Un traseu de neratat la „fierbătorile“ din Buzău
Poate nu s-ar numi chiar turism un traseu care include Vulcanii Noroioși din Buzău. Locul s-ar încadra mai degrabă la drumeții sau aventură în natură. Și asta nu pentru că rezervațiile de la Pâclele Mari, Pâclele Mici și Beciu n-ar fi fascinante – dimpotrivă, vulcanii sunt de-o frumusețe stranie, iar peisajul unul copleșitor – ci pentru simplul motiv că nu există o infrastructură turistică la un nivel acceptabil și nicio dezvoltare pe măsură a localităților pe teritoriul cărora se desfășoară aceste spectacole rare ale naturii.
În fine, lucrurile sunt mai nuanțate. Fiind arii naturale protejate de interes național, perimetrele vulcanilor se subsumează ecoturismului ca formă de organizare a așa-numitului turism de nișă. Dar până la rezervațiile în sine este nevoie de infrastructură rutieră și turistică importantă dacă zona ar vrea să se dezvolte sub acest aspect, cu atâtea resurse naturale și/sau istorice la îndemână. Aceasta din urmă se află la un nivel incipient spre acceptabil, ca să zicem așa: cu două sau trei unități de cazare/restaurante și drumuri pe alocuri improprii nu se face primăvară! Vorbind despre dezvoltarea localităților (industrie turistică și manufacturieră), vă dăm un singur exemplu: magazinașul de la poarta Pâclelor Mari vinde suveniruri cu și despre vulcani realizate la Brașov!
Locuri rare în România
Denumirea de vulcani noroioși este, dacă vreți, una acceptată științific. Aceștia se mai numesc pâcle (dex – vulcan mic din care erup gaze, ape sărate, uneori și petrol; vulcan noroios) sau, și mai frumos, fierbători, termen dat în vechime de localnici. Vulcanii de la Berca - Arbănași au fost remarcați prima dată de francezul H. Cognand, în 1867, cu ocazia unor prospecțiuni petroliere. Mai târziu, au fost descriși de Grigore Cobolcescu (1883), Grigore Ștefănescu (1890) și Mircea Peaha (1965), ultimul realizând și o primă lucrare de sinteză. Fenomenul care stă la baza formațiunilor din Buzău este relativ simplu: emanațiile de gaze din zonele cutate și faliate aduc la suprafață noroi, mai rar petrol. În permanenta sa revărsare, noroiul sulfuros și sărăturos a creat un peisaj selenar, singular în felul său. În raza de erupție și de scurgere s-au format cele mai ciudate forme de relief, unul supus permanent transformărilor. În general aria naturală a Vulcanilor Noroioși adăpostește un habitat natural special de tip pajiști și mlaștini sărăturate panonice și ponto-sarmatice, cu specii rare, unele (Nitraria schoberi și Obione verrucifera) unice pe teritoriul României, protejate de lege.
