reclama youtube lumeasatuluitv
update 20 May 2019

Popas la stâna care îmbătrâneşte în Bucegi

Când pleci spre munţi te pregăteşti să treci de o frontieră nevăzută. În spatele tău rămân oraşele-furnicar, iar în faţa ta se deschide o lume nouă, acolo unde civilizaţia a pătruns doar pe alocuri. Aici, oamenii şi-au păstrat modul simplu de a trăi, nu şi-au meşteşugit vorbele şi au un fel cald de a te privi. Sunt gata să împărtăşească cu tine comorile munţilor şi să îţi dezvăluie chipurile ascunse ale sălbăticiei. Pe Ionuţ Cocă, un cioban de 26 de ani, l-am cunoscut la Padina. M-a apropiat de el firea foarte veselă şi deschisă, dorinţa de a vorbi despre viaţa lui în munţi alături de oi şi chiar despre familie. Ca toţi ciobanii, Ionuţ şi-a lăsat în urmă soţia şi cei doi copii mici. Spunând asta, în ochii lui de un verde-căprui se întrezăreşte emoţia. Ascunde bine însă acest fior şi revine rapid la starea veselă. Răspunde jovial oricărei întrebări legate de păstorit. Aveam de gând de multă vreme să pornesc spre o stână, aşa că întâlnirea cu Ionuţ nu mai pare să fi fost pur întâmplătoare. Sub îndrumarea lui am pornit spre stâna din Bucegi.

Urcuşul a început de pe platoul Padina pe o cărare de munte uşoară ce continuă aproape o oră. Când am pornit de la baza muntelui, cerul gemea îngreunat sub povara norilor de ploaie. Erau ore întregi de când aceştia stăteau neclintiţi peste crestele munţilor fără să scape totuşi din strânsoarea lor măcar un strop. Iarba, deşi lipsită de binecuvântarea ploii, sclipea în mii de diamante pentru că roua păstrată de peste noapte şi din zorii zilei plăsmuise sfere mici de lumină. Am pornit spre limita dintre cer şi pământ având ca însoţitor un uliu ce plana maiestuos deasupra văilor. Într-un final şi-a odihnit zborul departe de mine, într-un vârf de brad.

Drumul, străjuit pe o parte de stâncă şi pe cealaltă parte de o vale adâncă, şerpuia pe munte, urcându-mă tot mai aproape de cer. Din senin, pe buza coamei de munte am zărit strunga oilor, semn că nici stâna nu era departe. Mi-am continuat drumul pe poteca bătută de ciobani şi oile lor până ce în faţa mea s-a deschis o vale blândă, dar cu creste semeţe. Dintr-o dată liniştea munţilor s-a curmat lăsând să se audă încet şi suav cântecul tălăngilor prinse de grumazul vitelor. Ceaţa subţire lăsa ochiului doar puterea de a intui ce se află dincolo de năframa ei. Enigmatic, peisajul nu părea să aibă ceva pământesc. Părea că mă aflu cumva la porţile raiului. Doar coliba încropită din bârne de lemn amintea de menirea ei. În curtea mică înconjurată de un gard firav o zgâtie de copil tocmai urnea un cal masiv ce purta pe spatele lui bidoane de aluminiu. Împreună au dispărut în negură. Mai târziu am aflat că porniseră spre izvor. La vremea când mi-am strunit paşii spre stâna de pe culmile munţilor doar doi dintre cei opt ciobani erau acolo. Înăuntrul colibei se înteţise un foc care întreţinea căldura cazanului în care se prepara urda. Într-o parte, căzut pe gânduri, un bătrânel privea spre flăcările mistuitoare. Când şi când îşi arunca iscoditor privirea spre celălalt om din colibă.

Prins cu treburi, bărbatul de aproape 40 de ani nu părea să fie conştient de ochii care îl fixau. Am trecut pragul spre cămăruţa mică ticsită cu tot felul de nimicuri însemnate. Venirea mea nu pare să-i fi tulburat nicicum pe cei doi. Bătrânul, starostele stânii din Padina, Neculai Sumedrea, nu şi-a lăsat locul decât pentru a aţâţa când şi când focul, în vreme ce tânărul, Baiu Constantin, un fel de mână-dreaptă a acestui şef de ciobani, a continuat ritualul de pregătire a brânzeturilor. Fără „protocol“, ci firesc şi fără vreo forţare, ne-am pus la şezătoare. Cu vorbe atât de simple şi fără pretenţii au început a istorisi despre viaţa în creierii munţilor, despre întâlnirile cu fiarele sălbatice, în special lupii şi urşi ce tânjesc la animalele ciobanilor, despre lumea lor aproape ruptă de civilizaţie. Pare atât de puţin de spus despre această viaţă sihastră şi totuşi sunt atât de multe lucruri pe care aceşti oameni le trăiesc.

Mare parte din an şi-o petrec pe munte alături de mioare, înfruntând vitregiile naturii şi acceptând smeriţi că muntele, pe care turistul îl elogiază, dar pe care îl cunoaşte atât de puţin, are şi o faţă răzbunătoare.

