Lumea satului 750x100

update 26 Oct 2020

Mănăstirea Cârnu, 470 de ani de existenţă

Mănăstirea Cârnu, situată pe colinele satului Tega, comuna Pănătău, este cel mai vechi aşezământ monahal de pe meleagurile Buzăului. Existenţa sa este legată de schiturile rupestre din pădurile Colţilor şi Boziorului. E chiar firesc, spun istoricii, ca un astfel de aşezământ să apară într-o zonă în care tradiţia vieţii călugăreşti numără secole, iar epoca medievală nu a făcut altceva decât să ducă mai departe, prin veacuri, credinţa românească.

Despre numele mănăstirii legenda spune că, în timpul unei invazii otomane, Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareş al Moldovei şi nepoata lui Ştefan cel Mare, una dintre figurile feminine emblematice din istoria României, a luat documentele secrete ale ţării şi le-a ascuns în turla bisericii, pe care le-a păzit cu preţul vieţii. Stând ghemuită în spaţiul îngust al turlei, cu nasul lipit de perete, acesta s-ar fi turtit, devenind cârn. Întâm­plarea a rămas în memoria locurilor, iar în amintirea patriotismului „Mirceoaiei“, adică al Chiajnei, lăcaşul de cult a primit numele „Cârnu“. Denumirea însă este pusă pe seama plasării schitului în muncelul Pănătăului (n.r. muncel = deal, colină sau munte mic, care face parte dintr-un şir de înălţimi asemănătoare), în vechime folosindu-se şi termenul „cârn“ pentru a numi un astfel de relief (ceva strâmb, cu referire la configuraţia terenului, supus eroziunii, cu vârful în sus).

O ctitorie împărţită între Doamna Chiajna şi voievodul Mircea Ciobanu

Potrivit unor surse, mănăstirea este ctitoria din anul 1546 a domnitorului Mircea Ciobanu şi a soţiei sale, Doamna Chiajna. Profesorul de istorie Ştefan Grigorescu Ialomiţa acreditează însă ideea că aşezământul monahal este mai degrabă opera Doamnei Chiajna sau este ctitorită la îndemnul acesteia, fiindcă e greu de presupus că Mircea Ciobanu, reţinut de cronici drept unul dintre cei mai sângeroşi domnitori ai Ţării Româneşti, autor al marelui măcel al boierilor pribegi, prilej cu care au fost ucişi episcopi, egumeni şi „mulţime de călugări“, să zidească altare de închinăciune. De altfel, cele mai vechi cărţi domneşti menţionează doar numele Doamnei Chiajna, urmat de cel al boierilor Lupu logofăt şi Maria, cu fiul lor, Gheorghe spătar, printre donatorii aşezământului.

Alte informaţii susţin că lăcaşul este mai vechi: un hrisov al voievodului Neagoe Basarab, din 13 aprilie 1515, aminteşte despre „Mănăstirea lui Radul postelnicul“ din părţile Cârnului, în stânga Văii Buzăului. Documentul este însă insuficient pentru a se face legătura între actuala mănăstire şi cea a acelui „Radul postelnicul“.

Autorul primului manual de geografie a Buzăului, publicat în anul 1878, Bazil Iorgulescu, scrie că schitul Cârnu a fost ctitorit de către voievodul Mircea Ciobanul şi Doamna Chiajna, în anul 1536, fiind reparat un secol mai târziu, în anul 1643. În fine, preotul Horia Constantinescu, într-un studiu despre Cârnu, consideră că biserica a fost ridicată între anii 1559-1569, ctitori fiind Doamna Chiajna şi fiul său, Petru cel Tânăr. Aceasta este şi data zidirii recunoscută de Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, care pune un la fel de mare accent pe perioada în care a vieţuit aici Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi, de la Neamţ.

De la zidire, la desfiinţare

În secolul următor, prin anul 1616, s-au efectuat primele „lucrări de înnoire şi înzestrări“, acestea fiind atribuite marelui logofăt Lupu, soţiei sale Maria şi fiului Gheorghe, devenit mai târziu mare spătar. Probabil din acest motiv sunt şi ei consideraţi ctitori. Aceştia au cumpărat biserica împreună cu moşia Tega de la boierii din Cislău, cei care au îngrijit aşezământul după ce Doamna Chiajna, căzută în dizgraţia turcilor, a fost exilată, în 1575, la Alep, în Siria. Cu sprijinul voievodului Matei Basarab, trecut şi el în cartea ctitorilor, în 1643 s-au efectuat noi extinderi, adăugiri, picturi la biserica ce tocmai împlinea aproape un secol de existenţă. După moartea spătarului Gheorghe, neavând urmaşi, mănăstirea şi moşiile i-au revenit soţiei sale, jupâneasa Neacşa, iar mai apoi au trecut la familia marelui ban Ghiorma Alexeanu, cu care Neacşa s-a căsătorit. Din acei ani începe o perioadă în care lăcaşul îşi pierde cumva independenţa. Banul Alexeanu o închină ca metoc (mănăstire mică, subordonată administrativ unei mănăstiri mai mari) aşe­zământului de la Căldăruşani, apoi rudele jupânesei Neacşa, boierii ilfoveni din Boleasca, au închinat-o Mănăstirii Bradu, închinată, la rându-i, Locurilor Sfinte etc. Un unic document mai face vorbire despre acest lăcaş: în anul 1676, voievodul Constantin Brâncoveanu judecă „pricina Cârnului“, la cererea stolnicului Alexandru Alexeanu. De fapt, acesta sprijinea solicitarea stareţului Nicodim de a fi readus schitul în subordinea Căldăruşanilor. Citând ca mărturie hrisovul din 1649, „domnul şi divanul au hotărât revenirea Cârnului ca metoc al Mănăstirii Căldăruşani“ şi aşa rămâne cel puţin 200 de ani. Într-un final, a fost desfiinţată în 1863, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti din vremea lui Cuza Vodă, urmând 140 de ani de ruină.

25 de ani de înflorire, după 140 de ruină

Aşezământul a fost redeschis după 1990. Bisericii vechi i s-a păstrat hramul „Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavriil“, ocrotitori fixaţi încă din timpul Doamnei Chiajna, iar două paraclise, construite până prin anii 2004, au fost trecute sub ocrotirea Sfântului Epifanie şi Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Interiorul bisericii mici este măcinat de timp. Şi nu numai. Pereţii pictaţi sunt plini de scrijelituri, iar catapeteasma poartă urmele vremii, vremurilor şi oamenilor! Dar poate tocmai acesta este, dincolo de însemnările de pe ziduri, farmecul locului. O vrajă care-l cuprinde pe pelerin chiar de când face primul pas pe cărarea înspre mănăstire. O cărare de 6 km, greu de parcurs pe jos, ca orice Golgotă, de altfel. Iar cu o maşină obişnuită, mai ales dacă a plouat, nu se poate circula pe drumurile rupte şi înguste din pădure. Lăcaşul este situat într-un decor excepţional. În perioada interbelică, oamenii spun că mănăstirea era înconjurată de tei. Acum, pădurea de foioase coboară până aproape, întrerupând pajiştile şi fâneţele care acoperă colinele Pănătăului. Într-o singurătate totală vieţuiesc aşadar măicuţele de la Cârnu. Ba nu, trăiesc într-o linişte care-l face mai repede auzit pe Dumnezeu...

Maria BOGDAN