Logo
Imprimă această pagină

Zimbrul, o pribegie nesfârşită între extaz şi agonie

Istoria pământului începe cu mult înainte de istoria omului. În manuscrisul despre viaţa Planetei Albastre, celui căruia i s-a spus să se „înmulţească şi să stăpânească pământul“ îi revin poate doar câteva pagini. Înainte de el, Terra a aparţinut animalelor. Supravieţuitor al întinderilor nesfârşite de gheaţă din Pleistocen, urmaşul bizonilor, zimbrul, a înfruntat vitregiile timpului şi s-a adaptat răbdător tuturor mofturilor sale. Şi, totuşi, în calea sa a apărut omul, un vânător cum nu mai existase până atunci, prins veşnic într-o competiţie închipuită pentru supremaţie. Supravieţuitorul Erei Glaciare a trebuit să se închine în faţa acestui stăpân nemilos. A fost sfârşitul unei ere.

O nouă istorie, sfâşiată între povestea tristă a zimbrilor vânaţi până la extincţie şi poveştile fabuloase despre luptele dintre om şi acest animal impozant, a început să se contureze. Surprinsă în slove şi picturi, scena luptei între primul voievod al Moldovei, Dragoş Vodă, şi zimbrul despre care legendele şopteau că ar purta o stea strălucitoare pe frunte şi că Luceafărul nopţilor reci ar sta între coarnele sale a traversat timpul până în zilele noastre. Vânătoarea aceasta aprigă avea totuşi să se încheie. În 1762, ultimul animal de legendă din ţara noastră plăteşte tributul suprem în faţa vânătorului. Într-un final, România rămâne fără zimbri şi abia mai târziu răul împlinit începe să capete alte înţelesuri. Cruzimea şi plăcerea vânătorii de zimbri alunecă undeva spre marginea conştiinţei umane, lăsând loc gândului că poate a fost greşeală. Cert este că, abia după cel de-al Doilea Război Mondial, între anii 1958-1961, zimbrii se întorc din pribegie pentru a popula rezervaţia de la Haţeg şi mai apoi pe cele de la Târgu-Neamţ şi Piteşti. Nu vor mai avea însă şansa de a trăi în sălbăticie deplină. În 1983, în Bucşani, o comună aflată în Dâmboviţa la aproximativ 80 de kilometri de Capitală, se înfiinţează cel mai mare parc de reaclimatizare şi dezvoltare a zimbrului, în zona de câmpie piemontană şi dealuri mijlocii.

Ascunsă de ochiul civilizaţiei într-o pădure de foioase, Zimbrăria Neagra, aflată în grija şefului Ocolului Silvic Bucşani, Lucian Pleşa, şi subordonată Direcţiei Silvice Dâmboviţa, îşi întinde graniţele pe 162 de hectare. Limita dintre semisălbăticia în care trăiesc acum zimbrii şi libertatea absolută este stabilită de un gard de lemn. Dincolo de el, cele 32 de exemplare, 14 masculi şi 18 femele, stau resemnate. Niciun fior al sălbăticiei care sălăşluieşte în fiinţa lor nu le îndeamnă să treacă această limită. Şi totuşi, spune Marius Ştefana, titularul Cantonului 16 Zimbrărie, personalitatea complexă a zimbrilor rezervă multe surprize celor care îi subestimează. Doar o clipă este suficientă pentru ca animalul greu ca un tanc – atinge la maturitate peste o tonă – să se transforme într-o forţă brută descătuşată de mii de muşchi. „Doar cine are şansa să vadă o luptă între doi masculi poate înţelege cât de mare este puterea acestui animal“, ne mărturiseşte omul care îi veghează de aproape două decenii. Poate şi datorită acestui gând curios, zimbrăria este astăzi căutată de tot mai mulţi oameni. Începe aşadar şi în România să se contureze conceptul de silvoturism. În fiecare zi, începând cu ora zece şi jumătate şi până aproape de ora 12, zimbrii ies de sub aripa pădurii şi vin spre jgheaburile de hrănire pentru a-şi primi tainul adus de îngrijitori. Lupta de odinioară s-a transformat într-o comuniune paşnică între om şi zimbru. Acesta din urmă se apropie fără sfială de cel care îi poartă grija, iar mâna ridicată odată pentru a-l răni astăzi îl hrăneşte. Este o imagine preţioasă, care poate fi văzută în fiecare zi timp de aproximativ două ore. Doar două ore în care timpul stă pe loc. După aceea zimbrul îşi continuă pribegia nesfârşită între extaz şi agonie. Ce îi rezervă timpul nu ştie decât omul.

Zimbrii sunt animale cu longevitate medie, ce pot trăi până la 25 de ani. În timpul sezonului de vegetaţie pot fi văzuţi în două sau trei cârduri formate din femele mature, viţei, masculi şi femele cu vârsta sub trei ani şi unul sau cel mult doi masculi conducători de cârd.

În Asia zimbrul a apărut în Pliocenul superior, iar în Europa în Pleistocen. În Europa Răsăriteană, Centrală şi Sudică cirezile de zimbri ocupau zone de stepă uscată şi silvostepă cu păduri rărite de foioase, iar arealul lui se întindea între Marea Baltică şi Marea Neagră.

Economic vorbind, supravieţuirea zimbrăriei cere eforturi importante. Cheltuielile pentru întreţinerea ei se ridică la aproximativ 350 mii de lei pe an şi sunt acoperite integral din profitul unităţii. Promovarea zimbrăriei în rândul obiectivelor turistice ar putea aduce un plus de venit, dar preţul pentru a admira coloşii este mai mult simbolic. Este vorba despre un bilet de 6 lei pentru adulţi şi de 3 lei pentru copii. Cei care vor să rămână mai mult timp la zimbrărie pot petrece noaptea în cabana Zimbrăria Neagra, cu bucătărie, living şi cinci dormitoare. Preţul închirierii ei pentru 24 de ore este de 500 de lei. Este important ca eforturile oamenilor care păstrează zimbrul în fauna ţării să fie cunoscute şi remunerate.

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului