reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Aug 2019

Eusebia Şuteu promovează de 36 de ani tradiţiile populare la Ţopa

La vârsta de 77 de ani, fondatoarea şi coordonatoarea Grupului vocal de femei „Târnava Mare“, din Ţopa, Eusebia Şuteu, a primit distincţia de cetăţean de onoare al comunei Albeşti, judeţul Mureş. Titlul conferit i-a adus o mare mândrie şi mulţumire, care se adaugă dragostei nelimitate pentru sat, oameni, port, obiceiuri şi cântece de demult. Nu doar strădania de a menţine tradiţiile locurilor vii, prin aducerea lor repetată pe scenele româneşti şi din Europa, a fost răsplătită, ci şi implicarea în viaţa socială a localităţii.

– Doamna Eusebia Şuteu, ce faceţi în viaţa de toate zilele?

– Acum, de când am revenit în Ţopa, ca pensionari, eu şi soţul meu ne ocupăm de grădinărit, de gospodărie, de căsuţa noastră modestă, ordonată şi tare frumoasă, iar, când suntem invitaţi, plecăm cu grupul de femei la diferite evenimente culturale sau emisiuni TV. În viaţa de toate zilele am fost lucrător comercial, iar înainte am muncit într-o fabrică din Sighişoara, oraş situat la câteva minute de mers cu maşina de la noi, unde am şi locuit 38 de ani.

– Grupul vocal de femei „Târnava Mare“ a împlinit 36 de ani de existenţă. Iar dvs., alături de alte două doamne, sunteţi încă de la început în acest ansamblu. Sigur că v-a mânat o pasiune anume dacă aţi reuşit să menţineţi corul unit aşa de mult timp. Care este povestea grupului?

– Am căpătat o mare dragoste şi respect pentru tot ceea ce înseamnă satul Ţopa, obicei, tradiţie, port popular. Dragul acesta s-a conturat după formarea grupului. Sau să spun că exista, fiindcă eu chiar vin din vremurile care plămădeau tradiţia la sat, bunicii, părinţii noştri şi chiar generaţia mea fiind creatori de obiceiuri, dar i-a trebuit un motiv să se manifeste. Ei, cu corul nostru, care s-a numit mai întâi Grupul de femei de la Ţopa, mai târziu împrumutând numele de la Asociaţia „Târnava Mare“, e o poveste veche. În 1979, directorul Căminului Cultural Ţopa a spus că trebuie să facem o formaţie artistică şi m-a ales pe mine s-o organizez. Iniţial am refuzat, dar, neavând încotro, ţin minte că, în două zile, am compus textul inspirat din lucrul câmpului, iar într-o săptămână am urcat pe scenă. Eram atunci, ca şi acum, 14 femei în ansamblu. Prima dată ne-a fost greu, am mers la evenimente culturale mai cu jenă, mai cu emoţie; a fost mult până am prins dragul de scenă, de public şi de a aduce în faţa oamenilor cântece şi obiceiuri uitate. În 1981, după etapele interjudeţene, judeţene şi zonale, am luat premiul I la faza naţională a „Cântării României“, desfăşurată la Alba-Iulia. Tare frumos am fost primite apoi în sat... De aici înainte lucrurile s-au legat, totul s-a transformat în plăcere, iar când faci un lucru cu drag, nu te mai poţi lăsa de el.

– Cântecele şi obiceiurile dvs. sunt, v-am auzit spunând asta, sută la sută autentice.

– Da, sunt învăţate de la clacă sau şezătoare, de la bătrânii de atunci ai satului. Eu mi-am petrecut toată copilăria şi adolescenţa – de fapt, până la 20 de ani, când m-am măritat – la Ţopa. Ştiu ce înseamnă să mergi la culesul grâului, iar fetele, vorbim despre anii '52, era musai să ştie a coase ia, să lucre cipcă (dantelă). O, tare multe am învăţat atunci de la mama mea; iile se coseau în secret, fiecare cu modelul său, şi ne îmbrăcam cu ele la biserică. Pe urmă fiecare-şi cosea ia de mireasă şi neapărat o cămaşă pentru viitorul bărbat. Soţul meu îmbracă şi azi cămaşa pe care i-am cusut-o! Ei bine, pe scenă am adus aceste vechi datini. Am câte un obicei pentru fiecare anotimp: cununa grâului de după seceriş, înălbitul pânzei... Pe vremuri, iarna torceam cânepa în fire foarte subţiri, primăvara devreme ţeseam pânza, iar timp de o săptămână urma albirea unei feţe, prin expunerea la soare. Apoi, nevestele harnice coseau cămăşi pentru ele şi bărbaţi pentru a merge îmbrăcaţi cu ele la praşilă, la coasă, la strânsul fânului. Am apoi obicei de nuntă, unul foarte frumos, am avut filmări cu dna Sava Negrean Brudaşcu, chematul fetelor la clacă se numeşte, când, înainte de nuntă, duceam cununi împletite, fiindcă viitoarea mireasă purta pentru ultima dată mărgele şi alte accesorii. Era un fel de despărţire, fiindcă fetele nemăritate nu se duceau la nuntă, şi aveam cântece specifice pentru acest prilej. Mai era şi hora de duminică, ţinută, prin rotaţie, în curtea caselor, tot aşa, cu o muzică sătească specială. Dacă îmi amintesc bine, mie mi-a plăcut de mică să cânt ori să improvizez scenete. Când aveam 14 ani, am pus în scenă o piesă de teatru pe care am jucat-o în şură, iar în loc de cortină aveam perdele...

– Iată deci de unde vine aplecarea înspre coregrafie! Bănuiesc că toate aceste cântece şi datini sunt undeva înregistrate.

– Sunt. Le avem imprimate pe CD-uri, dar şi la televiziuni. De la acel premiu întâi la „Cântarea României“ au urmat plecări inclusiv peste graniţă. Am fost de patru ori în Republica Moldova, în Elveţia, Franţa, Germania. Îmi amintesc câtă emoţie am trăit în Germania, când am văzut drapelul românesc arborat lângă alte zeci de steaguri, pentru noi, grupul de la Ţopa. Sau în Elveţia... Nici nu aveţi idee, cel puţin acolo unde ne-am dus noi, cum s-a modificat optica despre români... Ne-au sunat întâi, au venit în vizită la Ţopa, i-am ospătat în buna noastră tradiţie, iar ei ne-au invitat la un festival, unde am făcut o impresie foarte frumoasă. O româncă de-acolo mi-a spus că imediat s-a schimbat felul comunităţii de a se comporta în raport cu ea. Trăiesc un preaplin sufletesc pe care nu ştiu cum să-l transpun în cuvinte.

– Dintre fondatoarele ansamblului, cum îmi spu­neaţi, aţi mai rămas dvs. şi alte două doamne. Aveţi şi tinere în grup?

– Am o copilă de 12 ani, fete de 18-20 de ani, femei de 30-40 de ani. Unele dintre membrele vechi au plecat dintre noi, Dumnezeu să le odihnească, altele s-au retras, dar mereu se găsesc tinere care doresc să le ia locul. Întotdeauna mă străduiesc să le imprim în suflet dragostea de locuri şi oameni. Nu ştiu şi cât de mult reuşesc.

– Dacă repertoriul dvs. este unul vechi, trebuie ca şi portul să vă fie la fel. Cum este costumul popular din Ţopa?

– Alb cu negru, ca la Sibiu. Dar am găsit prin cuferele mamei o catrinţă foarte veche, de la bunica mea pesemne, cu fond negru şi motive florale duse spre crem, alb, grena, roşu. Am multiplicat acest model şi l-am ataşat portului nostru, ca făcând parte din costumul neaoş de Ţopa.

– Primăria Albeşti v-a conferit, în acest an, titlul de cetăţean de onoare.

– Nici nu vă spun câtă mândrie am putut trăi! Doamnă, pe noi nu ne-au interesat banii de 36 de ani, de când există grupul, dimpotrivă, punem de la noi din buzunar pentru deplasări, dar faptul că eu personal am primit această diplomă, iar grupul a fost distins de Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale „Astra“ din Sibiu, de Sângeorgiu de Pădure, de „Cuvântul liber“ înseamnă infinit mai mult. Aceasta este adevărata împlinire. Iar acum, în afara grupului, mai am de făcut ceva la care ţin tare mult: vreau  să amenajez o expoziţie, nu-i spun muzeu, e prea mult, cu obiectele pe care le-am adunat în timp. Şi am o comoară, nu alta! Dacă-mi văd şi acest vis împlinit... Oricum, trebuie să vă spun că sunt foarte mândră pentru că, împreună cu Grupul „Târnava Mare“, am reprezentat cu cinste „Ţopa“ şi România oriunde am fost în ţară şi în străinătate.

Maria BOGDAN