Adama Sultan iulie 2020
update 18 Sep 2020

Geta Postolache, interpreta care alină supărările

– Satul dvs. natal, Vadu Roşca, din comuna Vulturul, Vrancea, a traversat două momente pline de tragism. În 1957, când comuniştii au reprimat sângeros răscoala ţăranilor împotriva colectivizării, aveaţi 9 ani. Ce a însemnat acel episod privit prin ochii de copil, dna Geta Postolache?

– M-a marcat pentru tot restul vieţii. Nu ştiam eu prea bine ce se întâmplă, dar ţin minte că eram cu tata de mână, oamenii se strânseseră în mijlocul satului, să-i înfrunte pe cei care voiau să le ia pământul şi nu şi-au închipuit că o să se tragă asupra lor, a noastră, că eram şi eu acolo, cu armament adevărat. Da, mi-au şuierat gloanţele pe la ureche şi am văzut oameni seceraţi. Statistica vorbeşte despre 9 morţi, 48 de răniţi şi 18 condamnaţi la ani grei de temniţă, noi ştim de 22 de consăteni ucişi în acei ani cumpliţi. Vrancea era ultimul bastion de cucerit şi, da, colectivizarea a câştigat la noi prin crimă. Nici acum nu-mi vine să cred că români au împuşcat alţi români...

– Şi venim dincoace, în 2005, când Vadu-Roşca a fost măturat de Siret şi cu ce mare preţ, nouă vieţi pierdute... opt dintre oamenii luaţi de ape erau răniţii sau arestaţii din 1957.

– Mare tragedie! Mare durere pe acei oameni şi la fel e şi acum, pentru că Vadu Roşca s-a destrămat, a fost împrăştiat în alte două aşezări ale comunei. Nimic nu mai e ca altădată, uliţe, case, locuri.

– „Fir-ai Siret blestemat/Viaţa tu ne-ai răsturnat“. Aşa ziceţi în melodia dedicată satului dvs. natal răvăşit de ape. Şi totuşi Siretul v-a fost prieten în copilărie.

– Mi-a fost, tuturora ne-a fost, era parte din noi aproape, era  nelipsit din tot ceea ce făceam, că mergeam la scăldat, că adăpam acolo vitele sau că spălau, pe vremuri, femeile, rufele la râu.

– Şi destinul dvs. a fost alcătuit un pic mai altfel. V-aţi dus la şcoală, aţi plecat apoi la Focşani, v-aţi măritat, aţi născut cei doi copii şi abia la 29 de ani v-aţi lansat în muzica populară. De la cine aţi învăţat a cânta, pe cine moşteniţi?

– Mătuşile mele spun că o moştenesc pe mama. Ea ar fi avut voce frumoasă, dar eu nu ţin minte s-o fi auzit vreodată cântând, atât cât am avut-o alături. Părinţii mei s-au dus de mult, Dumnezeu să-i odihnească! Dacă e să mă întrebaţi când am început să cânt, ei, asta-i ironia, fix în 1957! Activiştii care băteau din poartă-n poartă, să ne convingă să intrăm în colectiv, să ne dăm pământul, cai, căruţe, cazane de ţuică etc., organizau şi spectacole. Pe acea scenă am urcat şi eu prima dată şi am cântat, dar nu mă întrebaţi cine m-a dus la serbările acelea, că nu mai ştiu. Tot ce ţin minte este că umblam în picioarele goale, se trăia imposibil de greu, nu aveam încălţări, lumea mă plăcea şi mă aplauda, iar eu eram mândră foc de asta. La vârsta de 10 ani am plecat la şcoală, la Vulturul, unde am stat la internat. Apoi m-am dus la Focşani, am urmat o şcoală profesională, m-am angajat la o fabrică de confecţii, în paralel am făcut liceul şi o şcoală de maiştri. Da, e adevărat, am mai evoluat eu în spectacole mici, dar la fabrică m-am dus la instructorul cultural – unitatea avea dansuri, solişti – Riciu îl chema şi i-am zis că vreau să cânt. Şi-am interpretat „Măi bădiţă de pe grui“, o doină a Irinei Loghin, i-a plăcut şi de-atunci am început să cânt la staţia de amplificare a fabricii. Aşa m-a auzit dna Vioreanu, de la Sindicat, şi m-a trimis în ţară, pe la concursuri mai mari sau mai mici, cu premii/trofee mai mult sau mai puţin importante. La Festivalul „Maria Tănase“ am luat un premiu special, în fine, acolo m-au remarcat specialiştii din radio şi TV. Marele debut a venit însă după „Cântarea României“, cu premii I la toate etapele la care am participat, inclusiv la faza naţională. Imediat au urmat imprimările la radio, asta se întâmpla în 1984, iar la TV am apărut mai înainte, ca laureat al concursurilor.

