reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Sep 2019

Vânătoarea, un spectacol în care natura se lasă învinsă

Se spune despre om că ar fi cel mai periculos vânător al Terrei. Și-a perfecționat permanent armele de vânătoare, întâi împins de nevoia de a se hrăni, iar mai apoi doar pentru a face parte dintr-un spectacol. Necesitatea s-a transformat în pasiune, iar vânătoarea a continuat să facă parte din dualitatea omului modern. Adulată de unii, contestată de alții, această activitate are încă mulți adepți. „Astăzi vânătorul modern are misiunea, spre deosebire de cel de altădată, de a menține cu arma echilibrul agro-silvo-cinegetic, sănătatea și vigoarea vânatului“, spune Neculai Șelaru. În calitate de președinte al Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România, instituția la care sunt afiliați 90% dintre vânători şi care gestionează două treimi din fondurile cinegetice ale ţării, a răspuns câtorva întrebări legate de vânătoarea în țara noastră.

România, rezervaţia de mari prădători a Europei

De-a lungul timpului, această activitate tradițională a rămas printre preocupările omului. În istoria vânătorii din România, prima formă de asociere a vânătorilor este consemnată în 1870, la Bucureşti. În Europa de peste 50-60 de ani există conceptul de vânătoare durabilă (înainte aceasta se baza mai mult pe principii comerciale). Asta presupune vânarea raţională, respectând cotele de vânătoare stabilite de Ministerul Mediului). Astfel, înmulţirea efectivelor este permisă până la anumite limite astfel încât să nu producă prejudicii silviculturii, agriculturii sau şeptelurilor de animale.

Vânătorul modern are așadar misiunea de a menţine cu arma echilibrul agro-silvo-cinegetic, dar şi vigoarea şi sănătatea vânatului. În prezent există 2.200 de fonduri de vânătoare (unităţi de gestionare cinegetică) pe tot teritoriul ţării. La câmpie un fond de vânătoare trebuie să aibă minimum 5.000 ha, la deal 7.500 ha, iar la munte 10.000 ha. Există însă şi fonduri de vânătoare întinse pe 20.000 de hectare. România este un paradis al biodiversității, spune dl Șelaru, însă lucrurile se schimbă când vorbim despre numărul efectivelor. Potrivit domniei sale, în momentul de faţă efectivele de specii plantivore sunt menținute la o limită redusă de către carnivorele mari. Potrivit datelor statistice, avem cea mai mare densitate de urşi, lupi, râşi şi pisici sălbatice din Europa, specii ocrotite prin convenţii internaţionale şi Directiva Habitate. România este așadar rezervaţia de mari prădători a Europei.

Ce ar fi dacă vânătorii pun arma-n cui

Neculai Șelaru spune că în momentul de faţă vorbim despre o restricţionare uneori exagerată a vânătorii în România. Un exemplu menționat a fost cel al Parcurilor Naţionale care, spune președintele AGVPS, sunt protejate mai strict decât în alte state europene, unde în astfel de arii este agreată vânătoarea. Și completează domnia sa: „Fără intervenția vânătorilor s-ar putea crea bulversări ecologice.“ Pentru a justifica această afirmație dl Șelaru a dat exemplul Deltei Dunării, unde vânătoarea a fost interzisă. Efectele se văd astăzi prin creşterea masivă a populaţiilor de şacali care, dacă vara au hrană la discreţie, iarna caută hrană în gospodăriile oamenilor.

Mistreţii s-au înmulţit de asemenea foarte mult şi chiar şi fazanul a devenit aproape o specie invazivă. Acesta are obiceiul de a ciuguli tot felul de specii protejate de şopârliţe endemice aflate la soare pe grinduri. Într-un final, spune el, s-a ajuns la concluzia că trebuie uneori intervenit cu arma. De altfel s-a și găsit o portiţă prin lege. La cererea administraţiei rezervaţiei, cu acordul Consiliului Știinţific, se poate vâna și în Delta Dunării. „Dacă vânătorii ar pune arma în cui echilibrul agro-silvo-cinegetic ar dispărea. Atunci ar trebui angajaţi specialişti, retribuiţi de stat, care să facă munca vânătorilor. Extremele nu sunt bune indiferent că vorbim despre o protecţie exagerată sau de o vânarea excesivă. Trebuie permanent, prin cotele de recoltă aprobate, găsită o cale de mijloc.“

