reclama youtube lumeasatuluitv
update 11 Dec 2019

Unicitate la Muzeul Satului Bănăţean

De-ar fi cu putinţă, mi-ar plăcea să păşesc pragul fiecărui muzeu din ţară, să pot culege informaţii din fiecare zonă a ţării despre obiceiurile din satul de altădată şi să le înşir aici, în paginile Lumii Satului, pentru a nu le pierde, pentru a le duce mai departe fiindcă, până la urmă, ne repre­zintă, ne oferă identitate. Cu acest gând am poposit şi-n vestul ţării, la Muzeul Satului Bănăţean, cel supranumit de unii o adevărată rezervaţie de arhitectură etnografică în aer liberi şi de poetul Lucian Blaga, „barocul etnografiei româneşti“. Aici am fost întâmpinată de unul dintre muzeografi, doamna doctor etnolog Maria Mandroane, care a devenit o gazdă pe măsura măreţiei muzeului.

Prima oprire, Centrul Civic

Desigur, auzisem despre unicitatea şi frumuseţea muzeului din Timişoara, dar nu mă aşteptam să mă impresioneze la fel de mult ca Muzeul Astra de la Sibiu sau Muzeul Satului din Bucureşti. Curioasă din fire, am întrebat-o pe interlocutoare mea care ar fi elementul-cheie al muzeului, ce ar trebui să văd mai înainte de toate pentru a fi convinsă că merită să iau la pas cele 17 hectare. „Muzeul datează din 1971 şi a fost gândit pe trei planuri tematice – Centrul Civic Sătesc, Sectorul Etniilor şi, mai nou, un Muzeu Viu. Aş propune să începem cu Centrul Civic deoarece este singurul de acest gen din ţară“, menţionează gazda. 

Liniştea de la muzeu parcă îmi amintea de satul copilăriei, atunci când nici asfaltul nu era prezent şi totuşi băteam mingea-n faţa porţii. Atunci mi-am zis: „Parcă nu-i un muzeu, e-un sat ş-atât!“ Doamna Maria îmi propune să ne oprim la biserică pentru că are o legendă interesantă: „Biserica are o legendă a ei. Este unul dintre cele mai vechi monumente de lemn de acest gen din zona Banatului. A fost ridicată la Remetea Luncă în 1746, apoi, în 1807, a fost donată unei localităţi apropiate, Topla. În muzeu a fost adusă înainte de deschiderea acestuia, însă, la o furtună mai puternică, un copac a căzut peste biserică, a distrus-o parţial, dovadă fiind tavanul care este mult mai nou, iar din acel arbore Perţea Cuza, un meşter popular din ţară foarte cunoscut, a realizat o troiţă.“ Înconjurată de sălcii, biserica îmi părea una de poveste şi nu mică mi-a fost mirarea atunci când am aflat că, deşi este un monument istoric impresionant, încă se mai oficiază slujbe şi mai mulţi locuitori din zona Pădurii Verzi de la marginea Timişoarei vin în acest sfânt locaş. Chiar în ziua în care am vizitat muzeul un pui de bănăţean a fost creştinat la biserica ce-mi părea din basm. 

A urmat apoi vizita la primărie – o construcţie ce mi-a amintit de casele tradiţionale –, care avea mai multe sedii: biroul primarului, al notarului şi camera jandarmilor, unde erau „invitaţi“ certăreţii. Doamna Maria a ţinut să menţioneze că este o construcţie adusă din satul Sărăzani şi datează de la jumătatea secolului al XIX-lea. Am mers şi la şcoală, o construcţie din satul Bârna. Într-o sală cu bănci vechi am povestit cu interlocutoarea mea despre învăţământul din vestul ţării şi aşa am aflat că în şcoală era şi casa învăţătorului, fapt reliefat şi în construcţia prezentă în cadrul muzeului.

O altă oprire interesantă a fost la birt. Construcţia de lemn, tot din satul Bârna, era împărţită în două încăperi: pe de o parte birtul, unde am admirat diferite ploşti de lemn sau ceramică, pe de cealaltă parte, prăvălia, adică alimentara de astăzi, unde erau expuse râşniţe, modele de cântare din diferite perioade, dar şi trăgule sau trăgaşe pentru ţuică, făcute din dovleac.

