reclama youtube lumeasatuluitv
update 27 Feb 2020

Se pierd meseriile satului. Fierarul din Stolniceni – Prăjescu

Se ridică uşor, gemând, în picioare, loveşte cu palma crupa calului pe care îl potcovise şi îmi strânge mâna cu putere. E mic de statură şi uscăţiv şi, aşa cum arată, n-ai crede că e trecut de... 90 de ani. Îl cheamă Costică Bostan şi e singurul fierar din comuna ieşeană Stolniceni-Prăjescu şi – zâmbeşte – „de pe toată valea Moldovei.“

Şi tatăl şi bunicul său şi „poate şi ceilalţi de demult au mânuit barosul“. Bunicul Costică, cum îi spun toţi, s-a trezit în covălia aflată şi acum în centrul satului. La început a tras foalele, apoi a trecut, încetul cu încetul, să facă toate celelalte munci pe care le cere meseria aspră, dar frumoasă de fierar.

A fost pe front, tot fierar. Sfârşitul războiului l-a prins în Tatra. A venit din nou în covălia lui şi a prins a potcovi caii, a face căruţe – „din lemn şi fier le fac în întregime, de merg pe uliţă“ –, a reparat fiare de plug şi tot ce-i cereau oamenii. Dar vremurile s-au schimbat. A apărut CAP-ul, oamenii n-au mai avut cai şi nici căruţe şi Costică Bostan s-a angajat la autobaza din Paşcani, unde a lucrat tot în branşă ca arcurier, adică făcea arcuri pentru zecile de camioane ale unităţii. N-a închis însă covălia, cum îi spune el fierăriei, şi în timpul liber mai aprindea câteodată forja, reparând cele aduse de prin gospodării. A ieşit la pensie după 23 de ani de muncă şi o bucată de vreme, după 1990, treburile i-au mers din plin. Şi acum ascute fiare de plug, dar tot mai puţine. Şi caii s-au împuţinat: „În urmă cu zece ani se stătea la rând pentru potcovit, acum vine doar câte unul din când în când.“ Repară tot felul de beteşuguri la tractoare şi la maşinile tot mai multe, dar îi vine mai greu.

„Vezi, mata, îmi spune, nu mai am puterea de altădată şi, ca să pot duce la bun sfârşit treaba, cer ajutorul câte unui vecin. E adevărat că bunicul Costică are acum aparat de sudură şi alte scule pe bază de curent, foalele sunt doar pentru decor pentru că un ventilator electric i-a luat locul, dar munca grea la baros şi nicovală rămâne.

S-ar cuveni să vină cei în putere, dar ca peste tot şi la noi tinerii au împuns cele patru zări în nădejdea unui trai mai bun. Nici băieţii mei – are doi fii –, deşi i-am învăţat meserie, n-au vrut să mă urmeze. Cândva, îşi aduce aminte fierarul, aveam patru-cinci ucenici, toţi sunt acum în alte zări şi poate unii chiar lucrează în meseria în care i-am pregătit, în timp ce odată cu mine dispare nu numai asta – arată cu mâna clădirea scundă a fierăriei –, ci şi o meserie, aşa cum am auzit eu la radio o melodie «Eu mă duc, mă prăpădesc/ Ca un cântec bătrânesc».“

Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2013