reclama youtube lumeasatuluitv
update 24 May 2019

Mahaleb sau Gisela 5?

În 2013, presa de specialitate vehicula știrea că România se află pe locul 3 în lume din punctul de vedere al randamentului obţinut la cultura de cireș (119.425 hg/ha, pe românește 11,94 tone/ha), pe locul 8 ca producţie totală (81.842 tone) și pe poziţia a 18-a, după suprafaţa aflată în cultură (6.853 ha). FAOSTAT reţine pentru anul 2010 date aproximativ egale (6.930 ha și 70.290 tone de producţie totală, 10,14 tone/ha), cu un maxim istoric al producţiei în 2006 (104.791 tone, respectiv peste 14 tone/ha). Pe plan intern însă cifrele privind suprafaţa plantaţiilor de cireș sunt contradictorii: MADR trece cireșul la „alte specii pomicole“, iar Institutul Naţional de Statistică evidenţiază, în 2015, o suprafaţă de cireș + vișin de 6.000 ha și o producţie totală de numai 30.000 tone, iar cultivatorii vehiculează o suprafaţă de 1.500 ha, restul însemnând „pomi răzleţi“.

În vremea din urmă însă poziția pomicultorilor față de cireș a fost reconsiderată date fiind potențialul de export al acestei specii și favorabilitatea condițiilor de climă și sol din mai multe areale pomicole (în general zona dealurilor mici și mijlocii din Bistrița-Năsăud, Iași, Botoșani, Vaslui, Bacău, Neamț, Vrancea, Buzău, Prahova, Argeș, Gorj, cu o tendință de răspândire în județele Giurgiu, Dolj, Brăila, Constanța, Ialomița). Dacă până acum 7-8 ani predominante erau livezile clasice sau cele semiintensive, cu doar câteva sute de hectare intensive, acum sunt preferate, cel puțin în zonele irigabile, livezile superintensive, care asigură o densitate la hectar de până la 1.660 pomi (4 m între rânduri şi 1,5 m între pomi pe rând) și o producție, în funcție de soi, de 15-25 tone/ha. Potențialul mediu rămâne însă în jur de 7-11 tone/ha.

Cireșul este foarte rezistent la frig (mugurii suportă temperaturi de -24°C, în faza de buton de minus 5,5°C și la deschiderea florilor – de minus 2,2°C), dar îi place mult și căldura, fără a fi însă foarte tolerant la arșița din timpul verii. Pretențiile față de apă sunt moderate (600-700 mm precipitații anual), însă apa stagnată în sol duce la asfixia rădăcinilor și compromiterea culturii. Nici umiditatea atmosferică nu-i priește, în timpul înfloritului favorizând atacul moniliozei, iar la coacere – crăparea fructului. De exemplu, acesta a fost motivul pentru care cireșul a fost scos din cultură în zona Pepinierei Istrița-Buzău și reintrodus în plantații abia după anul 2000. O serie din aceste avantaje, după caz, inconveniente pot fi reglate prin utilizarea unui anumit portaltoi. Altoit pe mahaleb, cireșul formează un sistem radicular profund, cu rădăcini ce pot ajunge la 3-4 m adâncime, ceea ce-i conferă o bună rezistență la secetă, deci reușește bine în zone cu precipitații mai puține (500-550 mm).

Soiurile altoite pe acest tip de portaltoi asigură și o excelentă vigoare, fiind pretabile pentru zona de deal și livezile clasice ori semiintensive. În schimb, folosind vișinul sau mult utilizatul Gisela 5 sau 6, de proveniență germană, coroana pomului se oprește undeva la 3-4 metri înălțime, sistemul radicular este superficial, pretându-se pentru zona de șes irigată și în plantațiile superintensive. Intrarea pe rod diferă în funcție de soi, primele fructe formându-se la 3-4 ani, producții economice obținându-se după 5-6 ani de la plantare. Longevitatea economică a plantației ajunge la 15 ani, în cazul livezilor superintensive, și la 30 de ani, în livezile clasice.

Maria BOGDAN