De-a lungul veacurilor, Maramureșul n-a fost dezmembrat niciodată; acest lucru s-a produs, ironie sau nu, tocmai atunci când a fost constituită România Mare. În loc așadar ca țara să-și adune teritoriile dacice și românii acasă, în interiorul unor granițe trasate de vreme și vremuri, a fost să fie (poate și din lipsa de interes a Bucureștiului ori din rațiuni mai presus de noi), ca o regiune să-și afle pentru prima dată fărâmițarea. Astăzi sudul, respectiv nord-estul județului Maramureș, aparține României (3.381 kmp), iar partea nordică, Maramureșul de Nord (6.873 kmp), se află în estul regiunii Transcarpatia din Ucraina, în raioanele Hust, Rahău și Teceu, unde trăiesc peste 45.000 de români.

Cu un efort de memorie, putem recompune tabloul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1918. Ciceu Pop, orator renumit din Ardeal, a aclamat: „Trăiască România Mare, de la Nistru și până la Tisa!“ Românii maramureșeni din dreapta Tisei, sosiți cu căruțele la marele eveniment de reunificare a țării, au protestat: „Noi nu am venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci ca să ne unim cu Țara și noi, românii de peste Tisa, din Maramureș!“. Ciceu Pop a rectificat: „Trăiască România Mare, de la Nistru și până dincolo de Tisa!“ Delegația Maramureșului istoric a plecat acasă cu credința că țara vechilor voievozi români se va uni cu România. Și s-a întâmplat astfel vreme de o lună. După aceea însă Maramureșul de Nord a fost lăsat în afara frontierelor fără niciun fel de explicație pentru istorie... O istorie care vine dinainte cu mii de ani!

Rădăcinile dacice ale românilor din Maramureșul istoric

Pe cel mai nou șantier arheologic, gestionat de specialiștii români și ucraineni, de la Malaia Kopania, aflat la 20 km de granița cu România, a fost descoperită una dintre cele mai mari cetăți dacice din timpul regelui Burebista, care se întinde pe 3 ha, precum și un cimitir cu 70 de morminte dacice. Descoperirea întărește, dacă mai era nevoie, realitatea că Maramureșul a fost locuit din cele mai vechi timpuri de daci, ramură denumită în scrierile lui Herodot agatârși (daci care stăpâneau Transilvania și Moldova de Nord). Zona n-a intrat sub dominația Imperiului Roman, de unde și părerea că aici trăiesc adevărații descendenți ai dacilor. Urme a locuirii Maramureșului se păstrează însă de prin anii 1600-1300 î.Hr. Mărturie stau dovezile de la Lăpuș (Troia Maramureșului), acolo unde arheologii au găsit una dintre cele mai mari clădiri preistorice din Europa de Est, un sanctuar, de fapt, destinat ceremoniilor de înmormântare specifice populației predacice, trib geto-dac denumit de greci „megaloi dahai“, strămoșii direcți ai dacilor.

