Adama Sultan iulie 2020
update 18 Sep 2020

Floarea Calotă, un cântec ca o carte

Foto: antenasatelor.ro Foto: antenasatelor.ro

Despre Floarea Calotă s-au scris superlative în zeci, poate sute de pagini. Interpreta născută în comuna Beuca, Teleorman, în 1956, a atins apogeul artistic – și nu oricum, ci într-o complexitate și cunoaștere profundă a folclorului – și tocmai de aceea am invitat-o să ne împărtășească din acele neștiute cărări sufletești care au deslușit cântecul popular într-un fel inimitabil, povești în portativ, poveri sau bucurii ale satului și vremurilor de altădată aduse nealterat în prezent, cu dor, cu har, cu răvășitoare trăiri.

– Citez dintr-un interviu al fiicei dvs. Ioana, actriță la Nottara: „Muzica este arta cea mai aproape de Dumnezeu, cea mai pură și adevărată.“ Cum ar arăta definiția dvs. despre folclor?

– Să dai definiții e pretențios. Folclorul e mintea și sufletul țăranului român. Și dacă vreți să mă refer la cântecul meu, e inima și sufletul țăranului din câmpia bătută de soare a Dunării, cu bietul om muncind de dimineață până seara, uitându-se pe cer să vadă dacă plouă, să nu fie truda lui în zadar. Imaginați-vă că țăranul acesta chinuit de muncă și gânduri, are sau nu recoltă, are sau nu ce le pune copiilor pe masă, îi poate sau nu trimite la școală, a avut răgaz să spună în metafore ce trăia și simțea el. Este o zbatere pe care eu am cunoscut-o în satul meu, acolo am văzut lumina zilei, acolo am învățat să muncesc, să trăiesc, să cânt. Adrian Păunescu era fascinat de următoarele versuri populare și spunea că orice poet ar fi invidios pe cel care a scornit asemenea adâncuri neștiute ale poporului: „Frunză verde trei lămâi,/Trei lămâi și trei gutui,/Din palate și domnii,/Din atâtea-împărății,/Din atâtea meserii,/Plugul e coroana-ntâi“. Deci nimic nu e mai presus decât plugul. Același țăran care dădea cu sapa a născocit această minunată filosofie. Din acest motiv trebuie să ne raportăm la el nu doar ca la omul care a muncit, ci și la cel care a gândit; el a avut mai puțin noroc... De-aici vine folclorul, din matca aceasta plină de seve, de lacrimi și de speranțe ale țăranului român.

– Dar înseamnă, dna Floarea Calotă, și capacitatea de a lua aceste trăiri și a le pune în cântec.

– Ține de o anume moștenire. Iar eu am primit din prisos de-acasă. Tatăl meu, care a mers la școală până în clasa a III-a, fiindcă bunicul lui s-a dus la învățător cu un curcan și cu o damigeană de vin să-l șteargă din catalog că n-are cine paște boii, a fost autodidact, a citit tot ce i-a picat în mână, i-a plăcut să stea de vorbă cu oameni mai luminați decât el, i-a plăcut să învețe și apoi a încercat să ne transmită și nouă, copiilor lui, că este foarte important să înveți să trăiești frumos. Eu mă gândesc la tatăl meu ca la un mare noroc pe care l-am avut când m-am născut. Se zice că pruncii, acolo, sus, își aleg părinții. Înseamnă că eu am fost foarte inspirată când am decis ca omul acesta să fie tatăl meu. El m-a încurajat înspre cântec. Nu știu dacă a înțeles că aș avea o anume aplecare, dar mă urca pe masă când veneau la noi vecini ori rude și îmi spunea: „Ia zi tu un cântecel, să vadă și ei ce frumos cântă fata mea!“ Asta mi-a dat aripi. Dar nu gândeam că voi cânta vreodată. Și totuși, la întrebarea ce vrei să te faci când vei fi mare, am răspuns: „O să fiu ca Lătăreața.“ Așa-i spuneam noi Mariei Lătărețu. Tata o adora. El selecta instinctiv ceea ce era valoros. După acest moment am descoperit lăutarii. Mă vrăjeau... Acesta este universul în care m-am format și l-am luat cu mine, de-acolo am cules puterea despre care pomeniți.

– Când s-a produs trecerea aceasta de la a fi interpret pur și simplu și a tezauriza într-un fel cântecul teleormănean?