Incursiunea în Centrul Civic s-a încheiat la Casa Naţională. Interlocutoarea mea şi-a amintit cu drag despre festivităţile satului care se ţineau aici, de la serbări la spectacole de teatru improvizat. Sătenii se întâlneau aici mai ales cu prilejul marilor sărbători şi desfăşurau spectacole regizate chiar de ei. Tot aici aveau loc balul şi hora de seară. Astăzi, lângă Casa Naţională este o scenă unde se adună, cu diferite ocazii, spectacole şi evenimente culturale la care participă numeroşi iubitori ai culturii româneşti.

Aleea Etniilor

În lumea satului din care provin aud adesea sintagma „Câte bordee atâtea obicee“, însă, de la Muzeul Satului Bănăţean, un obicei a condus către realizarea mai multor „bordee“.

Am aflat de la doamna muzeograf faptul că, an de an, în luna mai se organizează Festivalul Etniilor. La un moment dat participanţii au decis ca fiecare etnie să sădească un pom pe suprafaţa muzeului; de aici a mai fost doar un singur pas ca fiecare popor să îşi clădească o casă specifică. Aşa a luat naştere Aleea Etniilor, cel de-al doilea punct de atracţie. Am păşit pe alee, pe sub o poartă maramureşeană trecută de vreme, dar care păstra autenticitatea motivelor tradiţionale. Pe partea stângă am observat pomii sădiţi; în faţa fiecăruia există o plăcuţă care indică cărui neam aparţine fiecare, apoi, de-a lungul aleii, de o parte şi de alta case tradiţionale. Prima pe care am vizitat-o a fost casa sârbească, apoi cea ungurească, iar cea de-a treia, slovacă, m-a impresionat. Curtea era mare, frumoasă, plină de acareturi; obiectele întâlnite sunt realizate fie din trestie, fie din lemn, există inclusiv o fântână cu cumpănă. Interiorul casei impresionează asemenea curţii. Am intrat în camera de la stradă, cea a tinerilor, unde se aflau lucrurile bune, hainele, multitudinea de perne brodate cu specific slovac, apoi în camera de mijloc cu cele două sobe oarbe ce încălzeau casa. În camera bătrânilor, loc în care era şi războiul de ţesut, se adunau femeile şi lucrau, era un fel de şezătoare, specifică gazda noastră. Tot aici era şi cuina de vară cu multe obiecte de bucătărie, apoi grajdul pentru vite, unde era şi locul în care dormea argatul.

În vecinătatea casei slovace este casa ungurească cea mai veche din muzeu, fiind adusă chiar înainte de deschiderea acestuia, apoi casa germană, casă de şvabi, şi casa ucraineană adusă din Maramureş.

Muzeul Viu

Aşa cum mi-a menţionat încă de la început interlocutoarea mea, muzeul de la Timişoara se vrea a fi unul viu. M-a cam mirat la început această formulare, însă, atunci când am ajuns să vizitez cel de-al treilea punct indicat de către dumneaei la startul vizitei, am început să înţeleg ideea. Aici se construieşte mereu pentru ca elementul de noutate să nu fie omis, însă trebuie să păstreze ideea satului. Aşa a început construcţia, cu fonduri europene, a 4 gospodării: română, maghiară, germană. Proiectul început în 2014 este în curs de finalizare şi îşi propune expunerea la Muzeul Satului Bănăţean a condiţiilor de viaţă a satului bănăţean din secolul al XIX-lea.

„Şi pentru că vorbim despre un muzeu viu, avem şi animale: capre, un măgar, iepuri şi găini, dar şi peşte pe lac, poate vom avea mai multe pentru că vrem să fie un muzeu viu, dinamic. Lacul este un loc foarte atractiv, avem foarte multe acţiuni aici, în special pentru copii“, a conchis doamna Mandrone.

La finalul vizitei, una lungă dar nu şi obositoare, am poposit pe pontonul de pe lac, un loc realmente liniştitor. Aici am făcut planuri pentru următoarea vizită, atunci când proiectul va fi finalizat, iar gospodăriile vor fi locuite. Până atunci lansez un îndemn de a vizita un muzeu cu o istorie aparte şi cu numeroase poveşti pe care le veţi afla de la gazde.