Unbeaten 2021    Adama decembrie 2020
update 22 Jan 2021

Marica Pitu, creatoarea primei piese de folclor dobrogean

Astăzi vă propunem o întâlnire-document, un dialog cu cea care a creat una dintre bijuteriile folclorului românesc, „Fată cu ochi măslinii“, Marica Pitu, prima interpretă profesionistă din Dobrogea şi ultima supravieţuitoare a tripletei de aur a folclorului dunărean, Marica Pitu, Natalia Şerbănescu, Elena Roizen. În plus, este şi o valoroasă reprezentantă, poate cea mai de seamă, a cântecului aromân.

– Doamnă Marica Pitu, adunaţi, văd, 56 de ani de cântec ca interpretă profesionistă, creatoare şi culegătoare de folclor dobrogean şi aromân. Dar, până să ajungem la cariera dvs. şi la nestematele incluse în fonoteca de aur a radioului public, vă provoc la o întoarcere în timp, acolo unde vi-s rădăcinile.

– Rădăcinile mele sunt aici, în Dobrogea, singurul pământ pe care-l iubesc. Dar mă trag dintr-o familie de aromâni fărşeroţi din Grecia (Macedonia Veche), rămăni, rumăni, remeni sau romăni, cum ne mai spunem noi, sau vlahi, cum ne numesc grecii, o ramură a latinităţii răsăritene. Bunicul meu din partea tatălui, Nacu Pitu, un om inteligent nativ, era foarte bogat, avea vreo 7.000 de oi şi un munte în proprietate. Bunicul maternal, Nicolau, era administrator al unei mari moşii din Katerina (azi, Katerini). Mama mea, Anastasia Pitu, era născută în Katerini, iar tata, Spiru, venise pe lume la Salonic.

– Tatăl dvs. era vorbitor al mai multor limbi străine.

– Avea 7 clase primare, trei în limba greacă şi 4 în română, dar a trăit şi a lucrat vreme de 20-21 de ani în SUA, la Bridgeport – Connecticut. Vorbea fluent româna, engleza, greaca, albaneza, turca şi bulgara. Era un om deştept şi foarte harnic, integru ca şi bunicii mei, şi a devenit bogat oriunde a locuit şi a muncit.

– Dumneavoastră v-aţi născut în Dobrogea, mai exact în Cadrilater, când acesta aparţinea României.

– Ceilalţi patru fraţi ai mei s-au născut în Grecia, înainte ca familia să părăsească vechea Macedonie a Eladei, iar eu am venit pe lume în Dobrogea de Sud, în Cadrilater. Când au plecat din Grecia, ai mei au pierdut toată averea, n-au recuperat nimic. Nici casa din Bridgeport n-am putut s-o redobândim. În Cadrilater tata venise cu bani mulţi, dar a rămas fără ei într-o singură noapte, după ce banca italiană la care depozitase suma a dat faliment. De multe ori l-am întrebat de ce a părăsit SUA şi apoi Grecia pentru a veni în România. Mi-a răspuns: „Cum, doar România e o a doua Americă!“ Aşa era văzută ţara atunci, ca dezvoltare. Şi adevărul e că România ne-a dat pământ, familia a cumpărat vite şi părinţii mei şi-au refăcut destul de repede averea.

– Asta se întâmpla în Cadrilater. Dar după 1940 ce s-a întâmplat, cum aţi ajuns în Constanţa?

– Când judeţele Durostor şi Caliacra au fost cedate Bulgariei, prin Tratatul de la Craiova din 1940, semnat sub presiunea Germaniei, pe de o parte, şi a Rusiei, pe de alta, s-a făcut şi un schimb obligatoriu de populaţie: 100.000 de români au părăsit Cadrilaterul şi au trecut în România, iar 61.000 de bulgari din Dobrogea de Nord s-au dus în Cadrilater. Noi am ajuns întâi la Călăraşi. Am locuit într-o casă cu chirie, plină cu nemţi, fiindcă eram deja în război. Apoi, ne-au dislocat în Deltă, în nişte case turceşti, ne mâncau şerpii în acea pustietate, iar după un timp am revenit la Călăraşi. Acolo, în Bărăgan, l-am cunoscut şi pe viitorul meu soţ, român de origine sârbă, deportat din Banat. Pe urmă, din Călăraşi, am plecat benevol în Timişoara, unde ai mei au primit 5 ha de teren şi şi-au refăcut cumva averea, mai ales că fuseseră inspiraţi de disciplina nemţească. Într-un final ne-am întors pe pământ dobrogean, la Constanţa.

– Aveţi o poveste uluitoare, bună de scris, dna Marica Pitu. Dar e nevoie să ajungem la cântec.

