Adama Sultan iulie 2020
update 18 Sep 2020

Ionuț Langa nu renunță la tricolor

Primul vis de liceean al lui Ionuț Langa (32 de ani) a fost să poată realiza cândva un album cu pricesne, pe care să le poată cânta nu doar în strană, ci și pe scenă. Visul i s-a împlinit. Apoi a dorit să fie interpret de muzică populară, dar nu unul oarecare, ci unul care să poarte cu sine și să le transmită românilor, oriunde s-ar duce, dragostea de țară. Melodia „Nu ne vindem țara“ e mai mult decât atât, e un manifest despre patriotism, iar piesa este nelipsită din spectacolele susținute mai ales în diaspora. Ce planuri are tânărul brașovean pentru viitorul său? Să cânte și iar să cânte!

– Sunteți născut în comuna Jibert, Brașov. Cum ați descrie zona și familia din care veniți?

– Comuna Jibert este situată în nord-vestul Brașovului, într-o zonă dispusă între podișurile Hârtibaciului și Homorodului, cu egale influențe culturale din ținuturile Mureșului și Sibiului. Ca delimitare mai precisă, Jibertul este plasat între Țara Făgărașului, Cohalm  și coridoarele Târnavelor.

Satul meu este unul de oameni simpli ca și familia mea, de altfel. Localnicii se ocupă cu creșterea animalelor, ca mai toată zona din centrul Ardealului. Vorbind despre ai mei, tata este agricultor, se îngrijește de grădină și crește animale, iar mama este cofetar-patiser. Sunt cel mai mare din cei doi copii ai familiei, mai am un frate în vârstă de 25 de ani, plecat în Germania.

– Dvs. sunteți absolvent de teologie, dar nu profesați. Ați ales să urmați cealaltă pasiune a dvs., să cântați.

– Da, am urmat cursurile Seminarului Teologic Liceal Ortodox din Făgăraș și sunt absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea“ din cadrul Universității „Aurel Vlaicu“ din Arad. După ce mi-am luat licența m-am stabilit în Arad, dar merg și locuiesc frecvent la ferma unui bun prieten, la țară, unde-mi place teribil de mult. Pesemne e glasul sângelui, eu rămânând un mare iubitor de sat românesc. E adevărat, nu profesez, am ales să exprim altfel credința. Poate mulți se întreabă ce caută un preot pe scenă. E și acesta un fel de a ajunge la sufletul oamenilor, iar eu am preferat acest mijloc de-a comunica cu lăuntrurile noastre. Pricesnele sunt rugăciuni cântate... Dacă ne uităm în urmă, între folclor și biserică a fost (și este) o dependență reciprocă, n-ar fi existat una fără cealaltă. Iată, la mine acasă, în Jibert, chiar dacă pare demodat, la sărbătorile mari oamenii încă merg la biserică în costumul popular.

– Cum s-a înfiripat în inima dvs. dragul de muzica populară?

– Bunicul din partea tatălui meu a fost cântăreț în strană vreme de 50 de ani. Mama a cântat în tinerețe, dar nu la nivel de performanță. Amândoi mi-au cultivat dragostea pentru muzică. O secvență însă mi-a rămas întipărită în memorie: când aveam 5 ani am spus „Tatăl nostru“ în biserică. Atât de mult m-a impresionat încât din acel moment mi s-a deschis sufletul înspre credință. Pe urmă am cântat în strană. O fac frecvent și astăzi. La școală mi s-a cerut să urc pe scenă, deliberat am făcut acest lucru și în liceu, dar de data aceasta am interpretat piese folclorice. Pe o scenă adevărată am urcat abia în studenție. Și apoi s-au legat lucrurile de la sine.

– Cum s-a întâmplat?

– Se spune că nimic nu este întâmplător pe lume. M-am dus la ștrand cu prietenii și acolo murmuram niște acorduri. M-a auzit cineva, s-a apropiat de mine, m-a rugat să cânt o piesă, apoi alta. M-a întrebat direct: „Vineri ce faci, vii la spectacol“? „N-am costum popular“, i-am răspuns. „Îți dau eu, nu-i asta o problemă“. Această persoană este dl Viorel Nistor, coregraf renumit în zonă și autor a nouă cărți de folclor. Primul concert a fost în Ungaria. A urmat o colaborare lungă, am avut spectacole în tot județul Arad, fiind o perioadă plină de bucurii artistice.

