În lipsa studiilor pedologice şi agrochimice, ne putem face o părere despre calitatea terenurilor din ferma noastră analizând compoziţia buruienilor din fiecare parcelă. În decursul istoriei, prin dezvoltarea filogenetică a buruienilor, acestea au ocupat anumite teritorii cu însuşiri fizice, chimice şi biologice corespunzătoare cerinţelor lor. Prin urmare, şi în prezent ele apar în parcelele care îndeplinesc condiţiile respective şi sunt considerate ca „plante indicatoare“. Astfel:

1. Pe suprafeţele cu structura solului bună, cu reacţie neutră şi fertilitate ridicată se vor întâlni buruieni ca: volbura (Convolvulus arvensis), scânteiţa (Anagallis arvensis), nemţişor de câmp (Delphinum consolida), linariţa (Linaria vulgaris), opaiţă (Melandrium album), păpădia (Teraxacum officinalis), linte galbenă (Lathyrus aphaca), salvie de câmp (Salvia pratensis), cocoşei de câmp (Adonis aestivalis), cicoare (Cichorium intybus).

2. Pe parcelele afânate, cu o bună activitate microbiologică, bogate în azot nitric se vor întâlni următoarele buruieni: zârna (Solanum nigrum), laptele câinelui (Euphorbia peplus), trepădătoare (Mercurialis annua), urzica mică (Urtica urens), rocoină (Stellaria media).

3. Pe terenurile compactate, fără structură şi cu conţinut redus de calciu se găsesc buruienile: punguliţa (Thlaspi arvense), măcriş (Rumex acetosa), dragavei (Rumex crispus), trei fraţi pătaţi (Viola tricolor), papanaşi (Trifolium arvense), hrana vacii (Spergula arvense), mei (Panicum glabruna), piciorul cocoşului (Ranunculus acer), muşeţel (Matricaria chamomilla).

4. Pe suprafeţele neafânate, cu activitate microbiologică redusă, fără starea de „dospire“ prezentă în terenurile bogate, se pot întâlni următoarele buruieni: pălămida (Cirsium arvense), troscotul (Polygonum sp.), muşeţel prost (Matricaria inodora), iarba vântului (Apera spicaventi), tătăneasă (Symphytium officinale).

5. Pe terenurile joase, denivelate, cu crovuri şi apă stagnată se vor întâlni următoarele buruieni: coada calului (Equisetum arvense), menta (Mentha arvensis), podbal (Fusilago farfara), bălbisă (Stachys palustris), stuf (Phragmites australis).

Prin urmare, fermierul care, de regulă, cunoaşte principalele buruieni din zonă şi, eventual, însoţit de un „Determinator“ de plante, poate să identifice buruienile din fiecare parcelă şi astfel să-şi dea seama de situaţia terenului.

(Extrase din „Ferma biodinamică“, 1994)

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU