cemrom iulie 2018
update 19 Aug 2018

Dezvoltarea rurală durabilă, văzută prin ochii specialiștilor

  • Publicat în Sate

Prof. univ. dr. Ioan Ianoș: „Avem exemple de dezvoltare rurală, însă nu cred că întotdeauna este și durabilă“

În România, de ani buni, autoritățile naționale și locale vorbesc și scriu strategii despre dezvoltarea rurală durabilă. De fapt, se aplică de cel puțin un deceniu și jumătate proiecte care vizează modernizarea satului românesc, inclusiv – și declarativ – pe componenta de protejare a mediului. Dacă rezultatul este sau nu cel așteptat, putem vedea fiecare dintre noi cu ochiul liber, călătorind prin țară. Dar important este să aflăm părerea specialiștilor, iar interlocutorul nostru, pentru o discuție pe această temă cuprinzătoare, este prof.univ. dr. Ioan Ianoș, directorul Centrului Interdisciplinar de Cercetări Avansate asupra Dinamicii Teritoriale (CICADIT) și profesor la Facultatea de Geografie, Universitatea București.

– Într-o prezentare foarte scurtă, domnule profesor, cum ați defini conceptul de dezvoltare rurală durabilă?

– Dacă dezvoltarea rurală privește satul și rețelele de așezări rurale oarecum izolat, în sensul îmbunătățirii calității vieții prin dezvoltare și inovare, dezvoltarea durabilă pune accentul pe consumul cu prudență al resurselor, pe relațiile cu mediul și pe echitate socială intergenerații. Dezvoltare rurală durabilă îmbină țintele menționate, prin atitudini prietenoase față de mediu și față de înșiși locuitorii satelor.

– În România, potrivit acestui concept, avem exemple de localități din mediul rural care au urmat o asemenea dezvoltare?

– Încercând să aplicăm aceste definiții la satele românești, am putea spune că avem exemple de dezvoltare rurală, însă nu cred că întotdeauna este și durabilă. Ca să fie durabilă, trebuie să avem garanția că acea dezvoltare este de tip inteligent, că nu este alterată de conjuncturi, care pare favorabilă din punct de vedere economic pe termen scurt, dar care, ulterior, se constată că aduce mari prejudicii mediului, comportamentului și culturii locale, relațiilor sociale și economiei așezării.

Dacă ar fi să măsurăm, acum, prin indicatori ai dezvoltării durabile așezările rurale din România, cum subliniam, găsim două categorii: una, care a reușit să ia pulsul european al dezvoltării, profitând de avantajele localizării, dar și de existența unui lider local implicat, precum comuna Ciugud, din județul Alba; alta, valorificând resursele locale, inclusiv tradiția, păstrând mediul milenar aproape nealterat, cum ar fi comuna Ciocănești, județul Suceava.

Din păcate, nu pot garanta că aceste tipuri de dezvoltare pot exista multe decenii, întrucât sunt factori perturbatori puternici: pentru prima categorie, puterea de a spune „stop investițiilor“, mai ales a acelora care au efecte perverse; pentru a doua, depopularea pe cale naturală și prin migrații.

– Puteți să oferiți, în contrapondere, exemple de localități care nu vor putea atinge nici măcar minimul de dezvoltare?

– La polul opus putem plasa marea majoritate a așezărilor rurale. După câte vedeți, eu vorbesc despre așezări rurale, nu de localități, pentru că în primul concept sunt reunite toate formele de locuire rurală (inclusiv cătunele sau grupări de gospodării izolate), iar în cel de-al doilea sunt incluse doar așezările rurale recunoscute oficial (existente în Nomenclatorul localităților din România). Revenind la întrebarea dvs., aș menționa efectul dezastruos pe care îl are supradimensionarea unor locuințe în unele sate care, veacuri la rând, au păstrat tradițiile locale și, dintr-o dată, au devenit de nerecunoscut! Evident, nu este numai vina celor care au investit, ci mai ales a celor care au eliberat documentele de urbanism și autorizațiile de construcție. Un exemplu, cunoscut la nivel național, este localitatea Huta Certeze, din județul Satu Mare, amplasată în mirificul peisaj al Țării Oașului.

– Într-o apreciere aproximativă, care ar fi zonele rurale din țară care au datele necesare pentru a dobândi o astfel de dezvoltare și care sunt cele care nu au acces, din motive obiective, la ceea ce numim standard decent de viață, sub toate aspectele (casă, loc de muncă, școală, educație, sănătate, utilități, servicii etc.)?

– Dacă vorbim strict de nivel de dezvoltare și standard de viață, marii câștigători ai postsocialismului sunt așezările rurale din zonele suburbane sau periurbane, apropiate marilor orașe. Acolo, din punctul de vedere al gradului de înnoire edilitară, al dezvoltării economice s-au înregistrat salturi spectaculoase (toate măsurate statistic), dar prețul a fost destul de mare: pierderea identității locale. Nimeni nu se poate gândi la faptul că, pentru a păstra această identitate, trebuie să condamnăm populația respectivă la subdezvoltare continuă! Dar era absolut necesară existența unor reglementări care să nu producă o suburbanizare sălbatică, ci una durabilă, cu un număr redus de conflicte de mediu și cu un grad de confort ridicat atât pentru locuitorii satelor respective, cât și pentru noii sosiți. În acest sens, un plan urbanistic general, care să identifice valorile perene și în jurul cărora să promoveze dezvoltarea firească și modernizarea fiecărei așezări rurale, era mai mult decât necesar. În lipsa acestuia, veniturile individuale și la nivel de buget local au crescut, dar nu putem vorbi de o dezvoltare rurală durabilă. Satul românesc a avut doi piloni de bază: biserica și școala! Biserica a avut un rol deosebit în perioada comunistă, contribuind la conservarea valorilor locale, iar școala s-a menținut, inclusiv în satele mici, relativ izolate. Din păcate, în ultimele două decenii s-au produs schimbări în cadrul ambelor „instituții“: prima este încă prezentă, dar calitatea celor care prestează serviciul bisericesc se pare că a scăzut, inclusiv sub aspectul exemplului local pentru comunitate; cea de-a doua a dispărut din multe sate, sub pretextul scăderii numărului de copii (nu se știe exact dacă nu cumva chiar dispariția școlii a accentuat depopularea). Din punctul de vedere al dezvoltării rurale durabile, satul montan, cu accesibilitate facilă, pare a fi favorizat întrucât atrage investitori mai ales în domeniul turismului și este mai stabil din punct de vedere demografic. În opoziție, satul/cătunul izolat, în care accesul se face doar cu mijloace tradiționale sau pe „potecă“, este pe cale de dispariție, cu o populație îmbătrânită și lipsită, uneori, chiar de electricitate sau acces rapid la servicii medicale de urgență.

dezvoltare ianos 3

– Care sunt, în opinia dvs., principalele inconveniente pentru zonele rurale în a atinge anumite standarde de dezvoltare? Ele țin cumva mai mult de partea financiară, de mentalitate, de strategii unitare de dezvoltare mai mult sau mai puțin bine puse la punct?

– Diversitatea de situații ne conduce la ideea că, promovând o dezvoltare rurală inteligentă, toate așezările rurale din România pot atinge un standard de viață decent. Însă pentru aceasta este necesară definirea și promovarea unor politici care să țină cont de resursele și valorile locale, dar și de posibilitățile limitate, pentru început, de a se dezvolta prin forțe proprii. Or, într-un asemenea context, statul este cel care trebuie să protejeze spațiul rural de agresiunile tot mai puternice și complexe venite din afara sa, prin acordarea de facilități pentru descurajarea depopulării acestuia.

Prin urmare, de comun acord cu populația locală, cu reprezentanți ai comunităților rurale, trebuie stabilite politici generale și specifice de dezvoltare locală. Particularitățile fiecărei așezări rurale impun viziuni speciale și căi diferite de atingere a performanței în procesul de dezvoltare, de creștere a gradului de satisfacție a locuitorului de la sate. Impunerea de sus în jos a unor modele de dezvoltare, viziunea contabilicească a procesului de dezvoltare și de organizare administrativă a spațiului rural vor avea efecte catastrofale asupra satelor românești. Spre exemplu, mult dorita comasare a comunelor, pentru a crește bugetele locale și a asigura salarii corespunzătoare angajaților primăriilor, este una dintre cele mai nesănătoase politici de dezvoltare rurală. În loc să se apropie serviciile administrative de sătean, prin aplicarea unei asemenea politici are loc îndepărtarea săteanului de acestea și deplasarea sa la noua reședință de comună, situată uneori la peste 20 km distanță. Evident că dezvoltarea rurală presupune educație, iar aceasta înseamnă școală (susținerea acesteia, chiar dacă numărul de copii nu se încadrează în limitele impuse la nivel național) în sens clasic, dar și centre de informare și pregătire pentru adulți, care să-i sprijine în procesul de asociere și de valorificare a excedentului de produse agricole din zonele respective. Prin construirea de rețele sociale în mediul rural, facilitându-se procesul de comunicare, inclusiv prin utilizarea Internetului, comunitățile locale, chiar relativ izolate, vor fi regenerate din punct de vedere economic, social și psihologic. Sintetic, am putea spune că, pentru o dezvoltare corespunzătoare a României, cea mai rurală țară din Uniunea Europeană, este nevoie de o viziune clară pentru conservarea ruralului prin modernizare.

– Care este principalul atu al României în a valorifica potențialul rural?

– Pentru a răspunde la întrebarea dvs. aș pleca de la unul dintre aspectele subliniate în concluzia anterioară. Atuul principal al României poate fi chiar faptul că suntem țara cea mai rurală din Uniunea Europeană. În luna iunie a anului trecut, la Conferința europeană privind dezvoltarea ruralului, care a avut loc la Braunschweig, în Germania (unde am fost invitat în calitate de „keynote speaker“), am subliniat că „noi, românii, trebuie să fim suficient de deștepți ca să transformăm acest handicap într-un atu“. Și mai remarcam atunci că europenii trebuie să ni se alăture, întrucât această nestemată, reprezentată de rural nu este un bun numai al României, ci al Europei întregi. Când vorbesc despre rural, am în minte ruralul nealterat sau slab alterat, care mai poate fi salvat prin protejare și conservare. Din nefericire, nivelul actual de dezvoltare a țării și resursele financiare de care se dispune nu permit acțiuni majore în această direcție. În schimb, există o resursă intelectuală deosebită, care poate fi pusă în practică pentru valorificarea acestui atu. Starea latentă a acestei resurse poate fi schimbată prin identificarea unor catalizatori locali sau regionali, cuplați cu o idee „perimată pentru români“, dar actuală pentru europeni, reprezentată de mândria locală și regională. Poate, cu alte ocazii, vom putea dezvolta importanța unei astfel de energii în dezvoltarea teritorială la diferite scări de timp și spațiu.

– Răspunsul dvs. provoacă o altă întrebare: există tot mai multe voci, din țară și din afară (de exemplu, prințul Charles sau Charlie Ottley, realizatorul emisiunii „Wild Carpathia“), care spun că România trebuie să-și păstreze frumusețile naturale extraordinare ori satele așa cum sunt și să nu le altereze cu modernități. Dvs. ce părere aveți? Poate fi aceasta o nișă de care putem profita?

– Cred că din cele subliniate mai sus a reieșit foarte clar o idee: sunt pentru a conserva satele românești prin modernizare. Prin componentele lor arhitectonice, prin tradiții și comportamentul psihologic colectiv al comunităților, unele sate pot deveni sate-muzeu. Dar nu toate, cele peste 13.000 de sate pot deveni adevărate muzee! De aceea trebuie să facem distincție între un rural viu, modern și cu rădăcini ancestrale definite ca valori perene (care să sprijine dezvoltarea) și un rural care să trăiască, în principal, din particularitățile sale unice. Această nișă despre care se vorbește poate fi exploatată întrucât este atractivă pentru turiști, pentru cei îndrăgostiți de istorie și de natură. Dar la fel de atractiv poate deveni orice sat, mai ales din zonele montane și deluroase, în condițiile în care își păstrează peisajul intern și cel din moșia satului mai puțin alterat, dar productiv. Bioeconomia poate fi o cale formidabilă de reabilitare a satului românesc, în condițiile existenței unor politici specifice de încurajare a inițiativei particulare și de valorificare a atuurilor fiecărui spațiu rural. 

În consecință, agreez ideea de a promova satele-muzeu, dar trebuie să nu uităm că ele trebuie să aibă și propria capacitate de producție. Viața lor nu trebuie să depindă numai de numărul de vizitatori/turiști, ci și de produsele pe care le realizează, cât mai apropiate de natură și mai puțin industrializate. Producția de serie mică, în gospodăriile țărănești sau în micile asociații create, trebuie să fie cea care contribuie la plusvaloarea dată de unicitate și de peisajele mirifice din jur.

– În prima parte a interviului vorbeați despre „efectul dezastruos pe care îl are supradimensionarea unor locuințe în unele sate“. Vorbind despre estetic, considerați că ar fi util să fie însușite norme de urbanism pentru fiecare localitate în parte, cât să dea impresia de specific local? Din câte știm, în afară de zona Transilvania, satul românesc are un amestec imposibil de arhitectură...

– Desigur, trebuie regândit urbanismul, spre a-l elibera de cifre și norme care încorsetează dezvoltarea. Reglementând majoritatea elementelor privind structura intravilanului, de la nivel central, fără a ține cont de preferințele locale sau regionale, înseamnă promovarea unei anumite uniformizări în estetica rurală. Din punctul meu de vedere, planul urbanistic general trebuie să pornească de la specificul fiecărui sat, de la valorile sale perene. În jurul acestora trebuie proiectată dezvoltarea viitoare. Vorbesc de o proiecție flexibilă, care să lase loc inovației în materie de structurare internă a satului și de îmbunătățire a imaginii rurale. Satul românesc se bucură de o mare diversitate, pentru că reprezintă adaptarea concretă a locuirii (înțelegând și specificul activităților) la mediul de inserție, respectiv natural și cultural-istoric. Așa se explică de ce satul din Delta Dunării este diferit de cel din zonele de câmpie, dar mai ales de cel din zonele de dealuri și munte sau de ce există diferențieri între sate pe mari arii culturale, chiar în interiorul acelorași provincii istorice. Precizez că, generic, am folosit termenul de sat întrucât diferențierile menționate se regăsesc și în spațiul rural adiacent, în modul de organizare și exploatare a acestuia. Chestiunea legată de estetica peisajului trebuie conectată cu cea de imagine a ruralului. Imaginea teritorială încă nu constituie o variabilă în domeniul urbanismului și amenajării spațiului, dar reprezintă un instrument important de promovare a valorilor peisajului. Prin politici specifice de cosmetizare sau alterare a imaginii teritoriale, ruralul românesc poate fi prezentat ca un produs vandabil sau mai puțin vandabil pe piața europeană, iar din acest punct de vedere toți actorii implicați în dezvoltarea rurală durabilă trebuie să realizeze sinergia necesară promovării unei imagini obiective a acestuia.

Maria Bogdan

Articole înrudite