reclama youtube lumeasatuluitv
update 24 Feb 2020

Gheorghe Roșoga, „cântărețul frunzelor și-al apelor“

Dorința înfiripată în tinerețea muzicală a lui Gheorghe Roșoga a fost ca, atunci când va fi difuzat la radio, ascultătorul să-l recunoască după glas și cântec, nu după ce-l prezintă crainicul. A reușit mult mai mult de-atât. Infinit mai mult. Dincolo de trofee la marile festivaluri și concursuri de folclor, diplome de excelență, premii și recunoașteri naționale și internaționale, rapsodul de la Gura Motrului (Mehedinți, la granița cu județele Gorj și Dolj) a adăugat muzicii populare o pagină inconfundabilă de creație, dacă e permis, adevărate poeme epice puse în cântec, cu un mesaj de-o putere și profunzime răscolitoare. Gheorghe Roșoga nu se rezumă la o simplă contemplare, nu este doar un cunoscător și fin observator al universului rural, ci îl înțelege, îl simte, se implică emoțional, ia asupra sufletului său povești, poveri și întâmplări ca și cum ar fi ale sale. Poate de aceea, ascultându-i cântecele, nu ai cum să nu trăiești laolaltă cu interpretul amintiri, înduioșări, tresăriri, bucurii. E semnul clar că n-a creat melodii pentru sine, ci pentru plăcerea celui care le aude. După 50 de ani de cântec la cel mai înalt nivel, solistul nu mai are nevoie de evocări ale parcursului artistic. Din acest motiv, în interviul de față încercăm să deslușim resorturile interioare care au stat la baza alcătuirii repertoriului său unic cu unele melodii, le-am numit noi, testament.

– Gura Motrului, răscruce între Jiu și Motru, între Mehedinți, Dolj și Gorj; admirație pentru Maria Lătărețu, Ion Luican și Emil Gavriș. Cât a cântărit fiecare din aceste repere sentimentale pentru conturarea personalității dvs. artistice?

– Am fost dintotdeauna îndrăgostit de lumea satului. Așezarea în care m-am născut, situată la vărsarea Motrului în Jiu, de unde și numele Gura Motrului, are o istorie bogată, dar mai ales oameni smeriți și buni. Pe toți, sat și oameni, i-am purtat mereu cu mine, mă însoțesc la orice pas, m-au inspirat; acolo îmi sunt rădăcinile, acolo a fost școala mea de căpătâi (cei șapte ani de-acasă), la fel de importantă ca multele școli prin care am trecut. Amintirile sunt și acum foarte puternice, mi se derulează prin ochii minții imagini cu sătenii aceia simpli și plini de bună-cuviință, cu mâinile bătătorite de coarnele plugului, cu fețele arse de soare, umili în marea lor credință față de Dumnezeu. Nu țin minte pe cineva care să fi muncit în zi de sărbătoare; tot satul punea sapa deoparte și venea la petrecere, într-o frățietate neîntâlnită nicăieri de-atunci încoace. E ceva care m-a urmărit toată viața și mă înduioșează aproape mistic: toate casele aveau ferestrele spre uliță, iar ele erau despărțite în ochiuri, prin lemnăria așezată în formă de cruce... În acest univers am început eu a iubi cântecul. N-aveam radio, de televiziune nici vorbă atunci, dar ascultam, peste gard, la difuzorul vecinului nostru mai înstărit, vocile Mariei Lătărețu, Ion Luican și Emil Gavriș. Și-am zis că vreau să ajung ca ei. Dar în gândul meu năzuința se formulase mai simplu: „Vreau să-mi văd numele în afișe, pe garduri și să mă aud la radio.”

– Și a fost mult mai mult de-atât! Astăzi, când mergeți acasă, mai găsiți lucrurile la fel? Mai au locurile acea ardere, acel mister, acele reverberații care v-au inspirat în cântec?

– Da și nu. Da, pentru că știu eu pe unde să scotocesc, să simt curgând prin mine vremuri de mult, nu fiindcă lumea e altfel, mult prea grăbită, oamenii nu mai au răgazul să se ajute între ei, s-a dus egoismul și pe ulița satului meu... Nici casele nu mai sunt cu fereasta în cruce, le-a luat locul o arhitectură străină ruralului, una cu turle... Căminul cultural nu mai e deloc cultural, din aceste așezăminte s-au făcut magazine, baruri.

