reclama youtube lumeasatuluitv
update 22 Nov 2019

Ce se întâmplă dacă se introduc alte rase de albine în România (II)

Continuând ideile expuse în numărul trecut al revistei Lumea Satului, studiile știinţifice arată fără echivoc că introducerea altor rase de albine duce la degradarea ireversibilă a fondului genetic autohton. Astfel, literatura de specialitate consemnează faptul că asemenea situaţii au existat în multe ţări, printre care Germania, Polonia, Franţa etc.

În cazul acestor introduceri de noi rase încrucişările interrasiale sunt inevitabile şi acestea au efecte nedorite. Condrea Drăgănescu, coordonator naţional pentru managementul resurselor genetice, afirma că „o încrucişare înterrasială sau între hibridul Buckfast şi albina carpatină ar putea avea efecte nedorite“. Rusia a trecut printr-un fenomen asemănător în urmă cu ani buni. Astfel, după 50 de ani de cercetare şi încrucişări interrasiale, ce au dat la început rezultate bune, s-a format o masă de albine pestriţă cu productivitate scăzută. Cercetătorii români susţin că şi România s-ar putea trezi în faţa unui fenomen asemănător. „Introducerea unei rase străine în aria albinei carpatine este o cale aproape sigură de a o distruge pe ea sau poate pe amândouă, ajungând la rezultatele sesizate în Rusia“, mai precizează Drăgănescu. Cea mai mare problemă o constituie însă neadaptarea hibrizilor rezultaţi la condiţiile locale. Aceasta pentru că, odată cu transferul unei asemenea rase, trebuie transferat şi mediul ei, şi sistemul de administrare; în caz contrar, rasa dispare. „Din cele 34 de rase dispărute în ultimul secol din România, multe, peste 21 de rase, erau importate. Cauza dispariţiei a constituit-o tocmai neputinţa de a crea condiţiile de viaţă în care ele s-au format“, argumentează profesorul Drăgănescu.

Îmbucurător în cadrul acestei tevaturi privind oportunitatea introducerii de hibrizi sau rase de albine în locul albinei noastre româneşti este că cercetătorii în domeniul apiculturii, dar şi majoritatea apicultorilor români susţin că o încrucişare între hibrizi sau rasele introduse ar fi inevitabile, având efecte nedorite ireversibile asupra fondului genetic al albinei noastre, în condiţiile în care ar împărţi acelaşi areal.

Referitor la aceste afirmaţii, Kelemen Ferencz, un maramureşean pentru care stupăritul pastoral anual în sudul ţării până la gurile Dunării cu pavilioanele pline cu peste 80 de stupi cu albine este un mod de viaţă, spune: „Albinele acestea au de obicei productivitate scăzută, o poate spune oricine creşte albine. Pentru că nu poţi să fii apicultor fără să ai minime cunoştinţe în domeniu. Au mai fost în timp experimente cu încercări de introducere de noi rase de albine, care s-au dovedit a fi neinspirate. Cei care vor să facă acum acelaşi lucru ar putea citi lucrări de specialitate şi s-ar convinge. Sunt pur şi simplu interese economice la mijloc, destul de obscure. Sper să nu se ajungă la acest lucru. Albina românească ar trebui să ajungă un brand, nu să devină un metis.“

Preocuparea unor apicultori de a încerca să îmbunătăţească calităţile familiilor de albine în scopul obţinerii unor profituri mai mari are o motivaţie reală deoarece în ultimii ani se constată o diminuare a recoltelor de produse apicole.

Cauzele acestor diminuări pot fi:

- manifestările fenomenului de încălzire globală, care au dus la schimbări ale condiţiilor climatice ce au cauzat sincope în dezvoltarea familiilor de albine şi chiar în condiţiile de secreţie a nectarului de către flora meliferă;

- continuarea tratamentelor cu substanţe neonicotinoide pe teritoriul României, deşi majoritatea ţărilor UE le-au interzis;

- înmulţirea suprafeţelor acoperite de culturi monoflorare, unde prin chimizare s-a distrus flora spontană. Practic acolo, în afară de planta cultivată, există numai pământ negru, uscat şi curat, fără altă sursă de hrană pentru albine;

- încercările de completare a rezervelor de hrană energetică şi proteică cu diverse substanţe ale căror componente nu se regăsesc în miere şi polen şi aici nu mă pot abţine să-l citez pe Rudolf STEINER, care în 1923 spunea: „În cazul în care umanitatea continuă să întreţină albinele prin mijloace artificiale vom fi martori în decurs de 50-80 de ani la dispariţia în masă a albinelor“ – astăzi vedeţi Sindromul Depopulării Coloniilor de Albine (SDC - CCD);

- cultivarea, mai ales la floarea-soarelui, a unor soiuri şi hibrizi cu autopolenizare care au un slab potenţial melifer şi, nu în ultimul rând,

- slaba implicare a cercetării româneşti în apicultură în găsirea unor soluţii practice pentru depăşirea fenomenelor neplăcute care apar în exploatarea stupinelor româneşti.

În final îmi exprim speranţa că părerile mele privind protejarea albinei româneşti Apis mellifera carpatica vor fi corect înţelese şi aici trebuie să precizez că, referitor la fenomenele uneori nefavorabile care i se opun, această albină românească copiază repede evoluţia sezonului, se adaptează mult mai bine şi dă rezultate mai bune decât rasele şi hibrizii străini produşi în alte zone geografice şi pedoclimatice.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE