reclama youtube lumeasatuluitv

Reacția plantelor la secetă

Se prognozează o vară 2016 secetoasă. Zile de secetă și arșiță sunt considerate cele cu temperatura de peste 32 de grade Celsius și umiditatea atmosferică sub 30%. Prin secetă se înțelege un interval de minimum 10 zile fără precipitații.

În perioada de secetă plantele se veștejesc, adică transpirația depășește capacitatea acestora de a absorbi apa din sol.

Veștejirea poate fi trecătoare și are loc în orele puternic însorite ale zilei, când plantele transpiră intens și frunzele nu sunt aprovizionate cu apă suficientă, deși solul are umiditate. Când se răcorește, spre seară, își revin la normal.

Dar veștejirea poate fi durabilă și apare la o umiditate scăzută a solului, din care plantele nu-și mai pot acoperi pierderile de apă prin transpirație, cu consecințe destul de grave pentru plante.

La porumb, de exemplu, veștejirea trecătoare apare când pierde 15,6% din apă, iar la veștejirea durabilă pierde 40% din apă.

În urma veștejirii la grâu are loc un transport masiv de substanțe proteice din plantă în boabe. Așa se explică de ce grâul crescut la umiditate mai redusă și temperaturi ridicate are un conținut de proteină mai mare în boabe. Aceasta deoarece scade fotosinteza producătoare de carbohidrați, în schimb se intensifică respirația când se consumă din rezerva de carbohidrați. Se scurtează perioada de formare a bobului, reducând timpul de depozitare a carbohidraților și în final conținutul în proteină este mai ridicat.

După o perioadă de veștejire plantele rezistă mai bine la secetă, însă cu influențe negative asupra nivelului recoltei.

La plantele veștejite stomatele se închid, frunzele se răsucesc (la porumb se fac sul) pentru a diminua transpirația și în aceste condiții se reduce fotosinteza. În schimb, respirația se intensifică și consumă din substanțele de rezervă, diminuându-se recolta.

Creșterea rezistenței la secetă are loc prin hidroliza amidonului în monozaharide, iar proteina în aminoacizi, prin aceasta împiedicându-se coagularea protoplasmei.

În condiții de secetă apare concurența între diferitele organe ale plantei pentru apă:

– frunzele tinere, cu forță de scurgere mai mare, absorb apa din frunzele bătrâne care se usucă și cad;

– frunzele tinere pot sustrage apa și din vârfurile de creștere și creșterea plantelor este oprită;

– pot sustrage apa din flori și ovarele avortează, iar fructele tinere cad.

La o fază mai avansată a secetei apar modificări în activitatea enzimelor din plante:

– se intensifică activitatea amilazei care transformă poliglucidele în glucide simple;

– substanțele proteice din frunzele bătrâne se descompun în aminoacizi liberi care sunt absorbiți de frunzele tinere;

– se acumulează acizi organici care neutrali­zează amoniacul rezultat din degradarea proteinelor.

Rezistența la secetă se datorează proprietăților protoplasmei celulelor care permit menținerea în viață a plantelor în timpul secetei și reluarea proceselor vitale, cu intensitate sporită, când din nou solul este aprovizionat cu apă.

Plantele evită supraîncălzirea printr-o transpirație activă deoarece la temperatura de peste 45 grade C protoplasma coagulează și planta moare. Prin urmare, rezistența la secetă este condiționată de proprietățile protoplasmei de a suporta deshidratarea cu minimum de periclitare a funcțiilor fiziologice ale acesteia.

La plantele veștejite au loc următoarele transformări de substanțe organice:

– scade conținutul de glucide din frunze deoarece scade fotosinteza;

– crește cantitatea de zahăr pe baza polizaharidelor din frunzele inferioare;

– crește conținutul de monozaharide pe baza zaharozei care se hidrolizează.

Plantele rezistente la secetă se caracterizează prin:

– au stomate și ostiole mai mici și în adâncitură pentru a reduce transpirația;

– au sistem radicular bine dezvoltat și în adâncime pentru a folosi apa freatică;

– au vase conducătoare cu diametrul mai mare, cu capacitate de absorbție ridicată;

– au frunze mici și suprafață foliară redusă, se pot răsuci, schimba poziția pentru a reduce din energia solară primită;

– frunzele au cuticula mai groasă, sunt prevăzute cu strat de ceară, cu peri;

– au presiune osmotică ridicată pentru a folosi apa reținută strâns de sol și au respirație redusă pentru a nu consuma mult din rezerve;

– posedă capacitate de translocare rapidă a hidraților de carbon rezultați din fotosinteză pentru a crea loc noilor carbohidrați.

Cu cât cantitatea de apă legată este mai mare față de apa liberă, celulele rezistă mai bine la temperaturi ridicate.

Dintre plantele de cultură, cu rezistență mai bună la secetă, menționăm: meiul, sorgul, porumbul, grâul, secara, orzul, floarea-soarelui, șofrănelul, năutul, sparceta, lucerna. Mai puțin rezistente sunt: cartoful, fasolea, sfecla, ovăzul, mazărea, soia, muștarul, trifoiul.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU