reclama youtube lumeasatuluitv
update 24 Feb 2020

În dialog cu poetul Traian Cepoiu

Aproape de apa vie a Drăjnuţei, pe ulicioara în formă de potcoavă a Pânteştilor, din care răzbate parfum de salcâm, liliac şi iasomie, stăm de vorbă cu poetul şi editorul de carte românească Traian Cepoiu.

– Unde v-aţi născut?

– Sunt născut aici, la Ceraşu, din neam de vechi moşneni, veniţi de câteva secole de prin părţile Blajului, oameni care aveau harul zugravilor şi pe cel al scrierii cărţilor, spre deosebire de alţi consăteni, ajunşi aici, tot de peste munţi, cu turmele de oi, dar de prin părţile mărginaşe ale Transilvaniei, din zona Covasna şi Braşov, de la Săcele, Târlungeni şi Vama Buzăului.

– Se spune că dragostea de carte, de carte românească, aţi fi moştenit-o de la părinţi şi de la bunici, cunoscuţi aici ca oameni de vază ai localităţii Ceraşu de Prahova, comună veche de pe malurile Drăjnuţei. Într-o prezentare a personalităţilor prahovene se arată că dvs. sunteţi poet şi artist plastic, colecţionar de carte, dar şi animator al unor reviste de literatură: Citadela şi Citadela literară, cu sediul la dvs. acasă, la Ceraşu, dar şi preşedinte fondator al Fundaţiei „Traiana“, precum şi director al Editurii „Scrisul Prahovean“, cu sediul tot la Ceraşu, care tipăreşte, anual, o mulţime de lucrări literare atât ale unor autori prahoveni, cât şi din ţară. Şi nu numai. Ce mai puteţi adăuga la această succintă prezentare?

– Ar mai fi încă altele: preocuparea statornică faţă de istoria locului şi a zonei, a României. Apoi, sunt un apropiat al Bisericii. Mai mult, nu. Asta pentru că, pe lângă studii de specialitate: de filozofie-istorie şi de economie, am făcut şi studii teologice, întrerupte însă în episodul cu părintele Calciu Dumitreasa, pentru care am făcut şi închisoare. Desigur, împreună cu alţi prelaţi ai vremii. Cum nu mai aveam dreptul să mai fac şi altceva, am plecat în Germania, unde am locuit o perioadă. Şi, tot acolo, la Halle, am luat licenţa în filozofie. Când am revenit aici, m-am orientat către poezie. Mai întâi cu volumul de versuri „Turnul“, în 1995, şi cu „Anotimpul iluziilor“, în 1996. Spunând toate acestea, vă rog să mă credeţi că nu vreau să-mi fac cumva imagine. Important este faptul că, dintotdeauna, mi-au plăcut cartea şi oamenii satului meu. Am făcut pentru început o monografie a localităţii. Mai precis, a şcolii satului. Au urmat multe alte cărţi, vreo 30 de lucrări publicate. Tematică diferită. Am călătorit mult. Din Germania în SUA şi Canada. Am revenit aici cu gândul să ajut la emanciparea comunei. Am colecţionat o mulţime de cărţi preţioase. Am organizat o editură, Scrisul Prahovean, în care apar anual câte 40-50 de cărţi. Cărţi de orice fel. Nu numai în limba română. După cartea despre istoricul şcolii am trecut la clasici. Am început cu Hasdeu şi cu o istorie despre Tabla Buţii, locul unor crâncene bătălii pentru reîntregirea ţării. Sunt aici îngropaţi până într-o 150 de oameni, cu toţii ostaşi români, care au luptat în mai multe regimente ale Armatei Române. Zona aceasta era cea mai scurtă cale de ocupare a Ţării Româneşti, care a fost oprită. Pe 6 august se fac acolo comemorări ale luptelor. La 20 km de noi, cimitirul a fost organizat de preotul Ioan Şt. Vasilescu, iar Primăria Ceraşu are grijă de el. În ultima perioadă serbările anuale s-au cam transformat într-un bâlci. Ne dorim aici un memorial, pe care-l vedem realizat de noi, cu sprijinul autorităţilor. Atestarea documentară a comunei noastre, Ceraşu, este încă tributară unor documente, chiar dacă arheologia ne oferă descoperiri interesante, aşa cum este Cetatea de la Slon, din vremea daco-romană. Potrivit unor izvoare austriece, cercetate la Viena, avem date şi mărturii despre comuna noastră de pe la 1613...

– Ce obiective are Fundaţia Culturală „Traiana“?