– Am avut un profesor de limbă și literatură română, Florea Răgălie, care mă lua pe teren, prin sate, să culegem folclor literar. Atunci am observat diferențele între poemul popular adevărat și improvizație. Înainte de interviu m-ați întrebat ce alte distincții am primit în afară de „Floarea din grădină“ și trofeul Festivalului „Maria Tănase“. Vă spun că tot atât de important a fost Festivalul național „Cântarea României“, chiar dacă este îndelung hulit. Foarte multe talente s-au manifestat și s-au impus, multe repertorii au ajuns pe marile scene grație acestei manifestări. Dacă îmi amintesc fie și o singură ediție îl văd în ochii amintirilor pe Adrian Păunescu cât de încântat era, cât de entuziast prezenta acest festival. Acestea sunt doar două lumini, bucuria spectacolului și prezența lui Adrian Păunescu, care a fost nu numai un mare poet al țării, ci și un mare patriot, cu prețuire nemărginită pentru rădăcinile acestui neam. Respectul acesta ni l-a transmis și nouă. Pe urmă, „Toamna culturală buzoiană“, festival realizat în colaborare cu TVR, a fost ca o școală. Simona Patraulea și regretatul Sorin Grigorescu asta făceau, erau șlefuitori de talente, acolo ni se predau lecții de artă, cum și Mihai Florea era un filtru extraordinar în a duce pe scenă cântecul cel adevărat.

– În toate melodiile regăsim același respect pentru autenticitate. Cum ați reușit să vă păstrați în acest ton?

– Eu am ținut și țin foarte tare la cântecul adevărat, care vine dinspre țăran, pentru că sunt și mă consider o fiică a satului, care nu și-a uitat niciodată obârșia. Nu spun cuvinte mari. Dar, în timp ce vorbesc cu dvs., nu pot să nu mă gândesc că astăzi a închis ochii o mare artistă, Lucreția Ciobanu. Ea a fost și va rămâne un stâlp pe care se va sprijini întotdeauna folclorul, autenticul în muzica populară.

– Preocupările dumneavoastră depăşesc cântecul. Scrieți poezie, proză, sunteți preocupată de port și tradiție, într-un fel arhivați zona folclorică din care proveniți. Vibrând altfel trăirile înlăuntrul dvs., c-așa face poetul, cât de mult v-a ajutat această șlefuire a spiritului în cântec?

– Fiecare dintre aceste laturi are rolul său. Înseamnă o rotunjire a minții și sufletului, îl învață pe om să spere, să gândească și să acționeze într-un anumit fel. În cântec, dacă nu ai această armonie, dacă nu treci prin minte și suflet tot ce spui, nu îți atingi scopul. Sau ceva rămâne neîmplinit sau nespus. Scriu poezie și proză, dar n-am publicat nimic, poate copiii mei vor găsi de cuviinţă că e bine să le citească și altcineva, cum am făcut eu cu versurile tatălui meu, pe care le-am adunat într-o carte... Eu nu am pretenția că știu multe, îmi doresc doar să trăiesc frumos, curat și echilibrat și să fac la fel și din cântec.

– Vă provoc la un efort de imaginație: în cântece reflectați satul, cu parfumul de odinioară, cu trude neștiute ale ruralului. Dacă ar fi să puneți pe note Beuca de azi, melodia aceea ar mai avea în ea bocet, doină, dor?

– Pentru a face o melodie nu am nevoie să mă duc în sat. Am satul în mine, cu mine. Drumurile mele acolo sunt din ce în ce mai rare. Dacă merg acum nu mai am o sursă la care să mă adăp, e alt ritm al vieții, poate că nici oamenii ori noi toți nu ne mai uităm prea des la cer, nu avem răgaz pentru introspecții. Apoi și lăutarii mei de altădată au fost înlocuiți cu orga... Bine, e un fel generic de a consemna tendința de îndepărtare a instrumentelor tradiționale, cele care au atâta căldură, fiindcă lăutari, din fericire, mai sunt. Eu cânt cu mare bucurie cu un taraf, Balada, alcătuit din cinci muzicanți, fiecare dintre ei un artist în sine. O fac de câte ori pot, din păcate nu mereu, din motive independente de voința mea, dar și aici selectez foarte bine unde merg și unde nu doresc să evoluez.

– Ce are Teleormanul în plus față de alte zone încât acel cântec scurmă prin amintirile celui care-l ascultă?

– În primul rând are instrumentele foarte frumoase. Și tradiție bogată. În Vlașca și Teleorman, așa au numit folcloriștii zona din care vin, este un stil de a cânta în metafore teribile. Avem cântec de leagăn, de muncă, de sărbătoare, de dragoste, de cătănie, de război, doine, balade, bocete, descântece, povești, obiceiuri – toate ale unei singure lumi, a țăranului. Cântecul este istoria Teleormanului după cum costumul popular este istoria poporului român scrisă cu acul.

Maria Bogdan