Adama 04 mai 2020
update 27 May 2020

Nicolae Vicol: militar, teolog, sociolog şi rapsod

Militar, teolog, doctor în sociologie şi interpret de muzică populară. „Rapsod militar“, cum îl numeau revistele MapN. Nicolae Vicol, fiindcă despre domnia sa vorbim, s-a născut în 1952, în satul Zorleni – Vaslui, lângă Bârlad. Ca orice copil, a cântat pe scenele satului natal şi la şcoală. Dar legătura sa cu muzica, cum glumeşte deseori, s-a creat la vârsta de cinci ani, când a dat primul concert prin... casă. Drumurile l-au purtat la Sibiu, la Şcoala de maiştri militari, apoi a poposit în Prahova. Aici cunoaşte şi succesul artistic. O vreme s-a retras din ostăşie, unde revine, dar ca civil şi cadru militar în rezervă, la Cercul Militar Ploieşti, pe care-l conduce din 2006. După 1990 urmează cursurile Facultăţii de Teologie, iar în 2005 obţine titlul de doctor în sociologie culturală.

– Mă tentează să începem dialogul nostru un pic răsturnat. Aţi absolvit Teologia, dar nu pentru a fi părinte în biserică. Cu ce câştig sufletesc, domnule Nicolae Vicol?

– Sunt bogăţii imense pentru suflet şi spirit pe care le apropii doar aprofundând religia. Nu fac însă filosofii pe această temă. Am fost şi sunt un om obişnuit, care crede pur şi simplu în Dumnezeu. Pot să spun că doar credinţa m-a ajutat să-mi zidesc o casă a sufletului. Dincoace, pe plan artistic, bucuria izvorâtă din credinţă m-a făcut nu doar să fiu un interpret, ci şi să cânt. Poţi pune sau nu în cânt încărcătură sufletească sau poţi, cum spun eu, să cânţi din... gură. Se cunoaşte, e mare diferenţă între cele două stiluri. Poţi avea talent cu carul, dar dacă nu-ţi duci inima în melodie, nu transmiţi nimic.

– Militar, teolog, specialist în sociologie, solist de muzică populară. Ce v-a plăcut mai mult să fiţi? Se potrivesc toate aceste pro­fesii unui singur om?

– Mi-au plăcut toate. Am fost militar activ şi artist în acelaşi timp, dar la un moment dat, când a trebuit să aleg, am ales cântecul. Apoi am urmat Teologia şi am cântat. M-am specializat în sociologie şi am urcat pe scenă. Iar acum, la Cercul Militar, sunt preocupat să formez artişti tineri. Ca să spun aşa, nu le-am făcut pe toate deodată, ca să mă pună pe mine la grea încercare şi nici profesiile – în conflict.

– Când aţi intrat, practic, în atenţia publicului?

– În 1972, la vârsta de 20 de ani, la Sibiu, când am fost inclus, ca solist, în formaţia Casei Armatei. Dar confirmarea a venit la Ploieşti, după 1977, activând în cadrul orchestrelor „Flacăra Prahovei“ a Filarmonicii „Paul Constantinescu“ şi în cea a Casei Armatei. În acei ani am absolvit şi Şcoala Populară de Artă Ploieşti. La vremea aceea nu aveam un repertoriu: aş fi ales să reprezint zona Moldovei, acolo unde-mi sunt totuşi rădăcinile, dar deja începusem să devin muntean şi prahovean prin adopţie. Dirijorii şi colaboratorii mei de aici (Leonida Brezeanu, Costel Manolache şi Corneliu Irimia) m-au ajutat cu nişte cântece culese de ei şi pe acelea le consider melodiile mele.

– Vă identificaţi cu o anumită pie­să? Sau vă reprezintă într-atât încât ascultătorul să aso­cieze numele dvs. imediat ce ascultă acel cântec?

– Da. „Drag mi-a fost cu caii buni“ este melodia care mi-a adus recunoaşterea, particularitatea, nici nu ştiu mai exact cum să spun. De altfel, ea figurează pe discul de debut, realizat în 1987. Dar evenimentul care mi-a marcat cu totul cariera s-a petrecut în 1981, când am înregistrat primele piese la radio, păstrate şi azi în fonotecă, avându-l alături pe Ion Albeşteanu. A ajunge la radioul public însemna suprema confirmare: că ai trecut de critici, că pie­sele tale plac, că ai o voce şi un stil de a interpreta apreciat, că eşti acceptat în lumea bună a cântului popular. Vedeţi, radioul public n-a abdicat nici astăzi de la crezul său. Nu difuzează melodii şi interpreţi cum fac televiziunile comerciale. Aici intri dacă meriţi.

– Dacă ţin bine minte, publicul din România vă vedea deseori la emisiunile unui realizator de excepţie, însă în acelaşi timp exigent, Mărioara Murărescu.

– Corect. În Televiziunea Română am debutat în 1982, la emisiunea „Tezaur folcloric“ a doamnei Mărioara Murărescu. A fost ca un al doilea examen, fiindcă, se ştie, nu oricine ajungea la „Tezaur“. Ulterior am colaborat şi cu alţi realizatori: Alexandru Fabian, Niculina Merceanu şi Gheorghe Palcu. Îl păstrez în memorie şi cu caldă recunoştinţă pe Tudor Vornicu. La una dintre emisiunile domniei sale, o melodie a mea, „Cântă ţara-n sărbătoare“, a făcut carieră.

– Mai târziu, în 1989, aţi realizat primul material discografic.

– O istorie întreagă şi atunci. Cunoaşteţi, pesemne, că la vremea aceea era un filtru al calităţii teribil.

De exemplu, din 38 de piese, mi-au fost selectate doar 11 cântece. Este un disc bun, realizat la Electrecord, cu Orchestra Radiodifuziunii Române, condusă de Paraschiv Oprea.

În această colecţie am şi o variantă a baladei Mioriţa (una dintre cele 1.500 care circulă în România, netestamentară), foarte apreciată de doamna Emilia Comişel, cântată doar cu o cobză (Marin Cotoanţă) şi un fluier, ca acompaniament.

Am mai apărut apoi pe un disc alături de alţi interpreţi, cum ar fi Maria Ciobanu şi Sofia Vicoveanca.

– După 1990?

– După 1990 am activat mai mult alături de orchestrele din Prahova. O vreme am dedicat-o studiului: am urmat cursurile Facultăţii de Teologie, apoi am făcut un master în sociologie şi un doctorat tot în sociologie.

Din 1992, când am revenit la Cercul Militar Ploieşti, m-am ocupat efectiv de activităţile artistice de aici. Din 2006 sunt şi şeful Cercului Militar Ploieşti şi am mai mult de lucru pentru unitate.

În acelaşi timp sunt preocupat să contribui, dacă pot, la formarea tinerelor talente, fiindcă vine o vreme când trebuie să dai mai departe din ceea ce ai primit. Cred despre mine că pot să împrumut copiilor bunele experienţe, să îi învăţ să cânte creaţii de calitate, în respect pentru folclor şi pentru public.

În plan personal, mi-am făcut un studio de înregistrare, unde realizez şi propriile videoclipuri. Recunosc, acum încerc să-mi rezerv mai mult timp pentru familie (n.n. - Dragoş Vicol are doi fii, iar soţia i-a fost colegă, ca dansatoare, în orchestrele cu care inter­pretul a colaborat), şi mai ales pentru nepotul meu.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2013