar şi pe parcursul călătoriei, cei doi mecanici ai locomotivei „Krauss“ sunt asaltaţi de turişti cu zeci de întrebări despre tren sau locomotivă. După prima călătorie copiii devin cei mai buni prieteni ai domnului Popescu, pentru că îi primeşte în locomotivă în timpul călătoriei.

Cei doi mecanici pasionaţi, „doi meşteri mari“ ai unei meserii de-acum uitate, sunt singurii care mai ştiu să-i strunească, să-i mânuiască mecanismele învechite, să o greseze şi s-o vindece când apare vreun beteşug al locomotivei „născute odată cu părinţii lor“. Regretul lor este că nu mai au la dispoziţie depoul, pentru că „acolo spălam locomotivele cu apă fierbinte, le curăţam înainte de a le verifica, de a le gresa toate piesele. Acum ne este greu, dar trebuie să ne descurcăm cum putem“, ne-a spus Ioan Popescu sau nea Nelu, după cum îi spun toţi cunoscuţii, omul a cărui viaţă se leagă, de aproape 30 de ani, de locomotiva cu aburi. Tot de la el am aflat că, după ce îi pune apa în cazan, în 3 ore locomotiva e gata de drum. „De aceea pot face faţă repede solicitărilor venite de la grupurile mari de turiştii care doresc să meargă cu trenul în afara graficului de circulaţie.“

Pufăitul trenuleţului a atras turiştii

Parcurgerea celor 11 km în aproape 45 de minute şi viteza redusă a trenului, cuprinsă între 5 şi 20 de kilometri pe oră, reprezintă un bun prilej pentru turişti să surprindă cu ajutorul aparatelor de fotografiat sau de filmat o zonă pitorească, tipic pentru Bucovina, cu case în stil vechi, cu căpiţe şi clăi de fân sau să chiuie odată cu locomotiva şi să pufăie la urcuş, pentru că pe traseu trenul „oboseşte“ la deal, fiind necesare mai multe opriri pentru „a face presiune la cazan“.

Copiii sunt cei mai încântaţi: „Trenuleţul este aidoma celor dintr-un parc de distracţii“, ne-a spus unul dintre ei. Dimensiunea redusă a trenului şi a locomotivei, mobilierul din vagoane, care pare a fi miniatural, i-au fascinat pe micuţii care au fost dispuşi să aştepte şi în staţii pentru a mai face o călătorie.

Şi autorităţile locale sunt preocu­pate să aducă turiştii la Moldoviţa, implicându-se în asigurarea unui ospăţ bucovinean la capăt de linie sau a unei plimbări cu săniile trase de cai pe timp de iarnă sau cu trăsurile vara.

„În calitate de administraţie locală, suntem alături de aceşti oameni inimoşi de la Calea Ferată Îngustă, care ne ajută să ne promovăm zona. Deja mocăniţa a devenit un brand al localităţii Moldoviţa, care se alătură Muzeului ouălor încondeiate, Muzeului satului din centrul comunei, caselor vechi, construite în stil tradiţional. Am avut şi un grup de turişti care au solicitat ca, la capăt de linie, la Argel, să le organizăm un picnic cu bucate tradiţionale“, ne-a declarat Mugurel Balabasciuc, consilier al primarului din Moldoviţa.

În primele zile ale anului 2013, trenul a circulat la capacitate maximă, pentru parcursul de la ora 13,30 fiind necesară suplimentarea numărului de vagoane. „Am făcut primul parcurs la ora 11,00; la ora 12,45 ne-am întors şi pregătim din nou locomotiva, o alimentăm cu apă, lemne şi cărbuni pentru o nouă călătorie. Turiştii sunt foarte încântaţi de ce avem noi aici, la Moldoviţa“, ne-a spus mecanicul Ioan Popescu la sosirea în gara din Moldoviţa.

Silviu Buculei
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2013