Lumea satului 750x100

Anişoara Vlaicu. O singură pasiune, muzica populară

Pentru Anişoara Vlaicu, cântecul popular înseamnă dragoste de oameni, locuri, anotimpuri. Înseamnă dor de mamă şi de tată, de fraţi şi de surori, de prieteni, de copilărie. Înseamnă un dar din inimă pentru celelalte inimi deschise să primească un colţ de ţară, glie, apartenenţă la neam, bucurie şi poezia cântecului. În plan personal, înseamnă o viaţă de om trăită din şi prin muzică.

– V-aţi născut la Tărtăşeşti, la extremitatea sudică a judeţului Dâmboviţa. Din acel sat mai aproape de Bucureşti decât de Târgovişte a plecat tânăra care avea să-şi înceapă cariera cu un trofeu câştigat la Izmir!

– Nu, până acolo au mai fost premii la „Cântarea României“, la festivaluri şi concursuri zonale sau naţionale de interpretare. Şi a mai fost perioada de gimnaziu, când dirijam corul şcolii, cântam, evoluam în formaţia de dansuri populare.

– Cum s-a lipit folclorul de inima dvs.?

– Tata avea o voce bună şi-l auzeam mereu doinind. Pe el l-am moştenit şi lui îi datorez că am urmat această cale a cântecului; m-a purtat de când eram mică pe toate scenele unde copiii puteau să-şi fructifice cumva aptitudinile.

– Dar trebuia să vă surâdă şi o şansă anume, care să vă ia de-acolo, din sat, şi să vă ducă pe o scenă cu vizibilitate.

– A venit şi s-a numit un concurs folcloric organizat de Centrul Cultural Judeţean Ilfov şi Şcoala Populară de Artă Bucureşti, pe scena căminului cultural din comuna mea. Am fost selectată imediat şi înscrisă la cursurile de canto popular ale şcolii de artă bucureşteană, la clasa prof. Mirela Vlad. Chiar din primul an de studiu m-au trimis cu Orchestra „Doina Ilfovului“, dirijată la acea vreme de Marin Ghiocel, la un festival internaţional din Ismir, Turcia, cu 22 de ţări participante. În repertoriul meu am inclus şi o piesă din folclorul lor tradiţional, cântată în limba turcă, se înţelege, iar acea melodie mi-a adus marele premiu şi Trofeul „Zeiţa Artemis“. Ce vă povestesc se întâmpla la începutul anilor `70, când aveam 17-18 ani. Vă închipuiţi că acest triumf a fost un fel de piatră de temelie pentru carierea mea ulterioară.

– Carieră care a început unde anume?

– La „Doina Ilfovului“. Am colaborat cu această orchestră 5-6 ani. De fapt, făceam două lucruri, eram şi solistă, dar şi prezentam spectacolele. Au fost ani plini din punct de vedere muzical, dar mai ales de câştig uman; atunci, cu acest ansamblu artistic cântau mari nume ale folclorului românesc, Ileana Constantinescu, Ştefania Stere, Tiţa Ştefan şi, mai târziu, Maria Ciobanu. Toate aceste doamne m-au înconjurat cu multă prietenie, mă ocroteau, într-un fel, fiindcă eu mă trezisem singură în Bucureşti, fără casă, fără masă. Nu pot să uit că mă luau la dânsele acasă... Nu mai vorbesc despre latura pur artistică, fiindcă am învăţat o mulţime de lucruri privindu-le şi ascultându-le.

– Îmi spuneaţi, înainte de a începe interviul, că aveţi, în afară de marile glasuri citate mai sus, un loc special în suflet pentru cineva care a fost şi modelul dvs. în cântec.

– O, vorbiţi despre marea solistă Ileana Sărăroiu! Sunt o norocoasă pentru că am avut privilegiul să mă bucur de prietenia domniei sale. Fireşte că mi-a fost de toate, idol, model, prietenă, pedagog. Dânsa mi-a dat primele costume populare, mi-a permis să-i preiau câteva piese din repertoriu, de altfel cu acceptul creatoarei. Am şi o melodie transformată în mare succes de inegalabila Ileana Constantinescu.

– Apoi, vă găsim la un ansamblu artistic ce aparţinea reţelei turistice din România de altădată.

– Am fost angajată la Complexul de Hoteluri şi Restaurante Athénée Palace, care avea un grup folcloric „Pescăruşul“, condus de dirijorul Tudor Pană. Cu noua mea orchestră am plecat, vreme de 25 de ani, în lungi turnee în ţară şi străinătate. Bine, acestea erau organizate şi în colaborare cu Ateneul Român, Agenţia Română de Impresariat Artistic, UTC etc. Prima ieşire din ţară, după Turcia, a fost în Suedia, Norvegia şi Danemarca. Au urmat Italia, Turcia, ţări în care reveneam în concerte de 2-3 ori pe an, Olanda, Ungaria, Israel etc. Plus România, pe care am străbătut-o în lung şi-n lat.

– Concomitent, însă, v-aţi îngrijit de repertoriu, imprimări, înregistrări, lumea deja vă cunoştea de la televizor. Vorbim despre perioada 1975-1989.

– Calitatea şi autenticitatea repertoriului erau esenţiale pentru a face parte din ansamblurile care reprezentau România în lume. Acolo, în faţa străinilor, nu tu contai, ci imaginea ţării tale. La radio am imprimat primele piese cu „Doina Ilfovului“, cred că am 35 de piese în arhivă, iar la TVR am colaborat cu Tudor Vornicu în emisiunile sale de sâmbăta după-amiază, unde toată lumea cânta în direct, sub bagheta dirijorului Paraschiv Oprea. Pe urmă am lucrat cu toţi marii specialişti şi realizatori, Teodora Popescu, Florentina Satmari, Gheorghe Palcu, Mărioara Murărescu. La Electrecord am editat patru albume, iar mai târziu am adăugat un CD cu piese culese din zona mea folclorică şi creaţie proprie.

– Ce melodii vă reprezintă?

– „Cine nu ştie ce-i dorul“, o doină care a stat un an în topul interpreţilor de muzică populară, sau „Lele, lele“, o melodie apreciată de colegii mei de cântec. Bine, eu spun că toate piesele mă reprezintă, dar câteva melodii, poate zece, sunt realmente legate de numele meu.

– După ce v-aţi pensionat, aţi fost plecată un timp şi din ţară.

– Am stat trei ani şi jumătate în Italia. Dar nu am renunţat la cântat. E drept, nu am mai apărut frecvent în spaţiul folcloric românesc, dar am susţinut concerte în Peninsulă pentru comunităţile de români. Am revenit în ţară în decembrie 2014.

– V-a fost greu să reînnodaţi lucrurile?

– Oarecum da, dar acum a trecut ce a fost mai dificil. Lucrez la un nou material discografic, sunt invitată la posturile de radio şi TV locale şi centrale, merg în spectacole în ţară. Mai nou, sunt prezentă în concertele TVH, ultimul, din Bucureşti, s-a numit chiar aşa, „Anişoara Vlaicu şi invitaţii“, am avut un recital în spectacolul omagial al Titei Bărbulescu, urmează să merg la Curtea de Argeş, cu Ştefania Rareş şi Elisabeta Turcu. Aş spune că mi-este chiar foarte bine din punct de vedere artistic.

– Şi în plan personal.

– Şi în plan personal! Am doi copii realizaţi, fiica mea, care a urmat Finanţele, lucrează şi s-a stabilit la Londra, fiul meu este la actorie, iar muzica mea e... muzica mea!

– Ce înseamnă muzica populară pentru dvs.?

– Viaţa! Locul unde mă întâlnesc cu dorurile, cu tradiţia neamului meu. Înseamnă dragoste de mamă, de tată, de copii, de fraţi şi surori, de prieteni. Înseamnă rădăcinile mele, dar şi năzuinţe. Înseamnă oameni dragi, locuri, natură, anotimpuri, amintiri. Înseamnă bucuria de a fi. Niciodată, chiar şi dacă aş lua viaţa de la început, nu aş face altceva în afară de a cânta.

– Iar satul?

– Satul meu? Locul unde-mi place să revin şi unde cred că mă voi stabili când n-am să mai pot urca pe scenă. Înseamnă oameni speciali. Înseamnă statornicie, curăţenie, simplitate, claritate, sinceritate, cer şi pământ, o altfel de muzică!

Maria BOGDAN