– Dvs. aveți un repertoriu care nu se confundă cu nimic altceva. Originalitatea melodiilor și a felului de a cânta trebuie că au o poveste.

– Eu am plecat de-acasă cu gândul de a cânta. Băteam pe la toate porțile, să m-asculte și pe mine cineva, să-mi spună dacă am vreo șansă să mă afirm. La liceu, la Filiași, am cântat cu orchestra școlii, am început să iau premii, să fiu cunoscut în satele zonei. Când am ajuns la Institutul Pedagogic din Craiova am mers pe la sindicate, când la unul, când la altul, ziceau că „nu scăpăm de ăsta ca popa de Păcală“. În anul 1966, țin minte și data, era pe 2 mai, am participat la un festival republican al artei studențești (n.n. - unde a fost laureat), iar acolo președinta juriului, Emilia Comișel, mi-a spus: „Măi, Gheorghe, tu ești oltean sadea, cânți foarte frumos, dar nu ai personalitate, nu ești tu, cânți cântecele altora, trebuie să-ți găsești drumul tău“. Mi-a fost destul de greu să știu cum să-mi găsesc drumul, am început să caut piese vechi prin sate, nu prea găseam și în acea clipă m-am hotărât să creez texte și melodii. Și tot atunci mi-am propus să fac asta într-un fel în care lumea să mă știe după cântec, să nu fie nevoie să mi se spună numele pentru ca ascultătorul să recunoască interpretul.

– Ca o paranteză, ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost această observație a Emiliei Comișel?

– Aș fi devenit unul care cântă melodiile altora. Revenind la căutarea drumului, în 1969 m-am prezentat la prima ediție a Festivalului „Maria Tănase“ cu balada creată de mine, „Jiule, haiducule“. Am luat premiul special al comitetului de cultură și arte, echivalentul premiului I, așa și scrie pe diplomă, dar unul dintre folcloriștii din juriu mi-a spus: „Gheorghe, ăsta nu prea seamănă a folclor, dar ai cântat bine“. La a doua ediție, în 1971, m-am prezentat din nou, iar când juriul m-a întrebat ce mai caut, că sunt deja laureat, am spus că vreau să iau marele premiu fără să scrie „echivalent“. Și m-am dus cu cântecul „Cea, Priene“: „Pe-un drum rătăcit, pe-un drum pustiit,/ Trece-un car cu boi și plin de nevoi./Iar în urma lui, urma carului,/ Cu capu-n pământ, un om necăjit“. Juriul a fost înmărmurit, publicul a aplaudat susținut, am luat trofeul, dar folcloristul și compozitorul Ludovic Paceag m-a chemat: „Gheorghe, ăsta cântec noi nu l-am găsit pe nicăieri, de unde l-ai cules? Ori l-ai făcut tu?“.

N-aveam curaj să recunosc, dar nu mai aveam încotro, iar dânsul m-a încurajat: „dă-i înainte, că faci bine ceea ce faci, ai grijă să nu te îndepărtezi de izvor, de grai, de rădăcina satului, folclorului“. De-atunci  creez pe măsura sufletului meu, a glasului meu; cam tot ce mă impresionează și mă înconjoară pun în cântec și glas.

– Ați pus, har Domnului, în cel puțin 100 de piese în fonoteca de aur a radioului! Dvs. ați fost învățător, ofițer în Ministerul de Interne, cu gradul de colonel, profesor de canto popular etc. Nu cântecul v-a fost deci profesia. Ați regretat vreodată alegerea?

– Nu. Am făcut deliberat alegerea cel puțin din două motive: în primul rând, n-am vrut să fiu nevoit să-mi câștig existența prin cântec, nu puteam anticipa ce s-ar fi putut întâmpla cu vocea; în al doilea rând, am vrut să cânt de plăcere, pentru sufletul meu, nu pentru bani. Dacă aș fi fost condiționat să mă întrețin din muzică, atunci, vrând-nevrând, trebuia să mă duc să cânt orice, oricât, oriunde și poate n-aș mai fi făcut-o din plăcere, totul devenind corvoadă, obligație. Pentru mine cântecul a fost, este și rămâne doar plăcere. Eu niciodată, în nicio împrejurare, n-am prezentat alte melodii în afara celor din repertoriul meu.