În calea popoarelor migratoare și la cheremul marilor imperii

Necucerită de romani, regiunea a stat în calea multor popoare migratoare. Totuși, grație poziției mai ferite, dintre triburile de goți, huni, gepizi, vandali și slavi, numai slavii au avut un anume impact asupra populației locale. Țara Maramureșului a fost atestată documentar sub această denumire în anul 1199, în perioada expansiunii ungare în Transilvania. În acea epocă exista populație românească în întreaga regiune. Până la ocupația maghiară, Maramureșul era organizat în cnezate, formă despre care Dimitrie Onciul spune că își avea rădăcinile în primii ani ai mileniului I. Începând din secolul al XIII-lea, au loc primele colonizări cu maghiari și sași, iar în sec. al XIV-lea, la presiunea regilor Ungariei, s-a instaurat feudalismul după model occidental; conducătorilor locali le-au fost înlocuite titlurile autohtone (cneaz, voievod) cu echivalentul din ierarhia aristocrată din Vest, apărând, tot atunci, și organizarea în comitate. Unii conducători români au acceptat schimbarea, integrându-se în nobilimea Ungariei, alții au opus rezistență. Aceștia din urmă s-au refugiat în regatul Poloniei, în Țara Lăpușului sau în voievodatul întemeiat de ei peste Carpați, Moldova. În 1397, Teodor Koriatovici a adus peste maramureșeni mii de familii de ruteni (populație slavă), ca lucrători pe domeniile nobiliare. În 1538, după victoria otomană de la Mohács (1526) asupra regatului ungar, Maramureșul a fost integrat în Voievodatul Transilvaniei. În 1599, pentru foarte scurt timp, întregul Maramureș a ajuns în stăpânirea lui Mihai Viteazul, odată cu unirea celor trei principate. După 1688, Maramureșul a devenit parte a Imperiului Austriac, odată cu Transilvania. Este perioada în care se impune, ca religie, greco-catolicismul. Biserica ortodoxă a rămas prezentă până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, prin câteva schituri care s-au afiliat stărețiilor moldovene. În acest timp a continuat să crească numărul rutenilor, astfel că o parte din populația românească se slavizează. După 1848, zona a fost populată cu evrei (pentru dezvoltarea comerțului), polonezi, slovaci și germani (pentru minerit). Astfel se face că un teritoriu locuit exclusiv de români avea, la recensământul din 1910, 159.489 de ruteni, 84.510 de români, 59.552 de germani și 52.964 de maghiari...

Uitați de Țara-Mamă...

La 1 decembrie 1918, hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia prevedea unirea cu România a întregului Maramureș. Dar avea să se întâmple o tragedie istorică inexplicabilă: Maramureșul s-a menținut ca voievodat, comitat, regiune indiferent sub care ocupație s-a aflat; nimeni – nici goții, hunii, gepizii, vandalii, maghiarii sau austriecii – n-a reușit să fărâmițeze teritoriul așa cum s-a întâmplat acum 100 de ani. Căci pentru prima dată Maramureșul a fost dezmembrat... Așadar, la 1 Decembrie maramureșenii de dincolo de Tisa au plecat acasă convinși că unirea cu țara s-a produs. Numai că, la Conferința de Pace de la Paris (ianuarie 1919), diplomații români (Guvernul Ion I.C. Brătianu, același care a înfăptuit unirea) s-au limitat la a susține, cu privire la hotarul de miazănoapte, frontiera pe Tisa; așa a ajuns partea nordică a Maramureșului să fie atribuită Cehoslovaciei. Mai târziu, politicianul Take Ionescu spunea: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înțelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct, sunt sigur că ar fi obținut pentru Maramureș alte granițe“. Tot în 1919, ca urmare a sprijinului acordat de armata română Cehoslovaciei pentru blocarea ofensivei Ungariei bolșevice înspre Slovacia, în întreg Maramureșul, la înțelegere cu autoritățile tânărului stat cehoslovac, a fost instalată administrația militară și civilă românească (Guvernul Brătianu și Artur Văitoianu). Această înțelegere, cu totul nejustificabil, nu a mai fost ratificată anul următor și, în 1920 (guvernele Vaida Voievod și Alexandru Averescu) s-a revenit la frontiera de pe Tisa. Delimitarea graniței româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România și Cehoslovacia“. Nimeni, dar absolut nimeni, nu a înțeles această lipsă de insistență a Bucureștiului... După 1939, Maramureșul de Nord trece succesiv sub dominația Ungariei și URSS, iar după 1990, sub cea a Ucrainei. Așa cum spunea academicianul Alexandru Surdu, Ucraina s-a trezit cu provincia românească a Maramureșului istoric de Nord fără să facă niciun efort și fără să-i fi aparținut vreodată, de-a lungul istoriei... Iar azi, sub regimul de la Kiev, maramureșenii din raioanele Hust, Rahău și Teceu se străduiesc să mențină flacăra vie a românismului fără prea mare ajutor de acasă...

Maria Bogdan