Adama Sultan iulie 2020
update 17 Sep 2020

Chișinău 1988. Clipe memorabile despre și cu Sofia Vicoveanca

Moldova 1 TV Moldova 1 TV

Vă propun, fiindcă așa ceva nu trebuie să se uite niciodată, o reîntoarcere într-un timp, vorba maestrului, azi în Ceruri, Grigore Vieru, cu zile dese de suflet. Așadar: 15, 16, 17 septembrie 1988, Chișinău, Palatul „Octombrie“, rebotezat în libertate și latinitate Palatul Național. Acolo și atunci, într-o minune care a făcut înconjurul diasporei românești, dar prea puțin vorbită acasă, mă și mir de ce atât de nevorbită acasă, o artistă din Țara de Sus, țara lui Ștefan cel Mare, a făcut istorie. O istorie pe care frații noștri basarabeni o au și astăzi vie în memorie și povestesc despre ea cu religiozitate, cu la fel de mult tremur ca acum 27 de ani. Sofiei Vicoveanca, fiindcă despre această mare și adevărată româncă vorbim, i-am cerut îngăduința să reînviem acele clipe memorabile... Și ce vibrații a născut această târzie aducere aminte!

Vorbim despre o perioadă când Basarabia încă aparținea URSS, iar noi nici vorbă să visăm de ieșirea de sub comunism! Sofia Vicoveanca a fost prima interpretă din România care a cântat în Moldova, URSS Moldovenească parcă se chema atunci chinuita noastră patrie de dincolo de Prut, după 18 ani de ger cultural și de orice fel între cele două republici surori.

Ultimul concert al formației „Mondial“ avusese loc în 1970. Nici nu mai contează ce și cum au făcut maestrul Nicolae Botgros și directorul Filarmonicii Naționale, Mihail Murzac, s-o vadă în mijlocul lor pe cea pe care o ascultau, pe furiș, la posturi „furate“ cu antene pirat. Și invers se făcea același lucru. Deh, doruri de frați despărțiți de istorii nedrepte... Ținută la vamă de soldații sovietici, schimbând mai multe trenuri, Sofia Vicoveanca, însoțită de vestitul instrumentist Silvestru Lungoci, a ajuns la Chișinău chinuită de oboseală. La gară însă a întâmpinat-o o mare de oameni, iar Nicolae Botgros, care pregătise orchestra, a dorit, dincolo de orice osteneli, să prezinte câteva acorduri cu cântecele învățate la perfecție. „Când i-am ascultat – își amintește Sofia Vicoveanca – m-a străbătut un fior din creștet până-n tălpi. Am încremenit. Nu mai auzisem așa ceva niciodată.“ Din acest moment încep trei zile înălțătoare. Artă pură. Trăiri aparte. Simboluri. Și cine să înțeleagă mai bine pribegia moldavă dacă nu cea a cărei familie a luat-o cu o secundă înaintea sovieticilor, pășind încoace, peste fâșie, chiar când Bucovina de Nord era ruptă din trupul țării...

Remember tulburător de dincolo de Prut, la peste două decenii de la concertul de suflet al Chișinăului

Într-o emisiune a televiziunii moldovene din 2011, un fel de remember după două decenii și ceva de la acele spectacole „cum nu se mai pomeniseră în Palatul „Octombrie“, realizată cu cei care au fost organizatori ori martori ai evenimentului, maestrul Nicolae Botgros spune că sovietul de atunci n-a știut despre ce este vorba: „Ei credeau că am adus o interpretă de la noi, din Bucovina de Nord (n.m. – Ucraina de zi). După primele două concerte, puternicii zilelor și-au dat seama cine a venit și, când au văzut ce fenomen s-a creat, au vrut să întrerupă al treilea concert, cel televizat și difuzat în direct.“ Era puhoi de lume și pentru prima dată în Chișinău a fost paralizată circulația troleibuzelor.

Scriitorul și istoricul literar, academicianul Nicolae Dabija, mărturisește: „Sofia Vicoveanca plutea, nu cânta. Era un vis. A fost cel mai excepțional concert pe care l-am văzut eu vreodată în viața mea, o explozie în conștiința noastră... Eu unul, regăsind cântecul nostru, mi-am zis atunci, în sală, că vom avea și limbă română, vom avea și grafie latină. Și le-am avut! Atunci, în acele seri, am recuperat o parte din sufletul nostru. Faptul că astăzi suntem liberi o datorăm acelui concert, atunci s-a întâmplat să fie începutul libertății noastre, atunci a început tot, în plină dictatură, în plină URSS. Ne-am revăzut sufletul nostru reflectat în ochii tăi, Sofia Vicoveanca.“ Mihail Murzac își amintește că în Palatul „Octombrie“, începuse un fel de redeșteptare națională, prin seratele de poezie ale lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Ion Druță, iar acel spectacol a desăvârșit „trezirea sentimentului național“. Nicolae Botgros mai rememorează: „A fost o mare revoluție și în muzică, și în suflet. În timpurile acelea interzise a fluturat tricolorul în sală. Era ceva de vis, nu se mai scrie în istoria noastră un spectacol, un moment ca acela... Când a cântat balada lui Ștefan cel Mare mi-am zis că această doamnă a venit la noi prin minunea Pământului, îmi venea să mă așez în genunchi...“

Aduceri aminte din celălalt „acasă“. Sofia Vicoveanca, după 27 de ani...

– Erați îmbrăcată în costumul popular de munte alb - negru, cu basma neagră. Păreați un personaj de tragedie antică, așa văd prin ochii mei. În fine, poate era portretul românului mereu urgisit de vremuri? O mulțime imensă a inundat centrul orașului. Vă mai amintiți cum a fost?

