reclama youtube lumeasatuluitv

Mănăstirea Ţigăneşti, un „cuib“ secular de monahi

Foto: crestinortodox.ro Foto: crestinortodox.ro

Legendarii Codrii ai Vlăsiei, care acopereau odinioară mare parte din sudul ţării, adăpostesc şi astăzi o vatră monahală străveche. Călugării au părăsit lumea pentru sălbăticia acestor păduri şi au ridicat aici schituri şi mănăstiri care nu s-au prăvălit sub forţa timpului. Din negura vremurilor s-a ivit în Ciolpani, o comună aruncată la 40 de kilometri de Bucureşti, un aşezământ monahal cu o istorie de aproape două secole. Având rădăcinile atât de puternic înfipte în trecut, istoria mănăstirii păstrează o umbră de ambiguitate. Se spune totuşi că primii călugări veniţi de pe Muntele Athos au ridicat cu ajutorul boierului Matei Ţigănescu un schit. Bisericuţa de lemn a monahilor a fost construită în anul 1752 cu ajutorul familiei Clapescu. Anul ctitoriei a fost inscripţionat pe o bucată de marmură aşezată pe Sfântul Altar, pentru ca toţi să ia aminte că atunci s-a mai născut în codrii Vlăsiei un „cuib“ de monahi.

Mai târziu, destinul a hotărât ca aici să fie un aşezământ pentru măicuţe, aşa că în 1805 vin primele călugăriţe de la Schitul Turbaţi din Siliştea Snagovului şi de la Schitul Maicilor din Bucureşti. Am pornit spre acest lăcaş pe un drum puţin umblat de oameni şi aproape deloc de maşini, o fâşie de pământ răsărită între lacul Maicilor şi smârcurile unei mlaştini dantelate cu păduri de papură. Pentru cei care preferă confortul asfaltului există şi un alt drum semnalizat cu indicator chiar de pe DN1, care duce spre primăria comunei. De acolo porniţi mai departe printr-un trup de pădure până se arată intrarea în mănăstire. Am descoperit mănăstirea de maici Ţigăneşti, considerată de unii „Agapia de la câmpie“, la vremea când soarele se stingea uşor în ochiul de apă, Lacul Maicilor, ce anină lângă lăcaş. Într-o ultimă sforţare, cel mai luminos astru al universului îşi picura razele asupra mănăstirii, strecurând firişoare de aur în medalioanele de mozaic încastrate dintr-o parte în alta în pereţii exteriori. La acel ceas de seară, pe înmurgit, totul era într-o vibraţie armonizată. Prin pereţii bisericii cu Hramul Adormirea Maicii Domnului răzbătea cântecul maicilor, iar acordurile lor se aşterneau sensibil peste chilii, peste pâlcurile de iarbă cosită, peste stejarul care mă adăpostea sub umbra lui.

Micul sat al maicilor părea gol, semn că toate Miresele Domnului veneau la slujba de seară. Cerul spintecat de culorile amurgului păreau deschise pentru a primi rugăciunile înălţate în timpul Vecerniei. Am pornit spre coloanele de la intrarea în biserică pe o alee străjuită de brazi înalţi. Biserica din zid cu o singură turlă a fost ridicată de către banul Radu Golescu, logofătul Gheorghe Florescu şi arhimandritul Dositei între anii 1799-1812 pe locul vechii biserici de lemn. În pridvor mă aşteptau sfinţii. În asfinţit chipul lor avea o expresivitate aparte şi parcă te îndemnau să deschizi uşa. Înăuntrul bisericii lumina se cernea uşor prin ferestrele prelungi. O răcoare binecuvântată şi parfum de smirnă pluteau în aer. În faţa altarului o măicuţă citea din Cartea Sfântă. Pe scaune, celelalte monahii mângâiau cu blândeţe mătănii. Nimic de pe chipul lor nu le trăda gândurile. Ochii, fereastră către suflet, erau inundaţi de seninătate. Mi-am spus de multe ori că sunt atât de puţine călugăriţele care zâmbesc. Dar iată că aici măicuţele îţi zâmbesc. Nu se tem că prin acest gest de căldură, firesc şi cu o forţă copleşitoare, pierd ceva din sfinţenia dobândită în anii de călugărie. Lângă altar, aşezată pe un soclu, icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe aşteaptă rugăminţile monahiilor şi mirenilor. Este singurul lucru care s-a mai păstrat din vechea biserică de lemn şi se spune despre această icoană că este făcătoare de minuni şi că le protejează pe mame şi copiii lor. Pereţii înveşmântaţi astăzi în pictura în stil neobizantin a lui Dumitru Belizarie, realizată în anul 1929, au fost pictaţi iniţial de egumenul Eftimie în 1853. După mai multe restaurări, pictura originală s-a păstrat doar în pridvor, dar şi aceasta a fost „reînviată“ în 1929 de către acelaşi pictor legendar Belizarie. Cu imaginea serafimică a sfinţilor şi a îngerilor în minte am părăsit răcoarea bisericii. Lângă biserică, îmbogăţite cu o varietate de flori colorate, chiliile celor 100 de măicuţe din mănăstirea Ţigăneşti, construite în 1920, se lăsau învăluite de amurg. Acelaşi ritual mistic de aproape un secol.

Pentru cei care vor să răsfoiască file de istorie, muzeul mănăstirii adăposteşte o colecţie de carte şi artă bisericească. Din trupul lui se întinde clopotniţa cu trei clopote mari. Încastrat în zidul ei, într-un ceas cu o greutate de aproximativ o tonă şi jumătate adus din Germania, timpul se scurge nemilos.

În anul 1817 logofătul Nicolae Batcoveanu a construit pe pământul mănăstirii biserica Sfânta Treime. Înconjurată de mormintele monahiilor, această bisericuţă stă semeaţă în faţa timpului. Aici timpul pare să fi încremenit pe chipul unui femei de piatră. Impasibilă, stana veghează asupra monumentelor funerare vechi, adevărate opere de artă. Unul dintre ele a fost realizat de sculptorul Carol Stork în anul 1889.

Ca într-o colonie de albine, în mănăstirea Ţigăneşti munca este un fel de a doua rugăciune. În atelierele aşezământului înfiinţate în 1924 măicuţele au ridicat la rang de artă broderia şi croitoria. O recunoaştere a talentului călugăriţelor de la Ţigăneşti este faptul că li s-a acordat privilegiul de a realiza broderia pentru Sala Maura a Castelului Peleş. Astăzi, în mâinile lor firul de aur şi de argint, mătasea vegetală şi bumbacul se transformă în minunate veştminte preoţeşti şi broderii liturgice.

Laura ZMARANDA