– Pentru că am ajuns din nou la repertoriu, pun următoarea ordine: „Într-o vale adâncată“, „Gheorghe, Gheorghe“, „Trece poștașul prin sat“, „Spovedania“, „Marine, muică, Marine“. Publicul ce vă cere? Din punctul de vedere al încărcăturii emoționale a textelor, cum v-ați așeza melodiile?

– „Gheorghe, Gheorghe“ este cea mai solicitată și îndrăgită piesă, e viața unui om de când apare pe ulița satului și până când dispare, cu urmele pe care le lasă el pe pământ. Apoi, „Mărine, muică, Mărine“ e o melodie inspirată tot din întâmplări reale, cu copii care au vândut casa părintească, apoi li s-a făcut dor de sat, au venit, i-a prins noaptea și au dormit la vecini și prieteni. E legătura dintre mamă și fiu: „Să nu dai casa și șoprul,/ C-astea ți-au purtat norocul./Nu da, mamă, bătătura,/Să îmi piară rădăcina“. Mai e un cântec, „Pentru-o brazdă ne-am certat“, povestea adevărată a doi prieteni care se aveau ca frații, aveau pământurile aproape, mâncau împreună, iar când unul a intrat cu o brazdă de plug mai încolo amiciția de-o viață s-a ruinat. „Trecea poștașul prin sat“ are în spate o întâmplare reală, de când eram eu învățător în sat. Aveam o vecină în vârstă, singură, bărbatul îi murise în război, iar băiatul, unicul copil, a plecat la București, a făcut o facultate, s-a însurat, a avut un copil. Și-a vizitat odată mama, i-a adus și nepotul, să-l vadă, fără nevastă, că-i era rușine să arate unde a stat și de unde a plecat. Și-apoi n-a mai venit. Bătrâna stătea zi de zi la gard, să-l aștepte pe poștaș, cum zice în cântec, „trecea poștașul prin sat/punea câinii pe lătrat“ și-l întreba: „Lisandre – așa-l chema, Alexandru – am și eu ceva de la copil?“. „N-ai, mâine“, îi răspunde, jenat, omul. Într-o zi a auzit-o bombănind: „Fir-ai al dracului, mă minți că mâine, iar mâine nu-mi aduci nimic!“. A venit la mine Lisandru: „Dom’ învățător, mă dădu dracului“. „Hai, măi, să-i facem noi o scrisoare“, zic eu. Am scris-o, poștașul i-a dus-o, bătrâna a venit peste gard, bucuroasă: „Gheorghe, îmi trimise al meu scrisoare, mi-o citești?“ I-am citit, a plâns, după câteva zile femeia a închis ochii, iar sub căpătâi au găsit scrisoarea scăldată de lacrimi...

– Cum „Într-o vale adâncată“ e tot fiul care nici măcar nu știe mormântul alor lui, dar le vrea pământul. Poate tocmai pentru că sunt întâmplări aievea oamenii trăiesc, nu doar ascultă cântecele dvs. Vi s-a mai spus „cântărețul frunzelor și-al apelor“, iar cartea pe care ați lansat-o, „Mi-am pus sufletul în glas“, la sărbătorirea a 50 de ani de carieră, vorbește tot despre intensitatea legăturii dvs. cu satul. Ați obținut de la cântec tot ceea ce și-ar fi putut dori un interpret. Ultima recunoaștere este diploma de excelență pentru valorificarea folclorului românesc, creație și originalitate, conferită de Academia internațională de poezie „Mihai Eminescu“. Ce-ar mai urma?

– Pregătesc un nou material, dar vreau să public și un volum de poezii, slove despre sat, pe unele vreau să le pun pe CD, recitate de mine. Și mai am o mulțime de lucruri de făcut, fiindcă glas am, pe picioare stau, bucurii trăiesc alături de fetele mele (n.n. soție, fiice și nepoțele) și sunt același veșnic îndrăgostit de sat și de cântec.

Maria BOGDAN

Articole recente - Lumea Satului