Cum se stabilesc cotele de vânătoare

Prin cotele de recoltă se urmăreşte menţinerea echilibrului între carnivorele mari şi mici şi speciile plantivore şi omnivore. Definiția cotei de vânătoare este vânarea surplusului de animale faţă de numărul optim care se stabileşte în funcţie de nişte date de referinţă. Primăvara se face o evaluare, prin metode specifice diverselor categorii de vânat (urme lăsate pe zăpadă în cazul vânatului mare şi pieţe de probă în cazul vânatului mic), când se estimează numărul animalelor care au trecut peste iarnă. Acestea sunt considerate stocul de reproducţie. La vânatul sedentar se face o recenzare a tuturor speciilor, dar este dificil să se facă estimări şi în cazul vânatului migrator.

Evaluările se fac de către asociaţiile de vânătoare, care trimit apoi estimările la Inspectoratele Teritoriale de Regim Silvic şi Cinegetic. De acolo pleacă mai departe spre Ministerul Mediului, unde sunt centralizate toate datele. Această estimare se face de aproximativ 60 de ani; există o dinamică de care se ţine cont, de aceea an de an efectivele trebuie găsite în anumite limite.

Preşedintele Asociaţiei Vânătorilor spune că aceste cote de recoltă se dau cu mare precauţie şi se suplimentează în cazul speciilor păgubitoare, cum este mistreţul, atunci când efectivele sunt încă mari. La urs, spre exemplu, cota s-a menținut la 350 de exemplare, dar este posibil ca aceasta să crească pentru că și numărul exemplarelor s-a mărit. Practic, totul depinde de această evaluare a efectivelor şi de stabilirea unor cote de recoltare raţionale, iar în România, spune dl Şelaru, vânătorii au reuşit până acum să păstreze un echilibru în natură. De cealaltă parte a baricadei sunt activiștii pentru natură care susţin că efectivele de animale sunt uneori premeditat mărite pentru a putea acorda cote mai mari. Neculai Șelaru precizează că aceste exagerări pot fi cu uşurinţă descoperite analizând istoria fondurilor cinegetice şi dinamica lor.

Laţul, criminalul „mut“

Niciodată România nu a avut atât de mulţi vânători ca acum. În 1990 avea 38.000 de vânători, în 1996 avea 56.000, iar acum are peste 70.000 de vânători. Este o situație care îngrijorează și care își are originea în relaxarea rigorilor privind obținerea actelor care atestă statutul de vânător.

În opinia dlui Șelaru, cerinţele testelor la care sunt supuşi astăzi potențialii vânătorii sunt mult mai puțin exigente, se fac într-un mod discreţionar şi, din acest punct de vedere, statul s-a dovedit un administrator slab. Cert este că numărul vânătorilor nu poate fi crescut la nesfârşit deoarece condiţiile de biotop pentru vânat sunt mai slab productive decât în 1990. Un alt fenomen care a luat amploare după 1990 este braconajul. Această activitate, în afara legilor statului și legilor nescrise ale vânătorii, este practicată și de unii deținători de arme legale. Însă nu este suficient să ai o armă pentru a putea vâna în legalitate, ci trebuie să ai permis de port-armă, permis și autorizaţie de vânătoare şi asigurare de accidente.

În momentul de faţă există, potrivit estimărilor, aproximativ 20.000 de deţinători de arme legale care nu sunt afiliaţi niciunei asociaţii de vânătoare, care nu au autorizaţie de vânătoare, dar care este posibil să vâneze în afara legii.

Și totuși ponderea celor care braconează fără a fi vânători este mai mare. Unii, împinși poate de neajunsuri, s-au perfecționat în a bracona prin modalități condamnate chiar și de vânători. Cea mai întâlnită formă de braconaj în momentul de faţă este cea cu laţul, o metodă „mută“, foarte greu de depistat şi de probat. Urmează apoi braconajul cu ogari şi cel cu arme clandestine.

În opinia președintelui Asociației Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România, pericolele care amenință comoara faunistică sunt fragmentarea habitatelor, pătrunderea omului în cele mai liniştite locuri, exploatarea iraţională a pădurilor, păşunatul abuziv în păduri, mecanizarea și chimizarea agriculturii. Sunt fenomene pe care nu le putem contesta şi care au determinat o degradare a biotopului.

Laura ZMARANDA

Articole recente - Lumea Satului