La pâclele Buzăului
Rezervația se găsește pe teritoriul comunelor Berca (fostă Pâclele ori Joseni) și Scorțoasa (fostă Policiori). Pâclele Mari (Scorțoasa), pesemne formațiunea cea mai vizitată, se situează la o altitudine de 322 m, întinzându-se pe o suprafață de 22 ha, iar Pâclele Mici (Berca – 341 m altitudine) au o arie protejată de 16,5 ha. Pâclele de la Beciu (Scorțoasa) au dimensiuni mult mai mici, de 20 x 40 m. La Vulcanii Noroioși se ajunge relativ ușor: din DN 10 Buzău - Brașov, în dreptul localității Berca, se circulă pe DJ 103 F, cu o mică porțiune pe DJ 203 L, și apoi pe DJ 220 A (Policiori), până la Pâclele Mari. Drumul asfaltat este unul în medie bun. Traseul până la Pâclele Mici, considerate de majoritatea turiștilor mai spectaculoase, se desprinde din DJ 220 A, cu un popas „La Șopron“ și o drumeție pe jos, peste deal, pe cărarea botezată Aleea Vulcanilor. Mai există și varianta DC 195, Berca - Pâclele, o cale rutieră mai puțin folosită și nu în cea mai bună stare. Înspre micile cazane de la Beciu se ajunge greu, pe un drum dificil de parcurs, dar merită efortul, micii vulcani fiind foarte activi și interesant de urmărit. Rezervațiile aparțin Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor și trebuie să spunem că, în ultima perioadă, s-au operat câteva schimbări în bine. Dacă până deunăzi, turistul român înțelegea să încingă grătare lângă vulcani, de câtva timp. La Pâclele Mari se intră ordonat, pe bază de bilet, fiind interzise accesul pe timp ploios și orice alte activități în afară de vizitare și fotografiere/filmare a zonelor. Iar călătorul chiar are ce vedea, de la mici cratere în permanentă activitate, la conuri de noroi ridicate prin depuneri repetate, de la ravene la coame goale și galbene de pământ, un peisaj cu totul și cu totul neobișnuit.
Un traseu turistic complet
Vorbind însă despre potențialul turistic al zonei, trebuie să spunem că el nu este exploatat cum se cuvine. Participarea comunităților locale, care ar putea da o altă dimensiune economică comunelor Berca și Scorțoasa, este minimă. De exemplu, cu Pâclele Mari și două obiective încadrate în lista monumentelor istorice de interes local (un sit arheologic aparținând Culturii Monteoru și moara Palcău, ambele în satul Dâlma), localitatea Scorțoasa se comportă ca o așezare oarecare, cu o evoluție mediocră. În schimb, Berca –având și o putere economică incomparabil mai mare și o populație de aproape trei ori mai numeroasă – arată foarte bine pe alocuri (satele Berca, Pleșești și Pleșcoi). Un sejur aici ar putea fi completat cu o vizită la ruinele Mănăstirii Berca, lăcaș ce datează din anul 1694, monument istoric de arhitectură de interes național, și o drumeție la Mănăstirea Rătești, din satul cu același nume, așezământ menționat ca schit încă din anul 1634. Tot aici, în Poiana Șoimului, poate fi văzută Crucea Dorobanțului, ridicată în secolul al XIX-lea, iar în satul Joseni, poate fi admirată o cruce de pomenire din piatră, construită în anii 1700. N-ar fi de ocolit nici Lacul de acumulare și barajul de la Pleșcoi, amenajat pe cursul râului Buzău.
Geoparcul „Ținutul Buzăului“, o șansă de dezvoltare ecoturistică
Lucrurile s-ar putea schimba esențial dacă Geoparcul „Ținutul Buzăului“ ar începe să funcționeze în sensul pentru care a fost creat, adică să acceseze fonduri europene și naționale pentru dezvoltarea ecoturistică a zonei. Geoparcul, o idee dezvoltată de Centrul Geomedia al Universității București, în 2007, a fost preluat și asumat de Consiliul Județean Buzău și 18 comune (109.826 ha), de la Berca (vulcani) la Bisoca (Rezervația de pin negru „Lacurile“), de la Colți și Bozioru (Muzeul Chihlimbarului și locuințele rupestre) la Lopătari (focul viu). Acestea, împreună cu ANTREC, au fondat în 2010 Asociația de Dezvoltare Intercomunitară „Ținutul Buzăului“, organizație care a derulat un prim proiect, materializat însă doar prin crearea unor centre de informare turistică. Și echipa Geoparcului „Ținutul Buzăului“, Geo-Team, a conceput, în 2014 proiectul GeoSust pentru care a obținut un grant european EEA. Acestea sunt cu totul insuficiente pentru ca acest perimetru rar din România să fie acceptat în Rețeaua Unesco și Rețeaua Europeană a Geoparcurilor și pentru a conferi în general zonei dezvoltarea care să aducă apoi bunăstare locuitorilor.
Maria Bogdan