– Asta se petrecea în vremea în care lucraţi la fabrica de confecţii, nu? Aţi plecat, înţeleg, în turnee prin ţară şi străinătate, aţi înregistrat două discuri de vinil înainte de 1989 şi 6 CD-uri după...

– La fabrică am stat 25 de ani. Am plecat de-acolo ca maistru şi m-am angajat la Ansamblul „Doina Vrancei“, care s-a reînfiinţat în 1993 sau 1994 şi s-a desfiinţat iar în 2005. De fapt, formaţia aceasta a avut un trecut plin de intervenţii nelalocul lor: s-a constituit în 1907, s-a destrămat în al Doilea Război Mondial, apoi s-a regrupat în jurul Casei Raionale de Cultură, în 1988, iar s-a desfiinţat, în 1993 şi-a reluat activitatea, în 1994 a trecut la Consiliul Judeţean Vrancea, în 2005 s-a terminat cu totul... La „Doina Vrancei“ a fost o perioadă frumoasă... în fine, între timp m-am pensionat. Am călătorit peste tot în ţară şi străinătate, am realizat cele opt materiale discografice cu orchestrele „Doina Argeşului“ din Piteşti şi „Ciprian Porumbescu“ din Suceava, au fost ani foarte plini din punct de vedere muzical.

– Dvs. cântaţi moldoveneşte şi munteneşte. Dacă n-aş fi ştiut că sunteţi din Moldova, după timbrul vocii aş fi jurat că sunteţi munteancă. Totuşi, ce vă place mai mult?

– Satul meu este dincoace de Milcov, deci m-aş înscrie într-o zonă de interferenţă a mai multor stiluri, fiindcă eu l-aş adăuga şi pe cel ardelenesc. Preferatele mele rămân melodiile din Moldova şi nu pentru alt motiv, ci pentru că sunt alerte, ritmate, vesele. Aceste piese sunt cele mai solicitate şi plac foarte mult fiindcă lumea e şi-aşa necăjită să-i mai cânţi şi tu de supărare.

– Cel mai recent aţi fost într-un turneu prin Italia. Cu ce impresii aţi venit?

– Am avut concerte la Roma, Florenţa şi Torino, împreună cu Ionica Stan, o foarte bună solistă stabilită de ani buni în Italia şi care profesează în domeniul muzical. La Roma au fost, nu exagerez, în jur de 8.000 de români. Când m-au anunţat, a izbucnit sala în ropote de aplauze. A fost ceva ce nu pot descrie în cuvinte, bucurie în sală, bucurie în cântec. Să tot trăieşti într-o asemenea efuziune reciprocă!

– Aveţi piese culese, dar şi creaţie proprie. Ce cântece vă sunt aproape de suflet?

– „Am cântat de copiliţă“, „Fir-ai Siret blestemat“ pentru că sunt legate de anumite evenimente capitale din viaţa mea şi a satului natal, dar am cântece de mamă şi de dor, ce-mi sunt deopotrivă de mult la suflet, însă în scenă prefer, cum spuneam, voia-bună.

– V-am auzit spunând, sper să reproduc din memorie cât mai exact, că, dacă nu erau televiziunile private, nu v-ar fi fost foarte bine. De ce aţi afirmat asta?

– Pentru că aşa stau lucrurile. La TVR n-au loc toţi, mă rog, nu vreau să mai vorbesc, dar la posturile private eu am apărut foarte des şi le datorez acest lucru.

– Acasă, la Vadu Roşca, mai mergeţi?

– Da, însă numai la cimitir, acolo s-au dus toţi ai mei, nu mai am pe nimeni şi uneori pe uliţele copilăriei, cele care au mai rămas la locul lor, după inundaţii. Devine din ce în ce mai trist să mă întorc acolo, nu-mi place că se subţiază lumea mea.

– Număraţi, în septembrie, 38 de ani de cântec şi 67 de viaţă. Cu ce gânduri le aniversaţi pe-amândouă?

– Cu gând de sănătate şi bucuria de-a putea încă să cânt. Cu mândria că reprezint cu cinste Vrancea. Cu satisfacţia că şi publicul mă doreşte în concerte. Cu dragul de sat şi de oameni... În fine, era să uit, cu încântarea că văd pe scenă nişte tineri foarte talentaţi şi am credinţa că folclorul meu din Vrancea rămâne pe mâini bune.

Maria Bogdan