– Tata era un tenor foarte bun, cânta mai ales la supărare. A fost atent cu vocea mea, în sensul că mi-a cultivat pasiunea pentru folclor. Am făcut Liceul Pedagogic la Timişoara, iar atunci ştiţi că se punea mare preţ pe muzică, aşa că am urmat cursuri de pian şi de canto. N-am vrut să merg în învăţământ, fiindcă ţintisem deja carierea în folclor. Talentul nativ mi-era apreciat, profesorii mă prezentaseră marelui taragotist Luţă Ioviţă. Şi tot dascălilor de acolo le datorez numele de scenă, Marica; pe mine mă cheamă Maria, cu care am fost trecută în tabloul de absolvire. În fine, m-a ispitit să merg la Conservator, n-am intrat, erau doar patru locuri, şi m-am mulţumit cu o şcoală populară de artă. În 1959, pe 7 iunie, am fost angajată ca solistă la Ansamblul „Brâuleţul“, din Constanţa...

– ...ca prima interpretă profesionistă din Dobrogea.

– Da, am fost prima solistă profesionistă, eu şi Natalia Şerbănescu. Toată activitatea mea a fost legată de Constanţa. Am făcut parte din Ansamblul „Nunta Zamfirei“ al ONT, am lucrat ca instructor metodist pe partea artistică la Casa de Cultură a Sindicatelor, am înfiinţat un ansamblu de cântece şi dansuri populare şi, evident, am cântat. Am evoluat în concerte alături de nume de rezonanţă ale cântecului popular – Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Rodica Bujor, Mia Braia, Ioana Radu, Angela Moldovan, iar ca dirijori am colaborat cu Ionel Budişteanu, Gheorghe Parnica, Victor Petrescu. Cu Dan Moisescu şi Emil Gavriş, interpreţi, instrumentişti, dirijori şi creatori de folclor de mare valoare, am fost pe multe scene ale României, ambii fiind, prin anii '60, şi dirijori la „Brâuleţul“.

– „Fată cu ochi măslinii“... Nu cred să existe român care să nu cunoască această piesă din creaţia dvs., nestemată a folclorului dobrogean. Prin anii '70, multe dintre melodiile dvs. figurau pe primul loc în topurile muzicale.

– Este piesa care mă defineşte şi e foarte apreciată de specialişti, ascultători şi colegii de breaslă. De fapt, este primul cântec de folclor dobrogean apărut pe piaţa muzicală. Dar am mai multe melodii de valoare apropiată, reţinute în arhiva radioului public: „Am un voinicel“, „Ocheşică dobrogeană“, „Dunăre, cale bătrână“, „Cântecul marinarului“, „Aşa joacă dobrogencele“ etc.

– Şi, evident, melodiile în aromână, la fel de valoroase: „Bună dzua picurare“ (Bună ziua, păcurare), „Anli vinu ş`trecu“ (Anii vin şi trec), „Nu va dada s`mi mărită” (Nu vrea mama să mă mărite), „Ocliul`a masină laiă“ (Ochiul tău, măslină neagră) etc.

– Sunt melodii imprimate în radio, pe care le cânt în special în faţa publicului aromân.

– Aceste piese v-au adus premiul de onoare al Radio România Internaţional pentru cultura aromânească. Apropo, ca o ironie, nu aţi concertat niciodată în Grecia.

– Nu. Am fost doar în Italia. Şi peste tot în România, dar mai cu seamă în Dobrogea, unde se concerta cu casele închise. Eu şi alţi colegi de-ai mei eram aproape nelipsiţi de la recepţiile organizate de statul român în onoarea delegaţiilor străine, şefi de stat de fapt, care ne vizitau ţara, iar cele mai multe dintre festivităţi erau găzduite de Cazinoul din Constanţa. Cu ansamblul ONT am avut spectacole pe vase de croazieră acostate în port, oraşe în miniatură în interior, cu turişti din întreaga lume. Într-un fel veneau spectatorii din Europa să ne vadă la noi acasă...

– Aţi ţinut şi la o anumită conduită muzicală.

– Dacă vă referiţi la înregistrări, da, am lucrat numai cu Orchestra Radio, cu radioul public şi cu Electrecord. Cu televiziunea publică am început colaborările din 1960, iar în vremea din urmă am participat la câteva emisiuni, ca invitat special, la alte posturi TV. Iar în Constanţa şi în Dobrogea sunt o prezenţă constantă în emisiuni şi pe scenă.

– Dintre toate locurile unde aţi locuit, pe care-l iubiţi mai mult?

– Dobrogea! E-n sufletul meu. E atât de frumoasă încât lăcrimez numai auzindu-i numele. E Dobrogea mea, o simt, o trăiesc, o înţeleg, o cânt.

Maria Bogdan