Lumea satului 750x100 19 martie
update 28 Mar 2020

Bran, mănăstirea care bate la poarta cerului

Părintele Arsenie Boca obişnuia să spună că paşii spre biserică sunt număraţi. Să fie aşa oare? Răspunsul nu poate fi decât unul subiectiv. Dacă totuşi prin rătăcirile voite prin ţară paşii vă vor purta spre „tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu“, aşa cum definea părintele Teofil Părăian mănăstirile, îndreptaţi-vă şi spre leagănul agroturismului românesc, Fundata – Bran - Moieciu. Aici istoria este vie şi trăieşte prin obiectivele turistice naturale şi antropice, iar inima ei bate mai tare în culoarul Rucăr-Bran. Printre şirurile de munţi de aici sufletele ostaşilor români ce au luptat în Primul Război Mondial au sărutat cerul. Jertfa lor a rămas posterităţii ca o lecţie despre onoare şi sacrificiu şi pentru ca nimeni să nu uite că aici au căzut soldaţi români s-a înălţat o troiţă „întru cinstea şi veşnica pomenire a tuturor eroilor şi martirilor neamului românesc“ şi o mănăstire.

Drumul spre acest loc porneşte din centrul Moieciului de Sus şi străbate satul Şimon. Acesta aparţine comunei Bran şi este practic „un buchet“ de căsuţe ospitaliere, permanent deschise pentru cei care vor să poposească în acest colţ de ţară pitoresc. După câţiva kilometri pe strada asfaltată apare indicatorul care te îndrumă spre mănăstire. Ca să ajungi la porţile cerului porneşti mai apoi pe un drum forestier ce trece prin faţa mănăstirii şi continuă mai departe, probabil până dincolo de cealaltă faţă a dealului. Deloc impozant prin statură, ci mai degrabă prin aura şi smerenia care îl înconjoară, aşezământul s-a născut sub chipul unui schit în 2006 pe o coamă de deal, Balaban, înfrăţită cu creste ale Pietrei Craiului, Bucegi, Postăvaru şi Măgura Codlei. În plină vară, pe 30 iunie 2009, când creştinii sărbătoresc Soborul celor 12 Apostoli, Mitropolitul Ardealului a venit aici spre a sfinţi biserica, iar şapte ani mai târziu de la înfiinţarea sa, în 2013, schitul avea să se prefacă în mănăstire. Şi iată că aşa s-a născut în munţi încă un lăcaş spre cinstirea Domnului. Spectator în piesa timpului, mănăstirea Bran priveghează în linişte asupra munţilor de 11 ani. La fel de liniştită am găsit-o şi eu. Doar câţiva copii dădeau viaţă prin jocul lor peisajului încremenit. Sub razele unui soare puternic, aşezământul sfânt se ridica în mijlocul unui regat al vegetaţiei luxuriante ce cobora lin în vale. Imaculat, cu pereţi albi, fără picturi şi cu acoperiş de şindrilă, lăcaşul este în perfectă armonie cu natura. De parcă ar fi fost plăsmuit chiar din vrerea ei şi nu din a omului. În spatele bisericii se află ansamblul monahal, corpul de chilii cu parter şi etaj, acolo unde vor fi amenajate o bibliotecă şi ateliere. Sihastră în vârf de munte, mănăstirea Bran se află astăzi în grija a trei monahi, două măicuţe şi un preot.

Răsfirate împrejurul mănăstirii, se aflau colibele de lemn unde sătenii îşi petrec nopţile când vin la păşunat cu animalele pe timpul verii. Şi totuşi, la acel ceas din zi, văile erau stăpânite doar de o linişte absolută. În zare se vedea satul covârşit de grandoarea munţilor, dar nici urmă de animale sau de stăpânii lor. Poieniţele cu flori de munte fremătau sub adierea unui vânticel sălbatic de început de toamnă. Pe aceleaşi note muzicale ale maestrului se legănau şi crăiţele colorate în portocaliu intens, sădite de o parte şi de alta a aleii scurte ce îţi poartă paşii spre intrarea în mănăstire. Alături îşi răspândeau mireasma proaspătă trei brazi falnici. Am păşit în interiorul bisericii aflate sub ocrotirea Soborului celor 12 Apostoli şi liniştea era parcă şi mai profundă. Şoaptele abia rostite de mireni se pierdeau fără să înţelegi vreun cuvânt. Ca şi cum doar rugăciunile ar fi avut dreptul de a prinde glas aici.

Lumina puternică de afară se strecura delicat prin ferestrele ei suficient pentru a-i lumina încăperea modestă din punctul de vedere al spaţiului. Interiorul, la fel de simplist, păstrează aceleaşi reguli de design ca şi exteriorul mănăstirii. Pereţii albi, fără picturi, sunt îmbogăţiţi doar de câteva icoane pictate pe lemn. Totul este într-o cromatică elegantă ce îmbină doar câteva culori: alb, maroniu închis şi roşu intens. Spre deosebire de alte mănăstiri, care ascund „colecţii“ de icoane şi obiecte de cult, în mănăstirea Bran bogăţia este redusă la o raclă cu sfinte moaşte, la pâlpâirea caldă a candelelor ce ard şi la chipul blajin al puţinelor icoane păstrate aici. În rest, eşti doar tu şi sufletul tău în faţa unei nemărginite linişti din care se poate deschide hăul abisului sau, dimpotrivă, paradisul.

Laura ZMARANDA