– Ca obiective, aceasta are: construirea unui spaţiu propriu, cu o editură proprie, dar şi de cercetare de specialitate, editarea de reviste, iniţierea de sesiuni de educaţie permanentă a adulţilor, dar şi parteneriate cu alte fundaţii de gen din ţară şi din diaspora, precum şi întâlniri omagiale cu prestigioase personalităţi, iniţierea de burse. Cum donaţiile sunt puţine şi uneori condiţionate, contăm mai mult pe forţele proprii, modeste, dar sigure. Primăria ne mai ajută, dar nu întotdeauna ne şi înţelege rosturile şi sensul acţiunilor noastre. Ne pare rău să o spunem, dar asta este. Colaborăm activ cu fundaţii din Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Cluj, Târgovişte, iar de la Ploieşti, mai mult cu profesorul universitar doctor în istorie Gheorghe Calcan, de la UPG.

– Am aflat că sunteţi preocupat mult şi de viaţa şi de soarta românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, cum deopotrivă şi de a celor din Ucraina, dar şi de a celor din sudul Dunării, din Bulgaria şi Serbia. Nu lipsiţi de la niciuna dintre acţiunile lor specifice, vă luptaţi pentru drepturile românilor din zona secuiască.

– Sunt foarte întristat că aproape peste tot unde merg românii au mari probleme de identitate, mai ales din cauza dezinteresului ţării pentru ei. În Harghita şi Covasna drepturile românilor la educaţie, stipulate în Constituţie, sunt ignorate, încălcate. Sunt multe sate care nu mai au şcoli şi cadre didactice, nu au lumină şi căldură în clase şi atunci se lasă la mâna majoritarilor, care îi cam momesc cu... şcoala în limba maghiară, iar limba ţării este lăsată în seama acestora, cu consecinţele de rigoare... Vă daţi seama ce se întâmplă în Serbia şi Bulgaria, unde românilor, mai ales din Valea Timocului, li se refuză identitatea. Asta în vreme ce oficialii noştri fac vizite de curtoazie, fără efect vizibil, vlahii fiind supuşi persecuţiilor de tot felul. Dacă cineva este interesat cu adevărat de soarta românilor sud-dunăreni ar cerceta izvoarele istorice ale vremii, chiar şi pe cele turceşti, ar afla ce s-a întâmplat cu românii care au fost nevoiţi să migreze din Ţara Pindului, drepturile pe care nu le mai au. Or, populaţia din Valea Timocului este alcătuită din români şi nu din vlahi, asta ca să nu zicem că şi vlahii de la Vidin sunt vlahi, dar li s-a inoculat această idee, chiar dacă aceştia sunt o ramură a marelui copac românesc. Dorinţa lor este să aibă şcoli în limba română, cărţi, chiar şi... mediatizare. Cât îi priveşte pe românii din Bucovina, aceştia au o viaţă grea, acolo este şi acum o problemă delicată cu şcolile româneşti care se cam desfiinţează şi apar clase mixte. Astfel, încet-încet, românii cam uită ce sunt şi devin... ucraineni. Ce să mai zic de cei din Bugeac, din Transnistria ori din Crimeea (urmaşi ai oştenilor lui Ştefan cel Mare).

Trebuie să ne preocupăm şi de cercetarea izvoarelor, pretutindeni unde mergem. Am aflat documente despre români şi la Salamanca, în Spania. Sunt destule documente şi în arhivele din Ungaria; într-o lucrare din 1804 am aflat lucruri fantastice, în sensul că românii au fost acolo când au venit ungurii. Aceştia din urmă, susţin însă că ei au dreptul cuceritorului, aşa-numitul drept al spadei. Şcoala funcţionează tot pe baza Programului din 1848, al lui Kossuth, acela de maghiarizare forţată.

– Cum vedeţi dvs. soluţionarea unei asemenea probleme spinoase?

– În România, legile şi Constituţia să nu mai fie obiect de discuţie. Dacă legea este lege atunci trebuie aplicată. Este o dramă să nu ai apă şi lumină la o şcoală, să nu ai o bibliotecă în sat, cum am văzut în Harghita şi Covasna, iar românii stau şi se ploconesc în faţa vecinilor. Românii, peste tot unde sunt, trebuie să se simtă bine şi în siguranţă în ţara lor. Asta-i problema. Nu sunt singurul care este nemulţumit, mai sunt şi alţii. Toţi ne luptăm cu morile de vânt.

Cristea BOCIOACĂ