În luna mai pleacă din satul lor, Moieciu de Sus, şi se întorc spre vatră abia în octombrie. Ca să dobândească „cheile“ templului montan ciobanii de la Padina plătesc tribut faţă de proprietarii suprafeţelor. Pentru trei luni plătesc aproape 15.000 lei. Şi iată că muntele înălţat de Dumnezeu din scoarţă şi pe care ciobanii au trăit de copii este astfel al lor. La stâna din Bucegi, ciobanii aveau în grijă 800 de oi, 120 de vaci, 20 de porci şi vreo zece cai ce stăpâneau toată valea. Nestingherite de răcoarea ce îţi trimitea fiori pe şira spinării imediat ce părăseai căldura colibei, animalele se cufundau în ceaţă pentru ca apoi să apară luminate de vreo geană de lumină ce spărgea cu greu zidul norilor.

La adăpost, lângă foc, poveştile au continuat istoriste de bătrânul şef al ciobanilor. Cu glas domol, dar în care puteai simţi totuşi tăria, mi-a spus că se trage din familie de ciobani şi că tradiţia păstoritului i-a revenit şi lui. La 80 de ani încă mai străbate munţii călare sau pe jos. Traiul pe „coamele dragonilor de stâncă“ l-a întărit astfel încât astăzi nimic de pe chip nu îi trădează vârsta. Trupul, deşi apăsat de povara anilor, este încă vânjos şi puternic. Doar de câteva ori în viaţă a părăsit munţii. A fost în Capitală, dar nu l-a prins nici frumuseţea antropică a locurilor şi nici stilul de viaţă al orăşenilor. L-am întrebat şi pe mai tânărul său companion Constantin, tată a doi copii, dacă ar alege vreodată să trăiască în Bucureşti. Zâmbind uşor în colţul gurii, cu un soi de ironie subtilă, mi-a spus că nu are ce face în Capitală, că lui îi place munca şi că existenţa într-o metropolă nu îl încântă deloc. Îi place să vină în munţi chiar dacă frigul nopţilor îl îndură învelit în cojoace, având deasupra capului doar un acoperiş de şindrilă şi patru pereţi de lemn. Stă departe de familia sa, de copii şi de soţie, dar este un sacrificiu conştient. Din oierit vin banii care îi ajută să trăiască, iar viaţa în munţi, la stână, nu este pentru femei. Bărbat de „modă veche“ pare-se, spune asta chiar cu un soi de mândrie şi foarte clar ca orice curios să ştie că femeia trebuie să rămână acasă şi să se îngrijească doar de gospodărie şi copii.

Ciobanii muncesc mult, se trezesc înainte de a miji vreo rază de soare şi se culcă abia după miezul nopţii, primesc uneori o răsplată mai mică decât ar fi firesc, dar sunt liberi de constrângerile sociale.

Între timp, din negura ceţurilor a început să se ivească silueta pribegilor plecaţi spre izvor, calul şi stăpânul său, Iulian, un copilandru de 11 ani, nepot al lui Ionuţ. În curtea împânzită de bălţi mici de apă şi noroi năclăios i-a întâmpinat Constantin. Copilul, cu mare năduf, i-a spus că probabil nu va mai lua acest cal la izvor pentru că s-a „năcăjit tare“ văzând cât de greu urcă bidoanele cu apă pe spinarea lui. Ce diferenţă între acest muntean mic şi copiii „crescuţi în puf“! Înjurând mai abitir ca ceilalţi ciobani şi cu o seriozitate menită să arate ce om mare este, Iulian nu pare să se fi desprins greu de cuibul familiei sale, acolo unde au mai rămas doar mama şi fratele mai mic de grădiniţă. Tatăl i-a murit şi nimeni nu ştie ce i-a adus moartea dincolo de gratiile puşcăriei. Nici măcar un singur muşchi nu s-a clintit pe faţa copilului când s-a vorbit despre el. Poate nu a auzit vorbindu-se despre el, poate nu l-a cunoscut sau poate că şi-a ascuns foarte bine suferinţa. De trei ani Iulian vine la stâna din Padina. Spune dezinvolt că nu îi place şcoala, că nu ştie să scrie şi să citească. L-am întrebat dacă vrea să devină cioban şi, fără să privească spre mine, mi-a spus cu o siguranţă aproape descurajantă că el este cioban. L-am lăsat pe Iulian povestindu-i lui Neculai despre „un brad cu o scoarţă tare faină“, tocmai bună pentru a face tradiţionala brânză în coajă de brad.

Treptat, chipul munţilor începuse să se schimbe. Ceaţa subţire de mai devreme fusese înlocuită de una lăptoasă. Se lăsa uşor noaptea. Am lăsat în urmă coliba, pe starostele ei, bătrânul Neculai, pe Constatin şi pe Iulian, micul cioban, pentru a vedea un ultim act în această piesă. Ionuţ adusese deja oile în strungă la muls şi, alături de alţi doi ciobani, mă aştepta să împărtăşim câteva cuvinte de rămas bun. Ne-am despărţit cu gândul că poate viaţa ne va mai aduce împreună şi că paşii mei vor mai fi purtaţi spre valea raiului, acolo unde îmbătrâneşte stâna din Bucegi.

Laura ZMARANDA