Tratarea butoaielor de vin

Operaţia de tratare a butoaielor de vin care au tirighie şi mucegai este o operaţie foarte importantă, necesară şi obligatorie. În timpul fermentării mustului în butoi până la primul pritoc, precum şi între primul şi al doilea pritoc, în perioada fermentării malo-lactice a vinurilor, pe fund şi pereţi (partea interioară a butoiului) se depune un sediment cu aspect sticlos şi gust acru, format în special din săruri, de tipul tartratului de potasiu, care popular se numeşte deseori piatra vinului, iar în limbajul oenologic de specialitate se numeşte tirighie. Prezenţa tirighiei în butoaiele în care se pune la fermentat o nouă şarjă de must ori, după caz, se pune la maturare – învechire o nouă încărcătură (plin) de vin este foarte nedorită, chiar contraindicată, întrucât tartraţii şi alte săruri se pot redizolva în mustul dulce ori în vinul tânăr, ducând astfel la obţinerea unui vin cu gust ierbos (profesioniştii îi spun ştiros) şi cu aciditate (acreală exogenă, rezultată din redizolvarea sărurilor de acid lactic în mustul dulce ori în vinul tânăr). Din această cauză butoaiele în care s-a fermentat mustul (mai ales roşu) trebuie curăţate de tirighie, prin spălare IMEDIATĂ (dacă-i posibil în aceeaşi zi) după golirea de vinul conţinut. Pentru desprinderea crustelor de tirighie de pe doage este absolut necesară întrebuinţarea lanţului de curăţire, care se leagă bine la un capăt de un băţ de grosimea unei cozi de mătură pentru a putea fi scos din vas după utilizare, iar celălalt capăt se introduce în butoi.

Lanţul trebuie să fie suficient de lung (câţiva metri) pentru ca în timpul rostogolirii butoiului să cureţe şi fundurile. Lanţul se mai poate lega şi de dopul butoiului, iar după curăţare, prin rostogolirea butoiului, se scoate dopul odată cu lanţul din butoi. Se pot folosi lanţuri simple, antiderapante de iarnă cu crampoane sau alte lanţuri cu ghimpi asemănători cumva cu cei de la sârma ghimpată ori la care sunt sudate diferite plăcuţe de oţel foarte ascuţite...! Dacă se spală repede după golire butoiul sau după câteva zile de înmuiere a tirighiei sunt bune chiar şi lanţurile cele mai simple şi la îndemână în orice gospodărie. Curăţarea cu lanţul trebuie obligatoriu să fie însoţită de tratarea cu o soluţie alcalină, dacă este posibil cât mai fierbinte, de sodă de rufe ori var bulgări care se sting pe loc înăuntrul butoiului, tot la fel ca la butoaiele oţetite. Soluţia alcalină fierbinte trebuie însă golită din butoi înainte ca ea să se răcească.

Tratarea butoaielor mucegăite se face fie cu o soluţie fierbinte de sodă calcinată în concentraţie de 10%, fie cu o soluţie fierbinte de acid sulfuric de aceeaşi concentraţie. Totuşi, se recomandă folosirea sodei înaintea acidului, dat fiind pericolul la manipularea acidului sulfuric! Urmează apoi spălarea butoiului de mai multe ori cu apă rece în care s-a amestecat cărbune animal câte 2 kg la 100 de litri de apă, pentru a absorbi mirosul de mucegai care ar fi putut rămâne în butoi. Dificultatea este că pentru micul producător cărbunele animal este relativ greu de procurat. Cu bune rezultate se foloseşte mangalul (cărbunele de lemn pentru forjă), numai că acesta trebuie pus în doze de cel puţin 5-6 kg la 100 de litri volum al butoiului şi sfărâmat în bucăţi atât de mici încât la golire să poată curge liber odată cu apa afară din butoi, dacă butoiul nu are uşiţă de curăţire. Dacă eventual mangalul sfărâmat prea mărunt se lipeşte de pereţii umezi ai butoiului folosim din nou lanţul, dar de această dată numai cu apă. După ce am igienizat butoiul, în vreo câteva luni mangalul s-a uscat, iar vara următoare se poate folosi la foc sau la alte întrebuinţări pentru care este destinat ca atare. Se mai poate folosi la tratarea vaselor mucegăite soluţie concentrată de permanganat de potasiu, 1 kg la 100 de litri apă, pulverizată în interiorul butoaielor folosind pompa de spate pentru stropit la vie. Se mai poate folosi clorura de calciu în concentraţie de 2%.

Pentru a îndepărta apoi mirosul de clor butoiul se spală bine în mai multe ape, iar după zvântare, la 3-4 zile, se afumă până ce persistă în butoi un uşor miros de S02 şi nu se mai simte mirosul de clor. Mai în glumă, mai în serios, trebuie să reţinem următoarele: vinul e blând şi ademenitor la început. Dar, băut peste măsură, înţeapă ca un şarpe şi îşi varsă veninul prin tot sângele! Strugurele este unul dintre cele mai sănătoase fructe, fiind extrem de bogat în vitamine şi substanţe antioxidante, o parte dintre acestea încetinind procesul de îmbătrânire, conform analizelor biochimice. În bobul său, mai ales în coajă şi în seminţe, se găsesc toate vitaminele, lucru destul de rar întâlnit la fructe, având în special vitaminele C, B-urile, D, E, F, K. Bobul de strugure mai conţine şi fosfaţi, ioduri şi cloruri, de la magneziu, potasiu, calciu, sodiu până la coenzima Q10. Datorită acestei compoziţii extrem de bogate în vitamine, strugurii menţin sănătatea ficatului şi a rinichilor. (V. ALEXANDRU)