...întâmplător, sau numai voit întâmplător, date uitării. De unde şi nevoia de a fi mereu şi mereu reamintite. Apelând, bunăoară, la un vechi şi înţelept îndemn al bătrânilor plugari ai satelor româneşti, care sună cam aşa: „Omule cu multă minte şi cu suflet blând, fă bine şi culege, de pe cele mai înflorate şi însorite câmpuri necosite, plante şi ierburi de leac. Bune sănătăţii tale, a membrilor familiei, a rudelor, a prietenilor, a vecinilor… Chiar şi a duşmanilor, ştiuţi sau neştiuţi! Pentru că îţi vor deveni prieteni adevăraţi, mulţumindu-ţi şi rugându-te să-i înveţi şi pe ei „arta meşteşugului culegătorului de plante pentru „leacurile băbeşti“!

Aşadar, vă îndemnăm ca în fiecare primăvară şi vară să culegeţi, din pomii cei mai îndepărtaţi de drumurile asfaltate şi de fier ale ţării, flori de tei, salcâm şi soc, tinere şi poleite. (Cu precizarea că, dacă vor fi o vară şi o toamnă nu numai lungi, dar şi călduroase, în septembrie-octombrie puteţi să vă întregiţi „colecţia“ de soc, el înflorind a doua oară.) Strângeţi, de asemenea, din pădurile curate ale Carpaţilor Româneşti, muguri tineri de brad, precum şi cireşele negre şi boabele de afine, mure, zmeură, fragi, cătină şi merişori. Iar târziu, în toamnă, de pe dealuri şi coline, măceşe supracoapte şi porumbele brumării. Din grădinile şi livezile caselor şi gospodăriilor locuitorilor satelor, fructele de coacăz negru şi roşu, de zmeur şi mur de cultură. Spre sfârşitul toamnei, din păşunile vitelor şi oilor, culegeţi pere şi mere pădureţe mălăieţe. Tocaţi o parte dintre fructe şi faceţi să curgă din teascuri mustul dulce şi aromat. Apoi, după limpezire, opriţi o anumită cantitate din fermentare, prin darea mustului în clocot, iar o alta transformaţi-o în cel mai gustos şi sănătos oţet medicinal şi de bucătărie. Şi mai puteţi face încă ceva delicios: tăiaţi merele şi perele pădureţe în felii subţiri şi puneţi-le la uscat tihnit, la umbra călduţă a zilelor însorite, urmând să le folosiţi la prepararea compoturilor şi a prăjiturilor.

Odată strânsă toată această binefăcătoare şi parfumată agoniseală, oferită cu dărnicie de sfânta natură a acestor binecuvântate meleaguri româneşti, aşezaţi tot ce aţi strâns în mici săculeţi din tifon alimentar sau din hârtie şi adăpostiţi-i în locuri uscate şi bine aerisite. Iar de vor trebui sau nu, vindecaţi-vă răcelile, guturaiurile şi celelalte beteşuguri din viitoarea iarnă friguroasă.

Omule drag şi cu multă minte, priceput şi harnic, prepară-ţi din ele, în apa clocotită şi apoi domolită, ceaiuri aromate şi parfumate îndestulă­toare trupului şi sufletului tău! Astâmpără-ţi setea cu ele şi domoleşte-ţi fierbinţeala trupului bolnav sau obosit de truda vieţii!

Tot din extractele lor prepară-ţi unguentele reumatice şi varicuroase. Nu le vei găsi niciodată atât de naturale şi de adevărate nici în sofisticatele prăvălii şi nici în modernele farmacii de aşa-zise produse naturiste! Şi ştii de ce? Pentru simplul motiv că puterea lor tămăduitoare am aflat-o din poveştile povestite de bătrânii satelor, scrise cu mâna lor tremurândă, înmuind creionul chimic cu vârful limbii sale, unul dintre ei fiind ţăranul-oier Dumitru Ştef „al Ciobanului“, din aşezarea Gura Râului, cocoţată pe urcuşul lung şi lin al Mărginimii Sibiului. Poate de aceea a ajuns citav la minte şi zdravăn la trup până la adânci bătrâneţe, de curând împlinind vârsta de 91 de ani. Aşadar, de o viaţă de om, an de an tot culege şi usucă plantele medicinale ale pajiştilor înflorate ale munţilor şi iezărelor Cindrelului şi Cibinului, dăruindu-le celor care trec pragul frumoasei sale case şi gospodării. Şi cum, de o vreme, nu-l prea mai ajută picioarele la urcuşul munţilor, culesul plantelor a trecut în sarcina copiilor şi nepoţilor săi. Adică, a „ucenilor“ lui cei mai apropiaţi.

Ca urmare, semnatarului acestor rânduri nu-i rămâne altceva de făcut decât să reproducă una dintre înţelepciunile spuselor sale: „De cele mai multe ori, o ceaşcă plină cu cel mai gustos şi sănătos ceai, preparat din florile teilor, salcâmilor şi câmpurilor înverzite, îndulcit şi aromatizat cu fagurii plini cu mierea polifloră a stupilor de albine, este mult mai preţioasă şi valoroasă decât un gram de aur de 24 karate!“

Ioan Vulcan-Agniteanul