reclama youtube lumeasatuluitv
update 11 Nov 2019

Mioara Velicu, cu dor de spectacolele de altădată

Foto: abcmuzical.ro Foto: abcmuzical.ro

Mioara Velicu numără anul acesta 52 de ani de cântec. Şi nu oricare cântec, ci acolo, sus, între valorile incontestabile ale folclorului românesc. Venită din satul Ireasca, Gohor – Galaţi, loc despre care spune că i-a fost temelie în formarea ulterioară ca om şi deopotrivă ca artist, cunoscuta şi îndrăgita interpretă din Moldova a scris realmente pagini de aur în muzica populară.

– Căutând pe Internet numele dvs., în 46 de secunde se afişează 76.500 de rezultate. Vorbind despre tehnica aceasta performantă, care s-a translatat şi pe scenă, aveţi nostalgia spectacolelor cu orchestră, spre comparaţie cu ceea ce avem azi?

– Normal că da. Mi-a plăcut de când mă ştiu să comunic cu publicul, să fiu în sală, să pot să cânt, să mă exprim frumos, să-i aud pe spectatori cum fredonează ritmurile moldoveneşti, cum mă aplaudă, să le simt iubirea. Fără public eu n-aş fi nimic. Doamne, cât era de frumos să ai orchestra în spate, să ai lângă tine dansatorii, să te poţi desfăşura în voie, să comunici şi cu scena, şi cu sala. Eu sunt şi acum adepta muzicii live, fiindcă Dumnezeu mi-a dat sănătate să pot cânta, iar pe unde merg şi găsesc formaţii sau măcar o trupă caut să interpretez pe viu, fiindcă transmit altfel emoţia, aşa-mi place, aşa m-am format. Apropo de tehnică, mie mi-e greu să pun CD-ul şi să cânt, însă accept ideea că, la zilele comunelor sau oraşelor, este costisitor să angajezi orchestră; dar aş prefera această variantă. Dacă ar cânta toată lumea live, eu cred că ar fi foarte puţini solişti!

– Aveţi 52 de ani de cântec, cum este să vă menţineţi o jumătate de secol printre soliştii foarte apreciaţi şi îndrăgiţi de public?

– Se spune că atunci când eşti uns cu mir de Domnul poţi să mergi mai departe. Dacă vrei să rămâi timp îndelungat într-o lume unde există competiţie aprigă e nevoie de efort. Eu am ieşit la pensie din 1996, dar am mai multă activitate decât atunci când aveam un program dinainte stabilit. Mă bucur că sunt invitată în concerte, dar să ştiţi că eu, în clipa când sună telefonul, n-am putut niciodată să zic „nu“, indiferent că ies financiar în pagubă sau în câştig după ce plătesc taxele la stat. Gura mea este învăţată să spună „da“, chit că merg la capătul celălalt al ţării. Asta mi-e drag, să cânt, iar cât voi fi solicitată asta am să fac; când n-o să mai fiu chemată o să stau acasă, mi-am creat cât de cât condiţii să trăiesc liniştită la bătrâneţe.

– V-am auzit deseori spunând că dintotdeauna aţi visat să deveniţi interpretă de muzică populară. Dar cum au fost începuturile?

– Ca la fiecare a fost greu, pentru că era o singură televiziune, un singur radio şi mulţi solişti foarte talentaţi, din toate zonele ţării. Gândiţi-vă cât de mult ne-a iubit publicul şi cât de mult îşi dorea să asculte folclor dacă noi toţi, vreo 400-500 de interpreţi, am putut să ne lansăm în acele condiţii restrânse de mediatizare. Când mergeam la spectacole era arhiplin peste tot, indiferent că venea un ansamblu cunoscut sau mai puţin celebru; oamenii iubeau frumosul, iar noi ne prezentam în faţa lor cu respect şi cu un repertoriu propriu autentic, deosebit.

– Şi astăzi nu mai e la fel?

– Of, din păcate nu mai e la fel. Sunt într-adevăr spectacole multe, dar şi impresari care nu ştiu nimic despre valoare ori nu ţin cont de ea. Unii solişti depind de aceşti organizatori, dar din fericire sunt şi primari buni cunoscători de folclor şi atunci îşi fac afişul în funcţie de o anumită notorietate a artistului. Eu nu mă pot plânge, har Domnului, dar este adevărat că, la anumite petreceri săteşti, e un alt gen de public, nu te ascultă la adevărata ta valoare, mai mănâncă un mic, mai bea, mai fumează, mai iese la un joc, nu e ca-n sala de concerte. Mi-este extraordinar de dor de spectacole la sală, unde publicul plăteşte bilet să te asculte, simte muzica, se bucură, vibrează.

– Citindu-vă biografia, la 19 ani, în 1963,

aţi fost angajată la Ansamblul Folcloric „Rapsodia Dunării“, din Galaţi. Din 1964 şi presupun că până în 1980 aţi activat la Ansamblul „Trandafir de la Moldova“, din Bârlad. Timp de 16 ani apoi, între 1980 şi 1996, aţi fost angajată la Ansamblul „Ciocârlia“ al Ministerului de Interne. Cât a contat faptul că aţi venit la Bucureşti? Cariera v-ar fi fost la fel de împlinită dacă aţi fi rămas la Bârlad?

– Nu, n-ar fi fost. Mă bucur că am prins atunci trenul, cum zice românul. Am venit în Bucureşti când eram cât de cât cunoscută, am devenit colega monştrilor sacri ai muzicii populare, m-am integrat perfect, fiindcă mie mi-a plăcut disciplina. Dacă aş fi rămas la Bârlad nu cred că aş fi devenit o solistă la fel de importantă, indiferent cât aş fi compensat eu cu strădania caracteristică mie. În provincie este mai greu – bine, la Bârlad s-a şi desfiinţat orchestra; poate că aşa mi-a fost dat, să vin la Bucureşti şi să am toate drumurile deschise la radio, televiziuni, spectacole. Tot de Bucureşti se leagă realizarea cea mai mare a vieţii mele, bărbatul meu (n.n – campionul olimpic şi mondial la lupte greco-romane, Nicolae Martinescu) şi familia mea, alături de care am dus o viaţă de vis. Pe soţul meu l-am pierdut şi mi-este cumplit fără el! Altfel, profesional sunt un om împlinit, aş fi putut face mai mult, dar atât am putut.

– Spectatorii dvs., prin felul în care vă îndrăgesc, spun că aţi făcut destul. Vorbeaţi despre monştri sacri ai folclorului. Acum sunteţi şi dvs. unul dintre ei...

– Îmi place să cred că întotdeauna mai am trepte de urcat. Când ajungi sus şi cazi lovitura este năucitoare; eu mai am de învăţat, de cântat. Chiar acum am înregistrat un nou material cu „Rapsozii Botoşanilor“, iar maestrul Ioan Cobâlă mi-a oferit din culegerea sa de cântece nişte piese tare frumoase din zona Moldovei de sud, cu texte admirabile, scrise de Mariana Honceru, o femeie deosebită, cu abilitatea rară de a prinde subtilităţile sufletului omului, poate şi de aceea versurile au atâta substanţă.

– Vorbind despre piese, aveţi melodii nemuritoare, cuprinse în fonoteca de aur a radioului: „Hai, Catrină, şi-mi arată“, „Aşa-i hora pe la noi“, „Hai la joc, bădiţă“, „M-a făcut mama frumoasă“, „Douăzeci de primăveri“ etc. Mai are satul românesc resurse de tezaur, tradiţie şi port?

– Mai are. Unde există persoane care realmente iubesc neamul acesta, portul, cântul şi vorba, da, parcă nu seacă deloc izvorul. Am fost de curând la Călăraşi, la un festival internaţional de folclor, aflat la a 27-a ediţie; imaginaţi-vă ce dragoste poate să-i poarte pe oamenii aceia ca să organizeze o manifestare de-o asemenea amploare timp de aproape trei decenii! Pe urmă, la Sibiu, acolo unde Silvia Macrea face minuni, am participat la Festivalul „Cântecele Munţilor“, unde o mare de oameni, poate 25.000 de spectatori, au trăit cu noi vechile melodii româneşti. E unic să mergi în acest loc plin de trăire, un fel de capitală a cântecului românesc adevărat.

– V-am auzit spunând că publicul din Moldova de peste Prut este unul grozav.

– Grozav, dar exigent. Eu am fost la Chişinău în 1989 şi am crezut că mor de drag pe scenă! Dar acolo, dacă te duci o dată şi prezinţi melodii care nu plac, a doua oară nu mai ai ce căuta. Este un public cunoscător şi nu-l poţi păcăli. Spectatorii din Moldova nu au primit decât solişti valoroşi şi muzică de ţinută şi sunt fericită că mă număr printre invitaţii lor. Poate nu întâmplător acolo sunt azi cele mai profesioniste orchestre, iar dintre toate „Lăutarii“ maestrului Nicolae Botgros nu are egal.

– Pentru ceea ce sunteţi şi faceţi în folclorul românesc, ce înseamnă satul în care v-aţi născut, familia, amintirile, oamenii?

– Cei şapte ani de acasă, în primul rând. Acolo am învăţat că nu trebuie niciodată să uit de unde am plecat, că trebuie să respect oamenii, dacă vreau să fiu respectată. Am o casă de la măicuţa mea dragă şi am să merg la ea, s-o îngrijesc, până când oi închide ochii. Iar dacă fetele mele (n.n. – fiica şi nepoata) vor dori, aş vrea să facă din căsuţă un fel de muzeu când n-oi mai fi eu, ca oamenii să vadă că am făcut ceva în viaţă, acolo, nici în vârful muzicii, dar nici la coadă, pe la mijloc, zic, aşa cum am putut eu.

Maria BOGDAN