– Oh, sunt niște amintiri pe care le-am îngropat adânc în sufletul meu. Nici nu știu dacă aș vrea să vorbesc prea mult despre ceva care se împletește cu sentimentele mele cele mai de nescotocit. Știu că a fost lume în sală și mai multă a rămas afară. Dar eram eu însămi în transă ca să remarc totul. Au fost niște momente intense de suflet cum nu cred să mai trăiesc vreodată, valuri de inimi, valuri de flori... Nu pot să uit, m-am întors la hotel și am găsit în cameră, pe colțul mesei, o farfurie cu nuci, o pâine și, înfiptă în ea, o lumânare stinsă, cu un chibrit alături. Am întrebat ce s-a întâmplat, personalul nu era deloc amabil, vorbea limba rusă, dar într-un final am aflat că doi bătrânei veniți de departe, dintr-un sat, cu rata, ca să nu piardă mașina de întoarcere, mi-au lăsat un disc să le scriu ceva, iar darurile erau semnul lor că se roagă pentru mine... Câtă simplitate și-n același timp cât Dumnezeu în acel gest!

– Ați apărut pe scenă. Sala v-a ovaționat în picioare. Ați început să cântați. S-a lăsat o tăcere de mormânt. Apoi iar furtună de aplauze. Și-ați spus, printre altele: „Vă aduc omagiul meu și-al tuturor gospodarilor de pe meleagurile unde trăiesc și cânt. (...) Am mers în turnee în lumea toată. Dar mă întrebam deseori de ce nu duc cântecul unor oameni de care mă simt în primul rând legată prin spațiu și timp istoric și mai ales prin grai străbun.“ Oamenii au amuțit, apoi au vibrat într-un fel anume.

– Înainte de acel spectacol, țin minte că eram în cabină, a intrat un domn înalt cât ușa, spunea că este medic. Mi-a zis: „Doamnă, dacă nu vă cruțați, să știți că noi vă sfâșiem. Să luați măsuri, să nu vă epuizați sufletește.“ Pesemne s-a referit la intensitatea trăită în acel spațiu. Iar eu mă știu, atunci când lumea mă vrea mă dăruiesc total, n-am limite, asta este hrana mea spirituală. Oamenii erau atât de înfometați de adevăr, de lucru curat, le era atâta dor de patrie! A fost ca un scurtcircuit, am simțit până-n rădăcina ființei mele emoții pe care nu le credeam posibile. Iar când am cântat balada lui Ștefan cel Mare... Erau oamenii cu mâinile împreunate ca la rugăciune.

– Ireal acel moment! Atunci a urcat maestrul Grigore Vieru pe scenă. Sala era în delir. Și a spus, trebuie să scriu neapărat asta, adresându-se publicului: „Iată că, de trei zile, marea și autentica interpretă a cântecului popular, Sofia Vicoveanca, moare mereu și reînvie mereu pe scena frumosului palat de cultură de unde, ca dintr-un pom domnesc, din minunea harului, se desprind frunzele de aur ale glasului ei, se desprind și se lasă peste calda și îndrăgostita dvs. respirație, într-un anotimp când nu putem să nu spunem, împreună cu poetul, «Niciodată toamna n-a fost mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte».

– Îmi spusese o colegă din Moldova că poetul lor național este în sală, dar la vremea aceea, cu informațiile securizate la graniță, nu știam foarte multe unul despre celălalt. Mai târziu, când ne-am cunoscut, mi-a mărturisit, dar se referea la secvența când eu am recitat din scriitura lui: „Când te-am auzit, am simțit că paralizez.“

– Momentul complet este așa: maestrul a improvizat niște versuri, o parafrază din „Miorița“ (Floare vicoveană,/ Floare năzdrăvană,/De trei zile-ncoace/Gura nu-ți mai tace./Ești abia venită/Ori îndrăgostită?/Floare vicoveană,/ Floare năzdrăvană,/Să le spui curat/ Că m-am cununat/Cu glăsciorul tău/Plin de Dumnezeu), v-a îmbrățișat, v-ați șters obrazul de lacrimi și i-ați răspuns, în grai moldovenesc: „Mama pâine albă coace/Noi cântăm duios/Pentru pace, pentru pace/Mulțumim frumos.“ Și iar ropote... Maestrul Botgros spunea, referindu-se la această clipă: „Eu plângeam, orchestra plângea, sala plângea, Sofia plângea, plângeau afară natura, copacii fiindcă era o mare deschidere a neamului și a sufletului nostru.“

– E adevărat, am plâns cu toții. Țâșneau pur și simplu lacrimile. Când am ajuns acasă, soțul meu, un om extrem de cult și exigent, m-a întrebat cum a fost. A rămas rezervat când i-am povestit și când am exaltat oarecum spunându-i cât m-au îmbogățit sufletește cele trei zile de Chișinău. După ce i-am dat caseta video să se uite l-am găsit și pe el plângând...

– Cine n-ar face-o? Mi s-a întâmplat și mie, la 27 de ani după acel concert! Acolo – iar toate momentele despre care vorbim pot fi vizionate de oricine, pe Internet – a fost un fenomen, vorba maestrului Botgros, o minune. Doar cine a trăit acele vremuri și simte românește poate înțelege. Doamna Sofia Vicoveanca, ați mai avut vreodată vreun spectacol cu o asemenea încărcătură emoțională?

– Nu, e irepetabil. Așa ceva nu se mai poate întâmpla. Cred că mai sus de acele emoții nicio inimă nu îndură. E mai mult decât poate să încapă într-un singur suflet.

Maria Bogdan