– După perioada de studenție și colabo­rarea cu coregraful Viorel Nistor ce-a urmat?

– A urmat iar un șir de coincidențe. Era în ajunul Crăciunului, cântam la o petrecere privată. După câtva timp, am mers la gazdă și i-am spus să ia pe altcineva din formație, fiindcă am răgușit deja, iar a doua zi urma să plec cu grupul meu de colindători, format din foști colegi de facultate, la prieteni, să-i colindăm. M-a rugat să trec și pe la domnia sa. I-a plăcut atât de mult încât s-a hotărât să mă ducă la altcineva să mă asculte. Așa am ajuns să-l cunosc pe Florin Dragoș, un agricultor cu suflet mare, căruia îi datorez în mare parte destinul meu ulterior, el m-a dus la Florin Ionaș, muzician foarte cunoscut în vestul țării. Prima dată am lucrat împreună la un CD cu pricesne. Acesta era visul meu din liceu, să imprim aceste rugăciuni, ca mulțumire pentru tot ce m-a ajutat Dumnezeu să împlinesc. Acest material a ieșit în postul Sf. Paște. În anul următor, tot de Sf. Paști, am imprimat „Moții mei“, iar peste un alt an, n-o să credeți, tot de Sf. Paști, am înregistrat  „Nu ne vindem țara“. Ambele piese sunt compuse de Florin Ionaș și au mare succes la public. Am mai scos o melodie, „De-ar vorbi potecile“, dar n-am încă un CD, fiindcă nu vreau să fac ceva în viteză, țin foarte mult ca piesele să placă întâi de toate oamenilor. Ei sunt juriul nostru adevărat, ei decid dacă un cântec este bun sau nu. Sunt patru ani de când colaborez cu Florin Ionaș și cred că așa se va întâmpla pentru tot restul timpului, fiindcă îi sunt foarte recunoscător pentru faptul că azi sunt cunoscut ca interpret de folclor.

– Unde anume mergeți cu spectacolele?

– Cel mai mult în Arad, dar mergem oriunde în țară, unde suntem invitați. Plus în străinătate. Am susținut concerte pentru diaspora românească în Grecia, Germania, Austria, Ungaria, la anul suntem invitați în Franța. Pricesne cânt pe scenă și la biserică. Sunt locuri în țară în care oamenii sunt mai apropiați de cele sfinte, de cele patriotice. Am avut două spectacole, unul la Covasna și altul în Mureș, orice am cântat, oamenii au continuat, deci cunoșteau pricesnele în între­gime. Și în Arad oamenii iubesc aceste rugăciuni cântate, dar parcă nu le trăiesc cu aceeași intensitate ca în județele unde românii au destinul lor un pic mai chinuit.

– Grupul de colinde mai activează?

– S-a păstrat și astăzi. De opt ani, acesta ar fi al nouălea, Consiliul Județean, în colaborare cu Centrul Cultural Județean Arad, organizează Festivalul itinerant „Caravana Tradițiilor de Iarnă”, unde suntem și noi prezenți. Dar cel mai mult cu grupul colindăm în amintirea vremurilor trecute.

– Am văzut că purtați tot timpul tricolorul la costumul popular.

– Și am să-l port toată viața mea. Patriotismul este singurul lucru pe care nu ni-l va putea lua nimeni. În studenție, ca să mă pot întreține la facultate, am lucrat, în vacanțe, în Germania. Acolo am simțit dorul de țară și de casă, iar când te arde acest sentiment devii mândru și că ești român, și că ești patriot. Acesta este și motivul pentru care eu îi iubesc foarte mult pe moți și pe maramureșeni. Ei sunt cei mai uniți dintre ardeleni. Dacă te duci undeva și spui „eu sunt moț“, dacă mai e un moț în sală se ridică și vine la tine. Am avut spectacol în Viena, iar când am cântat „Moții mei“ prima dată în picioare s-au ridicat moții și apoi toți românii. Dacă în străinătate cânți o piesă din Maramureș se ridică în sală toți maramureșenii și cântă laolaltă cu tine. Aceasta este o foarte frumoasă formă de exprimare a patriotismului, iar eu sunt mândru că sunt român.

Maria Bogdan